Dr. Steven Waller, un om de ştiinţă din California, e de părere că reflectarea sunetelor de către pereţii unei peşteri sau ai unei faleze de piatră crea ecouri care ar fi putut fi interpretate de strămoşii noştri drept nişte „voci” care veneau din stâncă.
De asemenea, ecourile unor bătăi din palme într-o peşteră puteau suna asemănător cu tropăitul copitelor sau tropotul unei turme de animale.
Multe culturi străvechi explicau tunetul ca fiind produs de „zei cu copite” care îşi avea sălaşul în ceruri, explică specialistul, aşa că oamenii prestorici care auzeau în peşteri zgomotul de copite, ca rezultat al ecoului, ar fi putut crede că e produs de aceiaşi „zei copitaţi ai tunetului” şi ar fi reprezentat pe pereţi aceste creaturi, sub forma animalelor copitate.
„Această teorie e susţinută de măsurători acustice care arată că există o corespondenţă, semnificativă din punct de vedere statistic, între localizarea lucrărilor de artă preistorică şi locurile cu cea mai puternică reflectare a sunetului”, spune dr. Waller.
El crede, de asemeneea, că Stonehenge şi alte structuri megalitice ar avea o legătură cu efectul „fantomatic” al unui model de interferenţă a sunetelor, pe care l-a demonstrat cu ajutorul a două fluiere cântând aceeaşi notă, într-un spaţiu deschis. În anumite situaţii, sunetele celor două instrumente se pot anula reciproc, iar acest efect şi, în general, modul în care se aud sunetele în aceste construcţii ar fi putut influenţa poziţionarea lespezilor de piatră de la Stonehenge.
De altfel, despre aceste cercuri de pietre – cum este şi cel de la Stonehenge – circulă legende străvechi care spun că doi cântăreţi din fluier vrăjeau fetele, făcându-le să danseze în cerc, şi apoi le prefăceau în stane de piatră.
Proprietăţile complexe ale sunetelor, ce pot crea iluzia supranaturalului, ar putea avea aplicaţii interesante în realitatea virtuală şi în elaborarea unor efecte speciale în filme şi alte tipuri de divertisment media, crede dr. Waller.
Sursa: Mail Online