Regele Spaniei, Juan Carlos, renunţă la tron. Care sunt principalii suverani care au abdicat în ultimul secol?

Juan Carlos, care a urcat pe tron la moartea lui Francisco Franco, în noiembrie 1975, şi-a construit popularitatea conducând tranziţia în Spania către democraţie, după care s-a confruntat cu un final de regim marcat de probleme de sănătate şi scandaluri.

Regele vrea să se adreseze „personal spaniolilor (luni) dimineaţa”, a adăugat Mariano Rajoy.

• Afirmație rară din partea unui fost oficial de la Pentagon. Ce a dezvăluit despre o fotografie…
• ANM anunță temperaturi anormale pentru luna noiembrie

Regele Spaniei Juan Carlos, în vârstă de 76 de ani, va abdica şi-i va lăsa tronul fiului său, prinţul Felipe, a anunţat şeful Guvernului, Mariano Rajoy    (Foto: AFP)

Şeful Guvernului spaniol a convocat „un Consiliu de Miniştri extraordinar” marţi. În vederea acestui proces de abdicare va fi „necesar să fie aprobată o lege organică”, a subliniat el.

„Sper ca, într-un termen de timp foarte scurt, Congresul spaniol să aprobe nominalizarea ca rege” a prinţului Felipe, în vârst de 46 de ani, a adăugat Mariano Rajoy.

Regele Juan Carlos „a fost cel mai mare promotor al democraţiei noastre”. El este „cel mai bun simbol al vieţii noastre împreună în pace şi libertate”, a adăugat premierul Rajoy.

Regele Juan Carlos, de la eroul democraţiei spaniole, la scandalurile din ultimii ani de domnie

În această imagine din 10 iunie 1971 pot fi observaţi prinţul Juan Carlos şi Generalul Francisco Franco    (Foto: AFP)

Figură centrală a democraţiei spaniole, multă vreme foarte iubit după ce şi-a ajutat ţara să întoarcă pagina dictaturii franchiste, regele Juan Carlos şi-a văzut popularitatea diminuată din cauza scandalurilor care au umbrit ultimii săi ani de domnie, relatează AFP.

Regele în vârstă de 76 de ani a stupefiat ţara la 18 aprilie 2012, apărând cu o figură abătută în faţa presei pe culoarul unei clinici din Madrid, înainte de a-şi prezenta scuze istorice: „Regret mult. M-am înşelat şi acest lucru nu se va mai întâmpla”.

Cu câteva zile înainte, apăruse o dispută în jurul unei costisitoare partide de vânătoare de elefanţi în Botswana, după care suveranul a fost repatriat din cauza unei fracturi la şold, un scandal pe care Spania, afectată de o criză economică de o amploare istorică, nu i l-a iertat.

Cu 31 de ani înainte, la 23 februarie 1981, într-un mesaj televizat rămas în memoria colectivă, tânărul rege în uniformă militară le ordona ofiţerilor pucişti din Garda civilă care ocupau atunci Parlamentul să se întoarcă la cazărmile lor.

Dejucând această tentativă de lovitură de stat desfăşurată de locotenent-colonelul Antonio Tejero, cel pe care dictatorul Francisco Franco l-a desemnat încă din 1969 drept succesorul său, se impunea ca eroul tranziţiei democratice.

Între cele două imagini puternice, regele Juan Carlos, încoronat la 22 noiembrie 1975, la vârsta de 37 de ani, la două zile după moartea lui Franco, va însoţi destinul unei Spanii ieşite din dictatură pentru a se alătura cercului marilor democraţii europene.

De-a lungul anilor, manierele simple şi naturale ale acestui şef de stat cunoscut ca fiind aproape de poporul său, ducând o viaţă privată discretă, pasionat de sport, în special de volei şi schi, i-au atras simpatia spaniolilor.

„El a fost o figură unificatoare, cel care, din toată inima, se reculege în camera mortuară a lui Santiago Carrillo (liderul comunist istoric decedat la 18 septembrie 2012) şi cel care, din toată inima, îl primeşte pe papă”, îşi aminteşte Fermin Urbiola, autorul mai multor cărţi despre rege.

Juan Carlos, prin aura sa internaţională, va fi „în Maroc, China, Statele Unite, un ambasador de lux pentru Spania”, subliniază Luis Palacios Banuelos, profesor de istorie la universitatea Rey Juan Carlos din Madrid.

Dar în ultimii ani, imaginea regelui îmbătrânit, afectat de scandaluri, nu a rezistat consecinţelor crizei economice care, din 2008, a pus capăt anilor de prosperitate şi a declanşat o criză de încredere profundă faţă de instituţii.

„Pactul tăcerii care domnea în jurul regalităţii nu mai există”, analiza în primăvara lui 2012 Antonio Torres del Moral, expert al monarhiei spaniole.

Dezamăgirile generate de familia regală s-au succedat.

De la căsătoria controversată a prinţului moştenitor Felipe, în 2004, cu Letizia Ortiz, fără origini nobile, jurnalistă şi divorţată, la despărţirea răsunătoare, în 2007, a fiicei sale mai mari Elena de soţul ei, Jaime de Marichalar, copiii săi au apărut din ce în ce mai des în presă.

Dar episodul cel mai grav este de departe scandalul de corupţie în care este suspectat din 2011 ginerele lui Juan Carlos, Iñaki Urdangarin. Soţia sa, infanta Cristina, a doua fiică a regelui şi a reginei Sofia, a fost şi ea anchetată de justiţie.

Problemele de sănătate repetate, după ce a fost operat de o tumoră benignă la plămân în mai 2010, i-au afectat, de asemenea, imaginea suveranului şi au pus spaniolii în faţa posibilităţii unui transfer de putere către Felipe.

Descendent al Casei de Bourbon, născut la 5 ianuarie 1938 la Roma, Juan Carlos Alfonso Victor Maria de Borbon y Borbon este nepotul regelui Alfonso XIII, plecat în exil cu familia după instaurarea celei de-a II-a Republici în 1931.

Tatăl său, moştenitorul direct, nu a domnit niciodată, fiind îndepărtat de Franco pentru ideile sale considerate prea liberale: dictatorul îl va alege pe fiul lui pentru a-i succeda la conducerea statului.

Din 1948, el îl aduce în Spania pe viitorul rege, la vârsta de doar zece ani, departe de părinţii săi exilaţi în Portugalia, pentru a-şi face studiile.

Dar foarte rapid, după ajungerea lui pe tron, Juan Carlos se eliberează de greaua moştenire franchistă şi ameliorează virajul tranziţiei după patru decenii de dictatură (1939-1975) şi Război Civil (1936-1939).

Juan Carlos îşi va defini „misiunea” astfel: „Ideea de căpătâi a politicii mele este să ajung în acel punct în care spaniolii să nu se mai împartă niciodată între învinşi şi învingători”.

Contrar aşteptărilor nostalgicilor după Franco, el legalizează rapid partidele politice, desemnează un şef al Guvernului – Adolfo Suarez – căruia îi încredinţează misiunea de a organiza alegerile, supune unui referendum noua Constituţie în 1978, conducând ţara pe drumul către democraţie până în acea noapte istorică de 23 februarie 1981.

„Ştiam că militarii se vor supune că pentru că eram numit de Franco (…) pentru că trecusem prin băncile Academiei Militare şi pentru că le câştigasem prietenia multora dintre ei”.

Şi, „mai ales pentru că eram comandantul suprem al forţelor armate”, îşi aminteşte regele.

În 1962, după anii de formare militară şi studii de drept şi economie, viitorul monarh s-a căsătorit la Atena cu prinţesa Sofia, fiica cea mare a regelui Greciei Paul I. Tânărul cuplu se va instala în Palatul Zarzuela, în apropiere de Madrid, unde a trăit de atunci. Elena se va naşte în 1963, Cristina în 1965 şi Felipe în 1968.

Felipe de Bourbon, un rege modern pentru Spania secolului al XXI-lea

Modern şi discret, Felipe de Bourbon a fost crescut cu obiectivul să devină regele Spaniei, un rol în care a exersat din copilărie şi pe care şi-l asumă astăzi, la 46 de ani, succedându-i tatălui său, Juan Carlos, a cărui abdicare a fost anunţată luni.

Prin studii în străinătate şi formare militară, „obiectivul său, singurul său obiectiv, este să servească Spania. I s-a inoculat, în forul interior, că trebuie să fie primul servitor”, declara la un moment dat mama sa, regina Sofia.

Misiunea sa este să asigure continuitatea unei monarhii parlamentare instaurate progresiv, odată cu urcarea pe tron, în 1975, a lui Juan Carlos, desemnat de către dictatorul Francisco Franco ca succesorul său.

Marea sa provocare este să convingă, într-o ţară în care susţinerea populară a monarhiei a atins cel mai slab nivel istoric, după o serie de scandaluri, care l-au ocolit.

Serios dar zâmbitor, mai rezervat ca tatăl său, prinţul moştenitor a avut mult timp de suferit de pe urma comparării cu Juan Carlos, mulţi spanioli prezentându-se mai degrabă „juan-carlişti” decât monarhişti.

Însă problemele cu sănătatea repetate ale lui Juan Carlos, vânătoarea de elefanţi în Botswana, în aprilie 2012, foarte controversată într-o Spanie afectată de criză, şi ancheta pentru corupţie care o vizează pe fiica sa cea mică, Cristina, şi pe soţul ei, Iñaki Urdangarin, au afectat popularitatea regelui.

Concomitent, cota de popularitate a prinţului a crescut.

„Un anumit echilibru între cei doi este pe cale să se creeze”, sublinia la începutul lui 2013 Antonio Torres del Moral, un profesor de drept constituţional.

Brunet şi cu ochii albaştri, înalt de 1,98 metri, elegantul Felipe şi-a cultivat o imagine de apropiere şi modernitate. El a fost ajutat în acest sens de căsătoria, în 2004, cu Letizia Ortiz, o femeie din popor, jurnalistă şi divorţată, o premieră în istoria monarhiei spaniole.

Din uniunea lor s-au născut două fetiţe bolde, Leonor, în octombrie 2005, şi Sofia, în aprilie 2007.

Familia a trăit până în prezent departe de fast, într-o casă construită pentru Felipe în parcul Palatului Zarzuela, lângă Madrid.

Felipe de Bourbon s-a născut în capitala spaniolă, pe 30 ianuarie 1968. Legenda spune că Juan Carlos a leşinat la anunţul naşterii unicului său moştenitor masculin, după cele ale infantelor Elena, în 1963, şi Cristina, în 1965. Monarhii il aveau astfel pe viitorul rege, Constituţia spaniolă preferând moştenitori bărbaţi.

La vârsta de nouă ani, în 1977, Felipe este numit prinţ de Asturia şi moştenitor oficial al coroanei spaniole. Băiatul pronunţă primul discurs în faţa Parlamentului.

Patru ani mai târziu primeşte prima lecţie importantă, odată cu tentativa de lovitură de stat a colonelului Antonio Tejero, la 23 februarie 1981, care-l va transforma pe rege în scutul democraţiei spaniole.

Tatăl îl cheamă pe băiat alături de el. „Voia să fie în biroul său, cu el, pentru a-l vedea acţionând”, declara regina Sofia pentru jurnalista Pilar Urbano, afirmaţii citate în cartea „La Reina”.

După ultimul an de liceu, în Canada, Felipe frecventează, în perioada 1985-1988, şcoli militare ale celor trei arme. De asemenea, studiază dreptul la Universitatea Autonomă Madrid şi obţine un master în Relaţii Internaţionale la Universitatea Georgetown de la Washington.

Cu timpul îşi asumă un rol protocolar tot mai important şi îşi multiplică activităţile publice, în special în străinătate, folosindu-şi buna cunoaştere a englezei.

Vorbeşte la fel de bine catalana, un atu în Catalonia, o regiune în nord-estul Spaniei în care aspiraţiile naţionaliste s-au consolidat odată cu criza economică, un lucru care contribuie la tensionarea relaţiilor cu Madridul.

Începând din primăvara lui 2010, Felipe a fost nevoit să-şi consolideze şi mai mult prezenţa oficială, în contextul îngrijorărilor la adresa sănătăţii lui Juan Carlos.

Pilot de elicopter, amator de fotbal, Felipe este de asemenea foarte sportiv, în continuarea tradiţiei familiei. El a participat la Jocurile Olimpice de la Barcelona din 1992, în echipa spaniolă de iahting.

El a fost mult timp considerat unul dintre cei mai râvniţi prinţi moştenitori, iar Casa Regală a păstrat o tăcere totală asupra relaţiilor sale sentimentale, pănă la logodna, în noiembrie 2003, cu Letizia Ortiz.

Care sunt principalii suverani care au abdicat în ultimul secol?

În MAREA BRITANIE, Edward al VIII-lea este constrâns să abdice la 12 decembrie 1936 pentru a se căsători cu Wallis Simpson, o americancă divorţată, evitând astfel o criză constituţională majoră. Fratele său mai mic, Albert, tatăl actualei suverane Elizabeth a II-a, este încoronat rege sub numele de George al VI-lea în mai 1937.

Victor-Emmanuel al III-lea, regele ITALIEI din 1900, abdică la 9 mai 1946 din cauza colaborării cu regimul fascist al lui Mussolini. Fiul său, Umberto al II-lea, „Regele de mai”, a plecat în exil în iunie acelaşi an, după un referendum care instituia Republica.

Mihai I al ROMÂNIEI este constrâns de comunişti să abdice în decembrie 1947, apoi să plece în exil câteva luni mai târziu. El îi succedase în 1940 tatălui său, Carol al II-lea, considerat responsabil de destrămarea „Marii Românii”.

Leopold al III-lea al BELGIEI, aflat pe tron din 1934 dar controversat pentru unele dintre acţiunile sale în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, abdică la 16 iulie 1951 în favoarea fiului său Baudouin I. El a vrut în acest fel să îndepărteze riscurile unui război civil care ameninţa revenirea lui pe tron după şase ani de exil.

Regele Faruk I al EGIPTULUI abdică în iulie 1952 în timpul revoluţiei conduse de Nasser, la 16 ani de la accederea lui pe tron. Fiul său, Fuad al II-lea îi succedă, dar este constrâns să se alăture familiei sale în exil după proclamarea Republicii, după mai puţin de un an, în iunie 1953.

Marele duce Jean de LUXEMBURG abdică la 7 octombrie 2000, după o domnie de 36 de ani, în favoarea fiului său cel mare, Prinţul Henri, devenit al şaselea mare duce al monarhiei luxemburgheze. Jean i-a succedat mamei sale, marea ducesă Charlotte, după abdicarea acesteia în 1964.

Regele CAMBODGIEI, Norodom Sihanouk, în vârstă de 81 de ani, renunţă la coroană la 7 octombrie 2004 după ce se tratează timp de câteva luni la Beijing de cancer. Consiliul tronului îl alege ca succesor pe unul dintre fiii săi, prinţul Norodom Sihamoni. Sihanouk a urcat pentru prima dată pe tron în 1941 şi a abdicat în 1955 în favoarea tatălui său, după care a devenit monarh constituţional în 1993.

Abdicarea în 2013 a reginei Beatrix a OLANDEI la 30 aprilie 2013, la vârsta de 75 de ani, în favoarea fiului său Willem-Alexander, a avut loc după 33 de ani de domnie. Regina Juliana a abdicat la 30 aprilie 1980, în ziua în care a împlinit 71 de ani, în favoarea lui Beatrix, fiica sa cea mare. Juliana a urcat pe tron în septembrie 1948, după abdicarea mamei sale, regina Wilhelmina.

Regina Beatrix a Olandei
    

Emirul QATARULUI, şeicul Hamad ben Khalifa Al Thani, abdică în favoarea fiului său, şeicul Tamim ben Hamad al-Thani, la 25 iunie 2013, afirmând că vrea să predea ştafeta noii generaţii în acest stat bogat din Golf, cu rol diplomatic de prim plan.

Abdicarea emirului în vârstă de 61 de ani, ajuns la putere în 1995 în urma unei revolte de palat, este un demers rar în istoria recentă a lumii arabe.

Regele Albert al II-lea al BELGIEI a abdicat la 21 iulie, după 20 de ani de domnie, în favoarea fiului său mai mare Philippe, care a devenit al şaptelea suveran din istoria ţării.

În plus, în LIECHTENSTEIN, prinţul suveran Hans-Adam al II-lea a transmis, în 2004, conducerea afacerilor curente ale statului fiului său cel mare Alois, devenit apoi regent al principatului.

Sursa: Mediafax