Pe 11 septembrie 2013, Jose Maria Madiedo, profesor la Universitatea spaniolă din Huelva, urmărea două telescoape de monitorizare lunară în momentul în care a remarcat un puternic fascicul luminos în Mare Nubium („Marea norilor”, în latină), un bazin lunar umplut cu lavă răcită.
Acel fascicul era aproape la fel de luminos ca steaua polară şi ar fi trebit să fie vizibil cu ochiul liber şi de pe Terra, a precizat organizaţia britanică Royal Astronomical Society (RAS), care a inclus acest eveniment în buletinul ei lunar.
Flash-ul luminos a fost urmat de o lumină care a persistat timp de opt secunde pe suprafaţa Lunii.
„Acela a fost momentul în care mi-am dat seama că asistasem la un eveniment foarte rar şi extraordinar”, a declarat Jose Maria Madiedo, ale cărui înregistrări video pot fi văzute mai jos.
Potrivit calculelor astronomului spaniol, asteroidul avea o greutate de aproximativ 400 de kilograme şi avea un diametru cuprins între 60 centimetri şi 140 centimetri şi avea o viteză de peste 60.000 de kilometri/oră în momentul în care s-a prăbuşit pe Lună.
Viteza era atât de mare încât această rocă s-a vaporizat instantaneu în punctul de impact, făcând un crater cu diametrul de 40 de metri şi producând o căldură intensă, sursa flash-ului luminos observat de pe Terra.
Spre deosebire de satelitul ei natural, Terra este protejată de atmosfera ei, iar meteoriţii cu o mărime comparabilă aceluia care a căzut pe Lună ard în întregime în atmosferă, cu mult înainte de a atinge suprafaţa terestră.
Cu titlu de comparaţie, meteoritul care a explodat deasupra oraşului rusesc Celiabinsk în 2013 avea un diametru de circa 20 de metri, o greutate de 13.000 de tone şi doar o mică parte din masa lui iniţială a reuşit să ajungă pe suprafaţa Terrei.