Ce înseamnă pentru o ţară scăderea populaţiei, aşa cum se întâmplă azi în România?

Japonia este ţara cu cea mai vârstnică populaţie din lume: vârsta medie a locuitorilor este de 46 de ani, speranţa medie de viaţă de 84 de ani, iar un sfert din  populaţie are peste 65 de ani.

De 5 ani, populaţia ţării se micşorează întruna, în 2013 scăzând cu cca. un sfert de milion de persoane.

• Elefanții nu au dreptul la eliberare din captivitate pentru că nu sunt oameni, a decis o…
• Amendă uriașă pentru Google în Indonezia! Cum ar fi abuzat gigantul tehnologic de poziția sa pe…

Mulţi analişti au avertizat că ţara e în declin, pe baza viziunii tradiţionale conform căreia o scădere populaţională reprezintă o problemă gravă pentru o naţiune.

Dar o analiză mai atentă a situaţiei scoate la iveală avantaje de netăgăduit ale situaţiei, iar unele dintre aceste observaţii ar putea fi utile şi altor ţări aflat în aceeaşi situaţie, ţări printre  care se numără şi România.

Scăderea populaţiei Japoniei se datorează faptului că longevitatea deosebită a locuitorilor nu poate compensa rata foarte scăzută a fertilităţii – doar 1,4 copii pentru fiecare femeie. Un sfert dintre japonezi nu au copii. Unele ţări europene au şi ele rate de fertilitate la fel de scăzute, dar îşi menţin populaţia datorită imigrării. În Japonia, în schimb, nu există acest mecanism compensator.

În viziunea convenţională, îmbătrânirea şi scăderea populaţiei sunt veşti proaste: se consideră că micşorarea numărului de  locuitori încetineşte creşterea economică, iar populaţia îmbătrânită este o mare „povară” financiară pentru sistem.

Însă, mai nou, unii specialişti, precum Nicholas Eberstadt, demograf în cadrul American Enterprise Institute din Washington DC, au scos în evidenţă şi laturile pozitive ale fenomenului.

Datorită numărului mic de copii, Japonia cheltuieşte mai puţin pentru educaţie. Apoi, populaţia Japoniei este foarte sănătoasă, comparativ cu cea a altor ţări dezvoltate, ca urmare a unui mod de viaţă – în special în ceea ce priveşte alimentaţia – diferit de cel al occidentalilor; ca urmare, cheltuielile sistemului sanitar sunt mai scăzute decât în alte ţări cu dezvoltare economică similară.

De două decenii, Japonia prezintă o creştere economică lentă, care pare insuficientă pentru susţinerea pe termen lung a nivelului de trai actual. Dar şi acest aspect poate fi înşelător, spune William Cline, de la Peterson Institute for International Economics din Washington DC. În realitate, datorită scăderii populaţionale, venitul individual a crescut puternic, depăşindu-l pe cel al majorităţii cetăţenilor SUA.

Oricum, cu 127 de milioane de locuitori, Japonia este departe de a fi o ţară slab populată. Mai puţini locuitori ar putea însemna, în viitor, spaţii mai ample de locuit, suprafaţă de teren arabil pe cap de locuitor mai mare decât în prezent şi o calitate a vieţii mai ridicată, spune Eberstadt. Cererea de alimente şi alte resurse va scădea, micşorând presiunea la nivelul întregii planete. 

Japonia nu e singura ţară a cărei populaţie scade rapid.  România, Rusia, Ungaria prezintă aceeaşi tendinţă. În multe alte ţări, procesul e doar încetinit datorită imigrării.

Însă scăderea populaţiei nu e neapărat un aspect negativ. La nivel global,  „bomba populaţională” pare să fie pe cale de a fi dezamorsată. Statisticianul suedez Hans Rosling  afirmă că lumea a atins recent apogeul în ceea ce priveşte numărul copiilor cu vârsta de până la 14 ani, iar acum acest număr a început deja să scadă. 

La nivel modial, rata fertilităţii s-a înjumătăţit în ultimele 4 decenii, iar populaţia va atinge curând punctul de maxim.

Aşadar, departe de a fi o ţară ameninţată de o catastrofă demografică, Japonia este, după părerea lui Reiko Aoki, economist în cadrul Universităţii Hitotsubashi din Tokio, „liderul modial al schimbării demografice”. Tot mai mulţi cercetători consideră că stagnarea ori scăderea populaţională este un prim pas necesar pentru a reduce presiunea asupra sistemelor planetare care permit vieţii să existe, iar exemplu Japoniei ar putea fi încurajator pentru toţi.

Sursa: New Scientist