„Este o reuşită uluitoare, care schimbă totul!” – Istoria evoluţiei umane se schimbă în urma unei descoperiri neaşteptate!

Într-un studiu publicat în jurnalul Nature, oamenii de ştiinţă relatează că au obţinut ADN uman străvechi dintr-o fosilă ce datează de acum 400.000 de ani, doborând recordul precedent, de 100.000 de ani.

Fosila, un os din coapsă descoperit în Spania, a fost considerată în trecut de experţi drept o rămăşiţă a unui strămoş al omului de Neanderthal. ADN-ul său spune, însă, o poveste diferită. Acest ADN se aseamănă cel mai mult cu ADN-ul denisovanilor, o descendenţă enigmatică a oamenilor. Până acum, denisovanii erau cunoscuţi doar în urma ADN-ului prelevat de la rămăşiţe vechi de 80.000 de ani descoperite în Siberia, la 6.500 de kilometri este de locul în care a fost găsit noul ADN.

• Afirmație rară din partea unui fost oficial de la Pentagon. Ce a dezvăluit despre o fotografie…
• ANM anunță temperaturi anormale pentru luna noiembrie

Nepotrivirea între dovezile anatomice şi cele genetice i-a surprins pe oamenii de ştiinţă, care acum sunt nevoiţi să regândească evoluţia umană de-a lungul ultimelor sute de mii de ani. Este posibil, spre exemplu, să fi existat numeroase populaţii umane dispărute pe care oamenii de ştiinţă nu le-au descoperit încă. Acestea s-ar fi putut împerechea între ele, făcând schimb de ADN. Oamenii de ştiinţă speră că alte studii asupra ADN-ului uman străvechi să clarifice misterul.

„Acum, practic am generat un mare semn de întrebare”, afirmă Matthias Meyer, un genetician de la Max Planck Institute for Evolutionary Anthropology din Leipzig, Germania, şi totodată un co-autor al noului studiu.

Indiciile despre noile complexităţi ascunse din povestea omenirii vin de la un femur vechi de 400.000 de ani descoperit într-o peşteră din Spania intitulată Sima de los Huesos („groapa cu oase”). Echipa de cercetători a folosit noi metode pentru a extrage ADN-ul străvechi din fosilă.

Arheologi pregătindu-se să coboare în „Sima de los Huesos”    (AFP / Mediafax Foto)

„Acest lucru nu ar fi fost posibil nici măcar acum un an”, a comentat Juan Luis Arsuaga, un paleoantropolog de la Universidad Complutense de Madrid şi totodată un co-autor al noului studiu.

Descoperirea unui ADN uman atât de vechi reprezintă o reuşită majoră, afirmă David Reich, un genetician de la Harvard Medical School care nu a luat parte la această cercetare. „Este o reuşită uluitoare, care schimbă totul”, afirmă Reich.

Din anii ’70, oamenii de ştiinţă spanioli au scos un număr mare de fosile din această peşteră, fosile ce datează de acum sute de mii de ani. „Acest loc este foarte special”, afirmă dr. Arsuaga, care a descoperit 28 de schelete umane aproape complete în trei decenii de excavaţii.

Pe baza anatomiei fosilelor, dr. Arsuaga a susţinut că acestea aparţineau unor strămoşi ai omului de Neanderthal, care au trăit în vestul Asiei şi în Europa începând de acum aproximativ 200.000 de ani până acum 30.000 de ani.

Atunci când dr. Meyer şi colegii săi au forat în femur, au descoperit în interior ADN uman străvechi, aşa cum sperau.

„Noi ne aşteptam să fie un Neanderthal foarte timpuriu”, a comentat dr. Meyer.

Dar ADN-ul nu se potrivea cu cel al omului de Neanderthal. Ulterior, dr. Meyer l-a comparat cu ADN-ul Denisovanilor, o filiaţie umană străveche descoperită de el şi de colegii săi în Siberia în 2010. Meyer a fost şocat să descopere că ADN-ul era foarte similar.

„Tuturor le-a venit greu să creadă la început”, a comentat dr. Meyer. „Astfel că am generat mai multe şi mai multe date pentru a fi siguri”, a adăugat specialistul.

Cercetările amănunţite au confirmat că ADN-ul aparţinea ramurii Denisovane a arborelui genealogic al omenirii.

Noua descoperire este greu de reconciliat cu ceea ce se credea despre evoluţia umană pe baza fosilelor şi ADN-ul străvechi descoperite până acum. Specialiştii credeau că Denisovanii erau limitaţi la Asia de Est şi nu credeau că aceştia se asemănau la aspect atât de mult cu omul de Neanderthal.

Bazându-se pe descoperirile fosile şi pe probele ADN descoperite în trecut, oamenii de ştiinţă erau de acord că strămoşii direcţi ai oamenilor împărtăşeau un strămoş comun cu Neanderthalienii şi cu Denisovanii, strămoş comun care a trăit acum aproximativ 500.000 de ani în Africa.

Strămoşii comuni s-au despărţit de descendenţa umană şi au părăsit Africa, iar apoi s-au separat acum 300.000 de ani în Denisovani şi în Neanderthalieni. Dovezile sugerau că Neanderthalienii s-au deplasat spre vest, către Europa, şi că Denisovanii s-au deplasat spre est.

Strămoşii oamenilor, în schimb, au rămas în Africa, dând naştere lui Homo sapiens acum aproximativ 200.000 de ani. Ulterior, oamenii s-au extins din Africa în Asia şi Europa acum aproximativ 60.000 de ani. Ulterior s-au înmulţit nu doar cu Neanderthalienii, ci şi cu Denisovanii. Mai târziu, Neanderthalienii şi Denisovanii au dispărut.

„Acum trebuie să regândim toată povestea”, a comentat dr. Arsuaga.

Dr. Arsuaga se îndoieşte că Denisovanii erau atât de răspândiţi în Eurasia, din Spania până în Siberia, prefăcându-se că sunt Neanderthalieni.

O explicaţie alternativă este aceea că oamenii din Sima de los Huesos nu erau cu adevărat Neanderthalieni, ci aparţineau strămoşilor comuni ai Denisovanilor şi ai Neanderthalienilor.

De asemenea, este posibil ca ADN-ul nou descoperit să fi fost transmis mai departe atât Neanderthalienilor, cât şi Denisovanilor, dar să fi dispărut ulterior de la Neanderthalieni, fiind înlocuit cu alte variante.

„S-a pierdut într-o filiaţie, dar a continuat în alta”, sugerează Jean-Jacques Hublin, un paleoantropolog de la Max Planck ce nu a luat parte la aceste cercetări.

Beth Shapiro, un expert în ADN străvechi de la Universitatea California, Santa Cruz, susţine o posibilitate chiar mai radicală: aceea că oamenii din Sima de los Huesos aparţin unei alte ramuri a omenirii. Ei ar fi putut fi Homo erectus, o specia care a apărut acum aproximativ 1,8 milioane de ani şi care a dispărut acum câteva sute de mii de ani.

„Cu cât aflăm mai multe din ADN-ul extras din aceste fosile, cu atât povestea devine mai complicată”, spune dr. Shapiro.

(Grafic: Nature)

Această poveste complicată începe să fie înţeleasă datorită progreselor realizate în ultimii 20 de ani în obţinerea ADN-ului străvechi.

Atunci când un organism moare, ADN-ul său se descompune în fragmente mai mici şi mai mici, devenind totodată contaminat cu ADN-ul altor specii, cum ar fi bacteriile din sol. Aşadar, înţelegerea unui ADN fosil este o sarcină oarecum similară rezolvării unui puzzle creat de un sadic.

În 1997, Svante Paabo de la Institutul Max Planck a publicat alături de colegii săi, ce au conceput tehnicile de obţinere a fragmentelor străvechi de ADN, date despre ADN-ul unei fosile de Neanderthal datând de acum aproximativ 40.000 de ani. Ulterior, aceşti cercetători şi alţi oameni de ştiinţă au construit pe baza acestui succes prin căutarea altor fragmente de ADN de la alţi Neanderthalieni.

În 2006, o echipă de cercetători francezi şi belgieni a obţinut un fragment de ADN Neanderthalian datând de acum 100.000 de ani, acesta deţinând până la acest nou studiu recordul pentru cel mai vechi ADN uman descoperit vreodată.

Între timp, folosind metode îmbunătăţite, Dr. Paabo, Dr. Meyer şi colegii lor au publicat în 2010 o „ciornă” a întregului genom Neanderthalian.

Acea descoperire a clarificat modul în care Neanderthalienii şi strămoşii oamenilor s-au separat de un strămoş comun acum câteva sute de mii de ani. De asemenea, cercetarea a dezvăluit că oamenii şi neanderthalienii s-au cuplat acum aproximativ 50.000 de ani.

În aceeaşi perioadă, colaboratorii ruşi au transmis cercetătorilor de la Max Planck fosile vechi de 80.000 de ani pe care le descoperiseră într-o peşteră din Siberia intitulată Denisova. Atunci când oamenii de ştiinţă au secvenţiat genomul din degetul unei fete, au descoperit că nu era nici om, nici Neanderthal, ci aparţinea unei filiaţii separate, pe care Dr. Paabo şi colegii săi au intitulat-o „omul de Denisova”.

Dr. Meyer speră ca echipa sa să poată obţine mai mult ADN de la fosila din Spania şi de la alte fosile din acel sit, pentru a putea rezolva acest mister pe care l-au descoperit.

„Este extrem de greu să înţelegem această descoperire. Suntem puţin pierduţi”, a concluzionat dr. Meyer.

Surse: New York Times, Nature