Secretele medicale din spatele picturilor celebre, dezvăluite de un important medic român (GALERIE FOTO)

Lecţii de anatomie, primele transfuzii de sânge, terapie rudimentară cu raze X, maladiile modelelor din picturile celebre şi picturi în care artiştii şi-au reflectat propria suferinţă au fost unele dintre subiectele conferinţei „devorate” de publicul de la Teatrul Naţional Bucureşti, timp de peste o oră.

În „Operaţia la picior” (1628), de Adrian Brouwer, un felcer taie cu bisturiul rana de la piciorul unui bătrân care caută să-şi stăpânească suferinţa. Pictorul, influenţat de tradiţii flamande şi olandeze, era obişnuit cu gesturile de „mică chirurgie” şi alte manevre de îngrijire necesare propriei persoane, în urma încăierărilor la care participa.

Jules Adler realizează în 1892 „Transfuzie de sânge de capră „. Metoda trasfuziei de sânge de la capră la om era periculoasă şi ineficientă, dar a fost utilizată o perioadă împotriva tuberculozei. 

În locul unui singur medic pictura înfăţişează o echipă, sugerând că persoanele implicate se pot schimba, dar nu şi tehnica procedurii ghidată de un protocol. Reprezentarea sângelui este discretă, acesta fiind vizibil doar prin contrastul cu paloarea extremă a pacientei şi cu predominanţa culorii albe din încăpere

În 1661, Rembrandt pictează circumcizia. Conform legii ebraice, fiecare băiat evreu trebuie să fie circumcis la opt zile de la naştere (reprezentând admiterea copilului în alianţa pe care Dumnezeu o face cu Israel). În tablou, circumcizia este efectuată în ieslea de la Bethlehem, de către un preot, în timp ce un altul citeşte un text şi alături de el este Iosif. Copilul este ţinut de Maria în timpul operaţiei ritualice.

O altă lucrare prezentată de Beuran înfăţişa prima încercare de terapie a cancerului cu raze X de către doctorul Georges Chicotot, la 1907. Pictura reprezintă un „moment istoric” al radioterapiei împotriva cancerului de sân: doctorul are în mâna stângă un ceas cu care cronometrează expunerea, iar în mâna dreaptă un arzător de tip Bunsen din al cărui vârf ţâşnesc flăcări şi care încălzeşte tubul de vid. Se observă un tub Crookes, cu care Wilhelm Rontgen a descoperit razele X. Acestea sunt aplicate pe sânul pacientei prin intermediul unui cilindru de sticlă.

Chirugul a prezentat şi maladiile unor modele din picturile celebre. A început cu „Mona Lisa” (1503-1506) a lui Leonardo da Vinci. Conform opiniei lui Vito Franco, profesor de anatomie patologică la Universitatea din Palermo, Mona Lisa ar fi suferit de hipercolesterolemie. Franco susţine că în jurul ochiului stâng al chipului pictat se află o pată galbuie, „o colecţie de acizi graşi strânşi sub piele”. Semnele hipercolesterolemiei pot fi confirmate şi prin lipoame subcutanate la nivelul mâinilor, arată specialistul.

A urmat „Portretul unui tânăr” (1482-1485) de Sandro Botticelli. Eleganţa aproape feminină a tânărului nobil se datorează degetelor sale subţiri deosebit de lungi (arahnodactilie), element caracteristic pentru Sindromul Marfan, o boală genetică ce afectează ţesutul conjunctiv, în special la nivelul ochilor, scheletului osos şi sistemului cardio-vascular.

Şi personajul din „Madona cu gâtul lung” (1535 – 1540) a lui Parmigianino prezintă elemente caracteristice frapante pentru Sindromul Marfan.

Infanta Marguerita, în vârstă de cinci ani, pictată de Diego Velázquez, pare să sufere de Sindromul Albright, maladie genetică manifestată prin pubertate precoce, statură scundă, fragilitate osoasă şi tulburări hormonale. În partea stângă se observă un pitic şi o persoană de sex feminin cu acondroplazie.

În „Betsabeea la baie” a lui Rembrandt, se observă modificările tegumentului de la nivelul sânului stâng (umflătură laterală, cu culoare nefirească şi denivelări), sugestive pentru un proces malign. Făcând cercetări în istorie, s-a descperit că modelul lui Rembrandt, Hendrickje Staffels, murise ceva mai târziu după o îndelungată suferinţă.

Genunchii umflaţi ale personajelor lui Michelangelo indică un exces de acid uric, tipic celor deranjati de calculii renali. Michelangelo însuşi suferea de calculi renali, de vreme ce, în timp ce lucra la Capela Sixtina, artistul se hrănea numai cu pâine şi cu vin.

Ultimul capitol al conferinţei lui Beuran s-a intitulat „Artişti sub influenţa propriilor suferinţe”. Un prim pictor prezentat a fost El Greco (1541-1614), cunoscut drept consumator de droguri halucinogene şi diagnosticat ca astigmat şi psihopat. Mulţi au văzut în el un vizionar dezechilibrat. În bisericile din întreaga Spanie se găsesc picturile lui care prezintă personaje alungite cu priviri extatice. Corecţia optică prin lentile cilindrice aduce la normalitate o bună parte din personajele sale, dar le devalorizează sub raport estetic şi ca semnificaţie.

Francisco Jose Goya y Lucientes (1746 – 1828) îşi pierde auzul la 28 de ani, ceea ce alături, de un pesimism cronic, îl aduce într-o stare de cădere psihică uluitoare. Lucrările din acea perioadă sunt dedicate coşmarurilor umane, decăderii morale şi fantasticului morbid. Pentru cei apropiaţi, Goya devenise un fel de nebun rătăcit într-o lume pe care nu o mai întelegea. Din ce în ce mai abătut şi tulburat, pictorul se izolează complet cumpărând reşedinţa numită „Casa Surdului” (din cauza fostului proprietar, nu a sa). Aici lucrează febril la un ciclu macabru intitulat „Lucrări întunecate”.

Picturile erau murale (căci nu voia să le vadă nimeni din afară), iar ulterior au fost transpuse pe carton. Din acea perioada datează celebra „Saturn devorându-şi fii„, una dintre cele mai impresionante lucrări ale „groazei şi canibalismului”. Unii critici spun că suferea de encefalită şi că ilustra tot ceea ce îi apărea în coşmarurile sale.

Vincent van Gogh (1853-1891) spunea „Eu îmi visez picturile, iar apoi îmi pictez visele”. Ca patologii a avut sifilis, epilepsie, din cauza abuzului de absint, depresie şi glaucom. O cauză pentru cunoscutul incident în care şi-a tăiat urechea ar fi fost şi Sindromul lui Ménière – care provoacă zgomote incomode în interiorul urechii.

Totodată, medicii pun imaginea din „Biserica din Auvers” (1890), caracterizată prin violenţa culorilor şi sugerând un cutremur, pe seama schizofreniei.

Dintre toate picturile lui Van Gogh, „Lan de grâu cu corbi” a fost, probabil, subiectul celor mai multe speculaţii. Mulţi cred că este ultima lui lucrare, considerând cerul învolburat plin de ciori şi poteca întreruptă ca prevestiri ale morţii apropiate.

Ar trebui menţionat că fratele său Theo a murit de sifilis paralizant (în 1891), sora sa Willemina van Gogh a murit de demenţă (1941), fiind internată aproape patruzeci de ani într-un azil psihiatric, iar fratele Cor (Cornelis Vincent) s-a sinucis în 1900, a mai arătat Beuran

În cazul lui Henri de Toulouse-Lautrec (1864-1901), una din dramele vieţii sale a fost generată de faptul că în familia sa se obişnuia căsătoria între rude. Şi astfel, Lautrec era copilul unor veri primari, iar bunicile sale erau surori. Avea, în consecinţă, o maladie congenitală care s-a manifestat puternic atunci când, adolescent fiind, şi-a fracturat femurul stâng şi apoi pe cel drept. Picioarele sale nu s-au mai vindecat corect niciodată, iar creşterea a stagnat. Adultul Toulouse-Lautrec măsura doar 1,52 metri şi avea un tors de om normal. Boala l-a transformat într-un spectator avid să se hrănească din exuberanţa altora, mai întâi la circ, apoi la cabaret.

Frida Kahlo (1907-1954) spunea că pictura ei „poartă în ea mesajul durerii”. Avea sechele din cauza poliomielitei, a suferit fractură la bazin şi triplă fractură la coloana vertebrală.

Conferinţa „Medicina şi pictura” a fost susţinută de Mircea Beuran în cadrul Conferinţelor TNB.

Mircea Beuran este medic primar chirurg, profesor la Universitatea de Medicină Bucuresti, şeful Clinicii de Chirurgie a Spitalului Clinic de Urgenţă Floreasca, preşedintele Societăţii Române de Chirurgie – filiala Bucureşti şi al Societăţii de Chirurgie de Urgenţă şi Traumatologie din România.

Sursa: Mediafax