Un specialist în neuroştiinţe anunţă că a făcut o descoperire remarcabilă despre câini

Autorul cărţii „How Dogs Love Us: A Neuroscientist and His Adopted Dog Decode the Canine Brain” a dezvăluit într-un articol publicat în ediţia de sâmbătă a prestigiosului ziar New York Times descoperirile sale:

„Mi-am petrecut ultimii doi ani alături de colegii mei pentru a antrena câinii să intre într-un scanner RMN, complet treji şi fără să fie ţinuţi cu forţa. Scopul nostru era să stabilim cum funcţionează creierul câinilor şi, mai important, ce gândesc ei despre noi, oamenii.

• Unul dintre marii producători de cărbune din lume renunță la extracție
• Vești proaste pentru 4.000 de angajați Ford! Gigantul auto pregătește concedieri în Europa

Acum, în baza studiilor mele şi după ce am scanat o duzină de câini, am ajuns la o concluzie de neevitat: câinii sunt, la rândul lor, persoane.

Deoarece câinii nu pot vorbi, oamenii de ştiinţă s-au bazat pe observaţii comportamentale pentru a deduce ce gândesc câinii. Este un lucru dificil. Nu poţi întreba un câini de ce face un lucru. Şi cu siguranţă nu-l poţi întreba cum se simte. Ideea de a dibui după emoţiile unui animal sperie mulţi oameni de ştiinţă. Până la urmă, cercetările pe animale sunt o afacere colosală. Astfel, au fost uşor de evitat întrebările dificile despre conştienţa şi emoţiile animalelor, deoarece nu puteau fi obţinute răspunsuri.

Până acum.

Studiind în mod direct creierul animalului şi evitând limitele behaviorismului, RMN-ul ne poate dezvălui stările interne ale câinilor. RMN-urile sunt efectuate în spaţii zgomotoase şi închise. Oamenilor nu le place scannerul RMN, iar în timpul procedurii trebuie să stai perfect nemişcat. Practica veterinară convenţională spune că trebuie să anesteziezi animalele astfel încât să nu se mişte în timpul scanării. Dar nu poţi studia fincţionarea creierului la un animal anesteziat. Cel puţin nu elementele interesante, cum sunt percepţia şi emoţia.

Încă de la început, am tratat câinii ca pe nişte persoane. Am avut un formular de consimţământ ce era modelat după formularele folosite în cazul copiilor, acesta fiind semnat de proprietarul câinelui. Subliniam că participarea era voluntară şi că animalul avea dreptul să abandoneze studiul. Am folosit doar metode pozitive de antrenament. Fără sedarea câinelui şi fără constrângerea lui. Dacă un câine nu voia să fie într-un scanner RMN, putea să plece. La fel ca în cazul voluntarilor umani.

Câinele meu Callie a fost primul. Salvată dintr-un adăpost, Callie era un black terrier slab, ce provenea din sudul munţilor Apalaşi. Ea prefera mai degrabă să vâneze veveriţe şi iepuri în curte decât să stea la mine în braţe. Callie avea o curiozitate înnăscută, ceea ce probabil a făcut-o să ajungă la adăpost, dar aceeaşi calitate a făcut antrenamentul să fie mult mai uşor.

Cu ajutorul prietenului meu Mark Spivak, un antrenor de câini, am început să o învăţăm pe Callie să intre într-un simulator de RMN pe care îl construisem la mine în sufragerie. Callie a învăţat să urce treptele până în tub, să-şi pună capul pe suportul pentru bărbie construit în mod special şi să stea nemişcată până la 30 de secunde. A, şi a învăţat să poarte căşti de protecţie pentru urechi ca să nu-i fie afectat auzul sensibil de cei 95 de decibeli de zgomot produşi de scanner.

După luni de antrenament şi câteva încercări eşuate la scannerul RMN real, am fost recompensaţi cu primele hărţi ale activităţii cerebrale. În primele noastre teste, am măsurat reacţia cerebrală a lui Callie la două semnale cu mâna făcute în scanner. În experimentele ulterioare, pe care nu le-am publicat încă, am stabilit care părţi ale creierului ei distingeau între mirosurile oamenilor şi câinilor cunoscuţi de mirosurile oamenilor şi câinilor nefamiliari.

În scurt timp, comunitatea locală a iubitorilor de câini a aflat despre eforturile noastre de a afla ce gândesc câinii. Într-un an, am alcătuit o echipă de 12 câini care era pregătiţi să fie supuşi unei scanări cu RMN-ul.

Deşi abia începem să răspundem la câteva întrebări elementare despre creierul canin, nu putem ignora o similaritate uluitoare între oameni şi câini în ceea ce priveşte atât structura, cât şi funcţionarea unei regiuni cerebrale cheie: nucleul caudat.

Nucleul caudat    (Ilustraţie: Shutterstock.com)

Bogat în receptori de dopamină, nucleul caudat este situat între trunchiul cerebral şi cortex. La oameni, nucleul caudat joacă un rol cheie în anticiparea lucrurilor pe care le savurăm, cum ar fi mâncarea, dragostea şi banii. Dar putem inversa această asociere astfel încât să intuim la ce se gândeşte o persoană prin simpla măsurare a activităţii nucleului caudat? Din cauza complexităţii uluitoare a modului în care sunt conectate diferite părţi ale creierului, nu putem atribui o singură funcţie cognitivă sau o emoţie unei singure regiuni cerebrale.

Totuşi, nucleul caudat ar putea fi o excepţie. Anumite părţi specifice ale nucleul caudat se deosebesc prin activarea lor constantă în cazul multor lucruri pe care oamenii le savurează. Activarea nucleului caudat este atât de constantă, că în anumite circumstanţe poate prezice preferinţele noastre pentru diferite alimente, melodii sau chiar pentru frumuseţe.

La câini, am descoperit că activitatea în nucleul caudat creştea ca reacţie la semnele făcute cu mâna ce indicau mâncarea. De asemenea, nucleul caudat se activa la mirosul oamenilor cunoscuţi. De asemenea, în testele preliminare se activa la întoarcerea unui stăpân care dispăruse pentru câteva momente din câmpul său vizual. Demonstrează aceste lucruri că suntem iubiţi de câini? Nu chiar. Dar multe dintre lucrurile care activează caudatul uman, ce sunt asociate emoţiilor pozitive, activează totodată caudatul canin. Specialiştii în neuroştiinţe intitulează acest lucru o „omologie funcţională”, iar acest lucru ar putea sugera existenţa emoţiilor canine.

Abilitatea de a trăi emoţii pozitive, precum dragostea şi ataşamentul, ar însemna că aceşti câini au un nivel de conştiinţă comparabilă cu cea a unui copil uman. Iar această abilitate sugerează că e cazul să regândim modul în care tratăm câinii.

Pentru mult timp, câinii au fost consideraţi proprietate. Prin diferitele acte legislative care au reglementat tratamentul animalelor, a fost solidicată ideea că animalele sunt lucruri – obiecte de care putem să ne dispensăm cât timp depunem eforturi rezonabile de a le minimiza suferinţa.

Acum, folosind scannerele RMN pentru a depăşi limitele behaviorismului, nu ne mai putem ascunde de dovezi. Câinii, şi probabil multe alte animale (mai ales primatele care sunt cele mai apropiate rude ale noastre), par să aibă emoţii la fel ca no. Acest lucru înseamnă că trebuie să reconsiderăm tratamentul lor ca proprietate.

O alternativă este un fel de „personalitate limitată” pentru animalele care prezintă dovezi neurobiologice că au emoţii pozitive. Dacă am oferi câinii dreptul de a fi persoane, aceştia ar avea protecţii suplimentare împotriva exploatării. Crescătoriile de câini, câinii de laborator şi cursele cu câini ar fi interzise, deoarece ar viola dreptul de auto-determinare al unei persoane.

Suspectez că societatea se află la mulţi ani distanţă de a considera câinii drept persoane. Totuşi, decizii recente ale Curţii Supreme care au inclus dovezi neuroştiinţifice deschid calea către o astfel de posibiltiate. În două cazuri, curtea a decis că infractorii juvenili nu pot fi condamnaţi la închisoare pe viaţă fără posibilitatea de eliberare condiţionată. Judecătorii au citat dovezi obţinute de neurocercetători despre creierul uman, care nu este matur la adolescenţă. Deşi acel caz nu are nimic de-a face cu conştienţa câinilor, judecătorii au deschis calea pentru neuroştiinţe în sala de judecată.

Poate că, într-o bună zi, vom fi martori la un caz în care se argumentează în favoarea drepturilor câinilor pe baza descoperirilor specialiştilor în neuroştiinţe”.

Sursa: New York Times