Puterile nebănuite ale corpului uman: descoperă „liliacul” din tine
Mulţi nevăzători cunosc această tehnică şi o folosesc; produc anumite sunete – unii fac un zgomot anumit cu ajutorul limbii, alţii bat cu bastonul în sol sau podea – şi, ascultând ecoul sunetului, îşi pot da seama dacă în faţa lor se află un obstacol.
Cercetătorii de la Universitatea din Southampton consideră că toţi, fie că vedem, fie că nu, putem face acest lucru, putem percepe „peisajul” din jur cu ajutorul ecolocaţiei, acelaşi mecanism pe care îl folosesc liliecii şi delfinii pentru a se orienta.
Studiul a implicat atât oameni nevăzători, cât şi oamani cui vedere normală, dar care erau legaţi la ochi; cercetătorii au căutat să afle ce tip de sunete îi ajută cel mai eficient pe oameni să se orienteze, în lipsa văzului.
Au descoperit că sunetele cu durată mai mare, – cca. o jumătate de secundă – făceau ca oamenii să se descurce mai bine când era vorba despre poziţia laterală a obiectelor. Cu cât durata sunetului era mai mică, cu atât oamenilor le era mai greu să spună dacă un obiect se găsea la dreapta sau la stânga lor.
În schimb, când era vorba să evalueze la ce distanţă în faţa lor se găsea un obiect, sunetele mai scurte (ca. 10 milisecunde) păreau să fie mai eficiente. După cum explică cercetătorii, liliecii folosesc deosebit de eficient acest „joc” al duratei sunetelor (ultrasunetelor, în cazul lor); pe măsură ce se apropie de pradă, modifică ultrasunetele pe care le emit, pentru a afla tot felul de informaţii despre prada respectivă.
Mulţi oameni nevăzători îşi dezvoltă spontan acest simţ, după o vreme; există şi organizaţii care îi ajută pe cei lispişi de vedere să se antreneze pentru a dobândi capacitatea de ecolocaţie.
În anii 1940 şi 1950 se credea că oamenii au pe faţă receptori speciali asociaţi acestui simţ, ce permiteau detectarea ecoului (unda sonoră care se întoarce după ce a lovit un obstacol)
Astăzi, însă, se ştie că aparatul auditiv este cel care face posibilă ecolocaţia şi că, deşi este mai dezvoltat la nevăzători, toţi oamenii sunt capabili să manifeste acest simţ. Unul dintre motivele pentru care oamenii care văd nu folosesc acest simţ ar fi faptul că lumea lor este dominată de vizual; ei „nu au nevoie” de ecolocaţie pentru a se orienta, deoarece au la dispoziţie simţul văzului, care le oferă cea mai mare parte a informaţiilor despre lumea din jur.
Cât de important este văzul pentru noi şi cum poate „copleşi” celelalte simţuri se vede bine în cazul spectacolelor cu păpuşi, date de ventriloci: spectatorii sunt tentaţi să atribuie păpuşii sunetele pe care le aud, deoarece văd gura acesteia mişcăndu-se, iar această informaţie vizuală îi face să treacă cu vederea faptul că vocea vine, în realitate, din corpul ventrilocului, a cărui faţă nu se mişcă.
Studiul de faţă a utilizat „obstacole virtuale”, reprezentate de sunete ce imitau ecoul venit de la nişte obiecte imaginare, sunete pe care participanţii le auzeau în căşti.
Atunci când se folosesc astfel de obstacole virtuale, se elimină contribuţia altor factori care ar putea ajuta la orientare, de exemplu, scârţâitul obiectelor mişcate de operatori în jur, sau curenţii de aer produşi cu ocazia unor asemenea mişcări. Aşadar, obstacolele virtuale permit cercetătorilor să studieze, pur şi nealterat, numai fenomenul perceperii ecoului produs de sunete.
Deşi se cunoaşte faptul că mulţi nevăzători folosesc ecolocaţia, iar unii dintre ei sunt chiar capabili de performanţe extraordinare – reuşind, de exemplu, să meargă cu bicicleta pe stradă fără a se lovi de stâlpi, deoarece le „simt” prezenţa – se ştie prea puţin despre modul în care sistemul auditiv reuşeşte să facă acest lucru.
Unul dintre scopurile studiului este înţelegerea mai bună a modului în care se pot dezvolta la om aceste abilităţi, pentru a îmbunătăţi programele de antrenament ce le permit nevăzătorilor să dobândească abilitatea de a se orienta prin ecolocaţie şi, în general, de a-şi folosi auzul în modul cel mai eficient.
Sursa: BBC News