Care sunt cele mai răspândite tradiţii de Paşte? Ce sunt „Paştele Cailor”, „Paştele Blajinilor” sau „Paştele Morţilor”?

Pentru români, pregătirea Paştelui înseamnă mai întâi curăţenia şi bucatele care se fac în casă. De „curăţenia de Paşti” orice gospodină trebuie să se achite în timp util şi să aibă casa lună pentru primirea musafirilor pe parcursul a trei zile de sărbătoare.

MESAJE DE PAŞTE 2019. Felicitări, urări şi sms-uri frumoase de Paşte pentru familie, prieteni, cei dragi, colegi sau cunoştinţe

• Unul dintre marii producători de cărbune din lume renunță la extracție
• Vești proaste pentru 4.000 de angajați Ford! Gigantul auto pregătește concedieri în Europa

Preparatele de Paşti care, în general, nu lipsesc de pe masă sunt ouăle roşii, drobul de miel, pasca şi cozonacul. Ouăle se vopsesc în Joia Mare, considerându-se un păcat mare orice lucru făcut în casă vineri, când la Biserică are loc Prohodul.

La ţară, românii aleg ouă proaspete de găină şi raţă prin scufundarea lor în apă (ouăle proaspete cad la fund, cele vechi se ridică la suprafaţă) şi pregătesc uneltele de ornamentat. Cele mai vechi „condeie” au fost lumânarea – cu al cărei capăt încins la foc se desenau pe ou anumite semne – şi pana de gâscă. Oamenii topesc ceara de albine în care se adaugă puţin cărbune pisat, încondeiază ouăle cu motivele dorite şi le pun apoi în vopsea pentru colorarea fondului. Local, se folosesc metode noi de decorare, mai mult sau mai puţin legate de încondeierea cu ceară: ouă pictate, decorate în relief, încondeiate cu frunze de plante, împodobite cu mărgele.

În comunităţile tradiţionale, ciocnitul ouălor se face după reguli care diferă de la o zonă la alta, dar, oricum, respectarea lor este obligatorie: cine are prima lovitură (de obicei, bărbatul mai în vârstă), ce părţi ale ouălor să fie lovite, ciocnitul să fie „pe luate”, „pe schimbate”, „pe văzute” sau „pe nevăzute”. Ciocnesc mai întâi soţii între ei, apoi copiii cu părinţii, după care părinţii cu celelalte rude, cu prietenii şi vecinii invitaţi la masă.

Şi în Bulgaria, ca şi în România, se obişnuieşte ca ciocnitul ouălor să se transforme într-o competiţie între meseni, cel mai rezistent ou fiind numit „borak” (în bulgară, „luptător” n.r.).

În unele zone, cojile ouălor sunt aruncate pe pământ pentru fertilizarea holdelor, viilor şi livezilor, se păstrează pentru vrăji sau descântece sau se pun în hrana animalelor.

După slujba de Înviere de la miezul nopţii, are loc loc prima masă de Paşti în familie.

În prima zi de Paşti, exista obiceiul ca toată familia să se spele într-un lighean în care au fost puse ouă roşii şi bani de argint sau de aur, crezându-se că toţi vor fi astfel sănătoşi şi prosperi.

La catolici, există o serie de obiceiuri specifice, care se regăsesc în Transilvania. Cel mai spectaculos şi mai bine cunoscut este Stropitul, practicat de popoarele cu origine germanică în amintirea zeiţei fertilităţii şi a primăverii. Această zeiţă se numea „Ostera”, de unde provine şi denumirea Paştelui -„Ostern”.

Băieţii şi bărbaţii stropesc fetele şi femeile, în a doua zi a Paştelui, potrivit unui obicei străvechi originar din Germania. Scopul este ca acestea să rămână frumoase pe tot parcursul anului. Grupuri de săteni colindă prin sat până seara târziu, pentru ca nicio fată să nu rămână nestropită. La origine, pentru stropit se foloseau găleţi cu apă de izvor, simbolul purificării încă din precreştinism, acestea fiind înlocuite în prezent cu sticluţe de parfum.

În satele populate de nemţi există şi obiceiul împodobirii fântânilor cu ouă colorate de Paşte.

În Ardeal, tinerii maghiari obişnuiesc să împodobească, de sâmbătă noaptea, cu crengi de brad porţile caselor unde locuiesc fete nemăritate. Fetele care au pândit toată noaptea la ferestre ştiu pe cine să răsplătească, astfel că flăcăii primesc în ziua de Paşti bucate sau bani.

În Cehia şi Slovacia, stropitul femeilor poate fi înlocuit cu aplicarea unor lovituri uşoare, cu un bici special, împletit din opt, 12 sau chiar 24 de ramuri de salcie şi decorat cu panglici colorate. Se crede, şi în acest caz, că femeile „curtate” astfel vor rămâne frumoase şi sănătoase, iar cele care au fost neglijate se pot simţi jignite.

Obiceiurile de Paşte nu diferă mult de la o zonă a lumii la alta, ci ţin în special de specificul gastronomic. Peste tot se prepară mâncăruri tradiţionale, cum ar fi pasca la ruşi şi români, Osterstollen în Germania, Baba Wielancona la polonezi. Cel mai des, aceste mâncăruri sunt binecuvântate la biserică, alături de ouă şi carne.

În creştinismul timpuriu, cei care se botezau în timpul slujbei de Paşti erau îmbrăcaţi în alb. Ei purtau aceste veşminte întreaga săptămână, ca pe un simbol al noii lor vieţi. Cei deja botezaţi nu purtau haine albe, ci numai noi, pentru a arăta că împărtăşesc noua viaţă a lui Hristos. În acest fel, obiceiul de a purta haine noi a devenit o tradiţie de Paşti.

Iepuraşul de Paşti este un simbol păgân, emblemă a fertilităţii, asociat de creştini cu apariţiile lui Iisus după Înviere. Prima menţionare a iepuraşului ca simbol pascal apare în Germania, pe la 1590. În unele regiuni din această ţară se credea că iepuraşul aduce ouăle roşii în Joia Mare şi pe cele colorate altfel în noaptea dinaintea Paştelui.

Printre alte simboluri ale Paştelui se mai numără liliacul, expresie a purităţii, şi fluturele, a cărui ieşire din crisalidă în altă formă aminteşte de Învierea lui Iisus Hristos.

Şi pentru că românilor Paştele li s-a părut foarte important, au mai imaginat şi alte „feluri” de Paşti. La o săptămână după duminica Paştilor, în prima zi de luni, o parte din creştinii ortodocşi obişnuiesc să sărbătorească Paştele Blajinilor. Această sărbătoare mai este numită şi Prohoadele, Paştele Morţilor sau Lunea Morţilor, fiind dedicată spiritelor moşilor şi strămoşilor.

Şi tot aşa a fost „inventat” Paştele Cailor, sărbătoare cu dată mobilă (ziua de joi din a şasea săptămână care urmează după Paşti), când se crede că, pentru un ceas, o singură dată pe an, se satură caii de păscut iarbă. Importanţa sărbătorii s-a diminuat treptat, căpătând un înţeles peiorativ: a nu înapoia ceea ce ai împrumutat, a amâna până la „Sfântul aşteaptă”, a nu te ţine de cuvânt. În legende şi în unele colinde, sensul nou al sărbătorii este pus pe seama blestemului aruncat asupra cailor, animale nerumegătoare, în permanenţă nesătule, de către Maica Domnului, care a fost incomodată de tropotul, nechezatul, mâncatul şi ronţăitul nutreţului în timpul naşterii lui Iisus, în ieslea din grajdul lui Crăciun. Cu variante şi credinţe locale, sărbătoarea a fost atestată pretutindeni în România.

Sursa: Mediafax