De ce clipim mai mult decât ne este necesar? Un nou studiu oferă revelaţii despre creierul uman

Deşi o parte din mişcările de clipire au un scop concret – în mare parte, cel de a lubrifia ochii şi de a-i proteja ocazional de praf şi alte deşeuri – oamenii de ştiinţă afirmă că numărul de clipiri este mult mai mare decât ar fi necesar pentru îndeplinirea acestor funcţii. Aşadar, clipitul este un mister fiziologic. De ce clipim atât de des? Recent, o echipă de cercetători din Japonia a publicat un studiu în jurnalul ştiinţific Proceedings of the National Academy of Sciences în care oferă un răspuns la acest mister: închizând ochii pentru o perioadă scurtă de timp ne permite să ne adunăm gândurile şi să ne concentrăm atenţia asupra lumii din jurul nostru.

Cercetătorii au ajuns la această ipoteză după ce au observat un fapt interesant dezvăluit de cercetări mai vechi asupra clipitului: faptul că momentele precise în care clipim nu sunt aleatorii. Deşi par spontane, studiile au arătat că oamenii tind să clipească în momente previzibile. Pentru cineva care citeşte, clipitul apare după terminarea fiecărei propoziţii, iar în cazul unei persoane care ascultă un discurs, clipitul apare în mod frecvent atunci când persoane care vorbeşte face o pauză între propoziţii. Un grup de persoane care urmăreşte acelaşi video tinde să clipească în acelaşi timp, atunci când acţiunea din clip se încetineşte.

Drept rezultat, cercetătorii au ghicit că am putea folosi clipitul, în mod subconştient, pe post de „loc mental de odihnă”, prin care oprim temporar stimulii vizuali şi creăm condiţii ce ne permit să ne concentrăm atenţia. Pentru a testa această idee, oamenii de ştiinţă au pus 10 voluntari diferiţi într-un aparat de rezonanţă magnetică funcţională şi i-au rugat să urmărească show-ul TV „Mr. Bean” (acelaşi show fusese folosit în studiul precedent asupra clipitului, ce a arătat că oamenii clipesc în aceleaşi puncte ale emisiunii). Apoi, cercetătorii au monitorizat creierul participanţilor, observând care sunt zonele care arată activitate mai scăzută sau mai intensă în momentul în care participanţii la studiu clipesc.

Analiza lor a arătat că atunci când voluntarii clipeau, activitatea mentală creştea subit în zonele care prezintă legături cu starea obişnuită a creierului, zone care operează atunci când mintea este într-o stare de odihnă, dar trează, fără a se concentra asupra lumii exterioare. Activarea temporară a acestei „reţele alternative”, afirmă cercetătorii, ar putea servi ca o „pauză mentală”, ce permite creşterea capacităţii de atenţie atunci când ochii sunt deschişi din nou.

Pentru a testa dacă această pauză mentală era pur şi simplu rezultatul faptului că stimulii vizuali erau blocaţi de către participanţi, şi nu un efort subconştient de a „curăţa” mintea, cercetătorii au introdus, de asemenea, „pauze” neanunţate în clipul video pe care îl urmăreau voluntarii. Aceste pauze erau introduse aleatoriu în clipul video şi durau la fel de mult ca o clipire. Datele obţinute cu ajutorul scannerului cerebral au arătat, însă, că zonele din creier activate în timpul clipirii nu erau activate în timpul acestor pauze. Aşadar, clipitul reprezintă mai mult decât un moment temporar în care nu vedem.

O singură cercetare nu poate fi concludentă, însă sugerează că atunci când clipim întrăm într-o stare mentală modificată – şi că nu facem acest lucru doar pentru a ne lubrifia ochii. Aşadar, o clipire ar putea reprezenta o „insulă mentală”, un loc de calm introspectiv în care ne putem refugia de „oceanul” stimulilor vizuali care ne defineşte viaţa.

Sursa: Smithsonian