Performanţă medicală: un implant electric ar putea da celor paralizaţi şansa de a merge din nou

Rezultatul este extrem de promiţător, deoarece arată că măduva spinării – despre care s-a crezut mult timp că, odată lezată, nu se mai poate vindeca – îşi poate reface conexiunile şi relua funcţionarea, chiar şi după ani de zile de la apariţia leziunii, dacă este stimulată corespunzător.

Studii anterioare, realizate pe animale care aveau membrele posterioare paralizate, au arătat că o stimulare electrică continuă a măduvei spinării, sub nivelul leziunii, îi permite animalului să stea în picioare şi să facă mişcări asemănătoare mersului. Acest lucru se întâmplă deoarece stimularea permite informaţiei legate de propriocepţie – perceperea poziţiei corpului şi a activităţii musculare – să ajungă de la membrele inferioare la măduva spinării. La rândul ei, măduva spinării  permite muşchilor membrelor inferioare să reacţioneze şi să susţină corpul, fără a fi nevoie de informaţii venite de la creier.

• ChatGPT, disponibil și pe WhatsApp. Ce trebuie să știe utilizatorii?
• SpaceX va lansa pentru a șaptea oară racheta Starship

Anul trecut, cercetătoarele Susan Harkema şi Claudia Angeli de la Frazier Rehab Institute şi de la Universitatea din Louisville au aplicat aceste cunoştinţe pentru a trata un bărbat – Andrew Meas – care a rămas paralizat de la gât în jos în 2006, în urma unui accident de maşină. 

Numeroasele şedinţe fizioterapie la care a luat parte nu au adus nicio îmbunătăţire. În schimb, implantarea a 16 electrozi în partea inferioară a măduvei spinării şi stimularea electrică continuă cu ajutorul lor au produs o schimbare extraordinară: când stimulatorul a fost pornit, pacientul – care fusese ridicat în picioare de către asistenţi – a reuşit să-şi menţină singur poziţia, chiar de la prima încercare.

Ceea ce a urmat a fost şi mai uimitor. După ce se antrenase timp de 7 luni în acest mod, Andrew Meas a constatat că reuşea şi să-şi mişte degetele de la picioare. Teste ulterioare au dovedit că putea să-şi mişte, de asemenea, gleznele şi gambele, ceea ce  arăta că semnalele voluntare provenite de la creier reuşiseră să depăşească obstacolul reprezentat de leziunea măduvei.

Cu timpul, pacientul şi-a recăpătat în oarecare măsură şi controlul asupra vezicii urinare, precum şi funcţia sexuală, iar organismul său a început să-şi regleze temperatura în mod mai eficient.

Toate aceste activităţi presupun o implicare din partea creierului, ceea ce confirmă faptul că semnalele nervoase puteau acum „călători” şi prin regiune lezată a măduvei, atâta timp cât stimulatorul electric funcţiona.

Explicaţia cea mai probabilă este aceea că stimularea a intensificat activitatea conexiunilor medulare deteriorate până dincolo de pragul necesar pentru ca acestea să poată transmite informaţiile de la creier la membre. Cercetătorii cred că ar putea exista nişte conexiuni „tăcute”, care nu pot fi vizualizate cu tehnicile actuale de imagistică medicală şi care sunt prea vătămate cîă să poată funcţiona singure, dar care pot fi determinate să depăşească pragul minim de activare, cu ajutorul stimulării electrice.

Andrew Meas şi alţi doi voluntari pe care a fost testat dispozitivul au reuşit, cu timpul să, execute diverse mişcări, de la flexarea gambei la extensia degetelor de la picioare. Coordonarea motorie s-a îmbunătăţit şi forţa mişcărilor a crescut treptat, astfel încât, după 4 luni de antrenament, intensitatea stimulării necesare pentru execuţia unei anumite mişcări s-a redus.

Dar, cel puţin în cazul lui Andrew Meas, a mai apărut o surpriză: după trei luni, el a reuşit să îşi mişte picioarele şi să stea drept chiar şi atunci când stimulatorul era oprit. Oamenii de ştiinţă doresc acum afle mai multe despre modul în care „conexiunile tăcute” ar putea fi stimulate să-şi depăşească pragul ncesar activăării.

Pentru moment, niciunul dintre voluntari nu poate merge neajutat, dar specialiştii cred că aceast lucru s-ar putea schimba odată ce tehnologia utilizată s-ar îmbunătăţi. De exemplu, ar putea fi de ajutor implantarea unor stimulatoare separate pentru fiecare picior.

Sursa: New Scientist