Rinocerul lanos. Tancul viu al Preistoriei

Cum v-ati simti daca ati fi oameni de Cro Magnon si, umbland prin stepa la vanatoare, cu speranta de a vana barem un iepure, ceva, care sa va tina de foame pana maine, v-ati trezi fata in fata cu o bestie enorma, neagra si paroasa, cu un corn urias pe nas si cu niste ochi mici, dar amenintatori, care se uita la voi cu un amestec de furie si de neincredere? Pun pariu ca v-ar ingheta sangele in vine, si nu numai din cauza frigului care domnea in stepa in timpul ultimei glaciatiuni.

Daca pe noi, cei de azi, fotografiile si filmele documentare ne-au familiarizat cu infatisarea rinocerilor actuali (mai ales ca toate cele 5 specii sunt amenintate si, prin urmare, mult mediatizate), aspectul rinocerului lanos, asa cum a fost el reconstituit pentru aceasta specie disparuta, ni se pare cu totul surprinzator si, cu un oarecare efort de imaginatie, ne putem inchipui cam cum se simteau oamenii preistorici cand dadeau aproape nas in nas cu el. Probabil se retrageau incet, ca sa nu-l enerveze, fiind oricum multumiti daca scapau cu viata. Daca izbuteau sa-si depaseasca starea de soc, poate reuseau sa-si adune curajul si sa puna la cale, cu participarea unui grup numeros de barbati ai tribului, vanarea bestiei paroase, ca se se aleaga lumea si cu altceva in afara de spaima.

• Incotro te indrepti, Homo sapiens?
• Paleoantropologia – o stiinta a eternelor surprize

Mare, paros si infricosator
Dintre rinocerii actuali, doar cel din Sumatra are corpul acoperit cu ceva care ar putea fi descris drept blana (destul de rara la exemplarele adulte), iar ceilalti sunt aproape golasi, pielea lor groasa fiind presarata doar ici-colo cu peri. Varul lor disparut, insa, rinocerul lanos, care traia intr-un climar rece, era un urias paros, cu corpul acoperit de o blana deasa, de culoare intunecata. Supus climei aspre care domnea in stepele euriasiatice in timpul Pleistocenului – perioada in care s-au succedat mai multe glaciatiuni, rinocerul lanos era excelent adaptat acestor conditii de trai, adunand in alcatuirea sa, ca si mamutul lanos, o intrega gama de caracteristici anti-inghet. Corpul masiv si compact era “proiectat” pentru a micsora pierderile de caldura (avea o suprafata mica in raport cu volumul), extremitatile erau scurte si totul era protejat de o blana deasa.

Ca dimensiuni era apropiat de cea mai mare dintre speciile actuale (rinocerul alb din Africa), avand insa inaltimea la greaban ceva mai mare, pana la 2,20 m, aspectul colosal fiind sporit si de o proeminenta situata la greaban – un soi de cocoasa – reprezentand o acumulare de grasime, probabil cu rol de rezerva pentru zile negre – acele zile in care nu reusea sa gaseasca hrana suficienta pentru alimentarea organismului sau urias. Rinocerii lanosi aveau doua coarne, mult mai dezvoltate la masculi decat la femele. Cornul de pe varful nasului putea ajunge la lungimi impresionante – la unele dintre exemplarele gasite masoara aproape doi metri! Cel de-al doilea corn, asezat intre ochi era mai mic. Spre deosebire de rinocerii de azi, la care coarnele au sectiune rotunda, cornul mare al rinocerului lanos era turtit lateral, ca o lama groasa. La ce folosea? Poate pentru a dezgropa de sub zapada si din pamant plantele care ii slujeau drept hrana; poate pentru a fi utilizat ca arma de apare si ca organ de semnalizare – un indiciu al varstei si vigorii exemplarului respectiv, menit a indeparta masculii rivali si a atrage femelele. Toate aceste explicatii au fost propuse de specialisti prin analogie cu teoriile referitoare la speciiile actuale de rinoceri.

Descoperiri spectaculoase
Probabil sunteti deja uimiti de faptul ca stim atatea detalii despre aspectul acestei specii. Asta pentru ca rinocerul lanos este unul dintre putinele mamifere de la care ne-a ramas ceva mai mult decat oase si dinti. Cateva fosile uimitoare au fost descoperite atat in Europa, cat si in Asia: in Siberia – portiuni de corpuri “cu carne”, congelate in pamantul permanent inghetat, iar in Ucraina, la Starunia, un corp aproape complet, excelent conservat intr-un sol bogat in substante naturale derivate din petrol, care au impiedicat descompunerea tesuturilor moi. Fosila, descoperita in 1929, este expusa la Muzeul de Istorie Naturala din Cracovia (Polonia). In 2004, o echipa alcatuita din paleontologi din Polonia si Ucraina a reluat cercetarile in aceasta zona, unde se banuieste ca ar putea exista numeroase fosile de animale mari, foarte bine conservate datorita compozitiei speciale a solului.

El manca plante, dar pe el cine-l manca?
Prea multi pradatori naturali rinocerul lanos nu pare sa fi avut, caci nu numai marimea sa si coarnele il faceau de temut; insasi blana groasa era o “armura” cu mult mai eficienta decat credem. Chiar daca un carnivor pleistocen disperat de foame se incumeta sa incerce sa-l atace, sansele de reusita erau tare putine. Il loc de a atinge vasele mari de sange, producand o hemoragie fatala, dintii unui pradator muscau doar din stratul de blana, fara alt rezultat decat ca enervau rinocerul, facandu-l si mai de temut. Poate doar puii de rinocer sa fi fost mai usor de vanat si de mancat, la fel cum, si astazi, marile carnivore africane rareori se pun cu rinocerii adulti, preferand sa-si incerce norocul cu vreun pui, asta daca se incumeta sa infrunte furia dezlantuita a mamei care-si apara progenitura

Si totusi, un dusman aveau. Contemporan cu oamenii de Cro-Magnon, rinocerul lanos a fost, probabil, una dintre prazile acestora, desi una dintre cele mai greu de ucis. Ca si in cazul mamutilor, chiar si cadavrele unor exemplare moarte accidental trebuie sa fi constituit o resursa valoroasa pentru oamenii preistorici. Rinocerul lanos a disparut, probabil, in timpul ultimei glaciatiuni, in urma cu 10.000 – 12.000 ani. La fel s-a intamplat si cu alti membri ai megafaunei pleistocene, precum mamutul lanos si cerbul gigant. Conform celor mai recente teorii, disparitia a fost produsa de combinatia funesta intre schimbarile climatice (glaciatiunile au determinat intinderea ghetatilor peste o mare parte a emisferei nordice, reducand suprafata pe care marile erbivore isi puteau gasi hrana) si vanarea de catre oameni, la care s-are fi adaugat eventual, o raspandire a unor boli grave in populatiile deja imputinate ale marilor mamifere.

Dintre speciile actuale, cea mai strans inrudita cu disparutii rinoceri lanosi este rinocerul de Sumatra (Dicerorhinus sumatrensis), care este insa mult mai mic de statura; are corpul acoperit cu o blana rara, brun-roscata. Traieste in insulele Sumatra si Borneo din Indonezia si in Malaezia. Se estimeaza ca mai exista doar aproximativ 300 de exemplare in libertate.

Am putea reinvia rinocerii lanosi?
De cand cu moda stiintifica a clonarii (o descoperire extraordinara, nimic de zis, doar ca uneori savantii merg foarte departe cu imaginatia in ceeea ce priveste utilizarile ei) se vantura tot felul de zvonuri privind eventuala clonare a unor specii disparute, pentru a le readuce printre noi (unde si cum ar urma sa traiasca aceste animale, de vreme ce nu mai exista habitatele in care isi duceau viata in mod natural, se pare ca nu sta nimeni sa isi bata capul). Ma rog… Sa revenin la rinocerul lanos. Intr-un top al speciilor care au cele mai mari sanse de a fi “resuscitate” prin clonare, rinocerul lanos ocupa locul 1. Asta pentru ca exista o specie inrudita cu el – e vorba despre rinocerul de Sumatra (Dicerorhinus sumatrensis) – ale carei femele ar putea sluji drept “recipiente” embrionilor clonati cu ajutorul ADN-ului extras din fosile. Asteptam cu interes…

Revino maine pentru ultimul episod al maratonului "Descopera Preistoria", un amplu material despre evolutia viitoare a omului!