Cerbul gigant. Un urias cu infatisare magnifica

Orice paleontolog sau simplu amator de istoria naturala a Terrei ar spune ca viata era mult mai interesanta acum 10.000 de ani. Pe atunci, era cu adevarat palpitant sa traiesti in Europa. Continentul era cutreierat de animale uriase – mamuti, rinoceri lanosi, cerbi gigantici – ; la fiecare pas puteai da peste un carnivor gigantic precum un urs de pestera, o hiena sau un leu al cavernelor. Fiecare zi era o aventura marcata de inclestari, victorii sau infrangeri si dezlantuiri de energie vitala! Azi, n-a mai ramas decat amintirea acelor animale pline de forta, au ramas doar fosile si cateva picturi rupestre care sa mai aminteasca de timpurile in care fiecare zi aducea dupa sine o noua infruntare. Iar unul dintre care aceste animale, care insufleteau maret peisajul Eurasiei, a fost cerbul gigant.

Uriasul celor mici
Desi cunoscut si sub numele de “elanul irlandez”, cerbul gigantic nu era totusi foarte asemanator cu elanii actuali; era mai degraba un fel de cerb lopatar supradimensionat, cu niste “lopeti” – coarnele latite la capete – cu adevarat enorme. Numele de “irlandez” l-a capatat datorita faptului ca primele ramasite fosile gasite proveneau dintr-o mlastina de turba din Irlanda. Dar, ulterior, paleontologii au descoperit fosile de cerbi gigantici si in multe alte regiuni, din Europa si din Asia. De o inaltime impunatoare (aproximativ 2 metri la nivelul umerilor), cerbul urias avea o greutate de 400-500 kg; in ansamblu, un animal impresionant ca infatisare, mai cu seama datorita coarnelor imense, cu deschiderea de peste 3 metri, purtate de masculi.

De ce asemenea “instalatii”?
Multi s-au intrebat la ce slujesc coarnele impozante ale cerbilor si chiar cele, mai modeste, ale capriorilor. Mamiferele din familia Cervidae (cerbi, caprior, elan, ren) starnesc numeroase discutii printre zoologi. De ce au aparut, in cursul evolutiei, aceste “falnice podoabe”, care uneori sunt asa de mari incat par mai degraba stanjenitoare decat utile? Iar cum cervidele (cu exceptia renilor) isi leapada anual coarnele, dezvoltandu-si, in fiecare primavara, altele noi, din ce in ce mai mari cu fiecare an ce trece, e cu atat mai interesant de aflat ce rost au aceste coarne, pentru a caror reinnoire anuala se consuma o cantitate imensa de energie.

Aceste nedumeriri exista si in cazul cerbului gigant, cu atat mai mult cu cat coarnele masculilor acestei specii sunt asa de mari incat dau impresia unei evolutii duse prea departe si scapate de sub control. Desi acesti cerbi erau mai mari decat verii lor actuali, coarnele uriase erau, cu siguranta, o povara greu de purtat chiar si pentru ei. Pai, hai se vedem ce zic specialistii (fiindca ei si-au pus primii intrebarea: la ce bun?) despre rostul coarnelor in viata cerbilor. Una dintre ipoteze considera coarnele cervidelor drept organe de semnalizare, destinate sa indice varsta si vigoarea si, in consecinta, potentialul reproductiv al respectivului exemplar (ca sa stie femela, de la prima aruncatura de ochi, cu cine are de-a face). Cervidele de azi isi folosesc coarnele si ca arme in luptele dintre masculi, in perioada de imperechere. Probabil astfel se petreceau lucrurilor si in cazul cerbului gigant: judecand dupa urmele gasite pe coarnele fosilizate se pare ca suferisera lovituri de acest gen.

Ma rog, dar altceva nu mai fac coarnele? Probabil natura a avut totusi niste socoteli mai bune cand a permis aparitia si dezvoltarea acestor “dispozitive”. Si iata: cercetari foarte recente au descoperit ca, la elanii actuali (Alces alces), care traiesc in zonele nordice ale Americii de nord si Eurasiei, coarnele sunt un fel de “aparate auditive”: exemplarele cu coarne aud mult mai bine decat cele fara, coarnele actionand ca un soi de “antene parabolice” care reflecta si amplifica undele sonore. Probabil ca treaba devine foarte importanta in perioada de imperechere cand, preocupati doar de reproducere si mult mai galagiosi decat de obicei, masculii devin mult mai putin atenti la pericolele din jur si deci mai vulnerabili. Un auz mai bun i-ar putea feri de multe surprize neplacute Sa fie valabil acest lucru si la alte specii de cervide? Cercetari viitoare ne vor lumina in aceasta privinta, iar atunci am putea avea o explicatie interesanta si pentru existenta coarnelor nemasurat de mari ale cerbului gigantic disparut.

Inca unul care dispare
De ce s-a stins acesta specie? Probabil nu dintr-o singura cauza. Au fost ele mai multe, asa cum probabil s-a intamplat si in cazul altor specii, care pareau bine incadrate in peisaj, adaptate la conditii si, deodata, au disparut! Ce zice comunitatea stiintifica? In primul rand, s-ar putea sa fi fost de vina frigul. Desi aceste animale trecusera prin multe, inclusiv perioade foarte reci, asta nu inseamna ca puteau rezista chiar la orice. O perioada de racire accentuata si rapida a climei, acum cca. 10.000 de ani – eveniment pe care oamenii de stiinta il numesc Younger Dryas (Dryas recent) – a facut ca ghetarii nordici sa se extinda peste o mare parte a Europei si Asiei, iar pajistile si padurile de pe arealul de raspandire al cerbului gigantic sa fie inlocuite de vegetatie marunta, de tundra. S-a adaugat si presiunea antropica – oamenii vanau, probabil, acest animal ori de cate ori aveau ocazia. Si astfel, haituita din doua directii – lipsa hranei si uciderea de catre oameni – specia a fost impinsa, in cele din urma, spre extinctie.

Cerbul gigantic nu a fost singur in acesta aventura fatala; si alte specii de animale erbivore mari din fauna eurasiatica – mamuti, rinoceri lanosi etc. – au avut de suferit, in acelasi mod, de pe urma racirii climei, care a dus la cresterea suprafetei acoperite de ghetari si la micsorarea suprafetelor cu vegetatie potrivita pentru hrana marilor erbivore. Younger Dryas a fost o perioada scurta (la scara geologica), de numai vreo 1.300 de ani, dar in care temperatura a scazut atat de mult, incat evenimentul a primit supranumele de Marele Inghet. Pentru animale, combinatia a fost prea greu de suportat. Confruntate cu dubla presiune a imputinarii hranei si a vanarii de catre om, multe specii de mamifere mari au disparut in acesta perioada, fenomenul devenind cunoscut sub numele de extinctia megafaunei din Pleistocen.

Ce-a fost si ce-a mai ramas
Genul Megaloceros a a inclus mai multe specii, dar nu trebuie sa va inchipuiti ca toate erau enorme. In cateva insule din regiunea mediteraneana (Corsica, Sardinia, Creta) au fost descoperite fosile ale unor specii de Megaloceros de talie mica – sub 1 metru inaltime. Foarte probabil, este vorba despre fenomenul numit de specialisti “nanism insular”: pe insule, datorita resurselor limitate de hrana si spatiu, se dezvolta forme de animale mult mai mici decat rudele lor de pe continent.

Dar, dintre toti reprezentantii genului Megaloceros, cerbul gigantic (Megaloceros giganteus) este specia cea mai mare si cea mai bine cunoscuta, datorita numeroaselor fosile descoperite in Europa. O colectie mare de schelete fosile de cerb gigantic exista la Muzeul de Stiinte Naturale din Dublin, ele provenind din mlastinile de turba care se gasesc in numar mare in Irlanda. Exploatarea turbei este aici o ocupatie traditionala; asa se explica descoperirea numeroaselor ramasite de cerb gigantic conservate in turbarii. Dar avem si noi: o fosila impresionanta – un schelet complet, provenit tot dintr-o turbarie irlandeza – se afla la Muzeul National de Istorie Naturala “Grigore Antipa” din Bucuresti.

Revino maine pentru un nou episod si pentru o intalnire cu smilodonii, felinele cu canini supradimensionati, cele mai infricosatoare mamifere carnivore care au trait vreodata.