Megatherium americanum – colosul celor doua Americi

De mult de tot, acum vreo opt sau zece milenii, pe cand Pamantul era cutreierat de forme de viata mult mai mari decat rudele lor care vietuiesc azi, in America de Sud traia un mamifer enorm, cu blana lunga, cu gheare uriase si cu o coada care ar fi putut omora un om dintr-o singura lovitura. Suna a poveste dar este mai mult de atat, este descrierea unui animal care a existat cu adevarat: giganticul lenes terestru numit Megatherium americanum.

Exista si azi lenesi in padurile Americii de Sud, dar aceia sunt niste animale mult mai mici, cam cat o pisica – doar membrele foarte lungi ii fac sa para mai mari – si care isi duc viata in copaci, perfect adaptate la mediul arboricol si la acest trai atarnat de crengi, miscandu-se incet de tot si mestecand alene frunze cat e ziua de lunga.

In schimb, ruda lor disparuta, lenesul gigantic, era un animal terestru – poate pentru ca nici macar in padurile cu arbori uriasi ale Americii de Sud nu s-ar fi gasit un copac care sa-i sustina greutatea. Pe pamant, un animal avea mai multa libertate sa se dezvolte corporal pana la dimensiuni colosale, iar Megatherium americanum a si facut-o, ajungand la 6 – 8 metri lungime si peste 3 tone greutate.

Animale mici, mijlocii, mari si enorme
Lenesii terestri au aparut in urma cu cca. 1,8 milioane de ani si s-au raspandit pe o arie larga, in America de Sud si Centrala, ajungand chiar pana in partile meridionale ale continentului nordamerican. Fosile de lenesi terestri au fost gasite din Texas pana in Argentina. Grupul lenesilor terestri cuprindea specii de dimensiuni variate, dar vedeta grupului ramane specia cea mai mare, impunatorul lenes gigant Megatherium americanum, locuitor al padurilor si campiilor Americii de Sud.

Schelete fosile de Megatherium, excelent conservate, se afla in mai multe muzee de stiinte naturale din Marea Britanie, in Muzeul National de Istorie Naturala din Paris si alte mari muzee de profil ale lumii. E usor de vazut, privind aceste schelete, ca membrele posterioare ale animalului erau mult mai dezvoltate decat cele anterioare. Asta insemna ca, probabil, desi se deplasa in mod obisnuit pe toate cele patru membre, colosul se ridica adesea in doua labe – Doamne, cum o fi aratat un asemenea munte de carne si blana cand se ridica pe labele din spate? – si, cred specialistii, chiar si mergea astfel (cum merg uneori ursii).

Membrele posterioare s-au dezvoltat mai mult, pentru a sustine masa enorma a corpului, iar coada, si ea foarte puternica, alcatuita din vertebre surprinzator de mari chiar pentru un lenes gigantic, avea si ea, pesemne, rol de sustinere. Astfel proptit, in trei puncte de sprijin (membrele posterioare si coada – amintiti-va cum stau cangurii de azi), lenesul urias isi putea intinde “bratele” pana la inaltimi de cativa metri, pentru a trage spre el crengile pe care le despuia de frunze. Si asta pentru ca marele lenes se alimenta in primul rand cu hrana vegetala, asa cum rezulta din aspectul dentitiei lui, desi unii paleontologi cred ca e posibil ca, ocazional, sa fi consumat si carnea cadavrelor gasite intamplator. O mica parte a comunitatii stiintifice sustine ca e cu putinta ca Megatherium sa fi vanat cate ceva cand avea prilejul; cu siguranta, niste prazi nu foarte rapide, ci mai degraba niste animale mari si greoaie, de pilda Glyptodon, un ciudat mamifer cu corpul acoperit de o carapace groasa. Glyptodon – care era si el un ditamai animal, cam de marimea unui Volkswagen “broscuta”, a trait in America de Sud in acelasi timp cu Megatherium, iar putinii paleontologi care admit ca Megatherium ar fi fost pradator sustin ca el ar fi fost capabil, cu membrele sale anterioare mari si inarmate cu gheare enorme, sa-i vina de hac unui Glyptodon in ciuda platosei groase a acestuia. (Daca ar fi fost asa, ce spectacol trebuie sa fi fost lupta dintre cei doi colosi!).

Ipoteza se bazeaza pe faptul ca au fost gasite schelete ale unor exemplare de Glyptodon care, se pare, murisera rasturnate pe spate; si cine, dintre toate animalele care traiau in America de Sud la vremea aceea, ar fi putut rasturna un Glyptodon? Doar Megatherium americanum, lenesul de marimea unui elefant. La un moment dat, cativa oameni de stiinta sustineau ca Megatherium ar fi avut drept dusman natural pe faimosul Smilodon, acel carnivor cu dinti ca niste pumnale, singurul – dupa parerea savantilor – care s-ar fi putut pune cu Megatherium. Altii ii contrazic, considerand ca Megatherium era prea mare pentru a fi vulnerabil chiar in fata unui Smilodon. Mai nou, alti savanti au descoperit la scheletul membrelor anterioare de Megatherium o alcatuire speciala a articulatiei cotului, specifica mai degraba pradatorilor, o adaptare care confera miscarilor membrului anterior mai degraba rapiditate decat forta; de unde, o noua ipoteza tulburatoare: Megatherium nu era chiar asa de molau cum se credea, ci el era cel care ii facea necazuri lui Smilodon, atacandu-l cu lovituri de laba si gonindu-l pentru a-i lua prazile pe care marele carnivor (parca incepe sa ne fie mila de el!) le vanase cu atata truda.

Una peste alta, un animal teribil de interesant, acest Megatherium americanum, lenesul de marimea unui elefant pe care, iata, nu toata lumea il considera un pasnic erbivor, in ciuda dintilor sai ce par facuti sa mestece doar verdeturi.

Oare chiar au disparut?
Dupa cele mai larg acceptate teorii, lenesii terestri uriasi ar fi disparut in urma cu cca. 8000 de ani. Inca un reprezentatt al megafaunei pleistocene stinsa atat de dramatic in urma cu cateva milenii…

Dar… O stire nu mai veche de doi ani, publicata in New York Times, vorbeste despre legende conform carora prin padurea amazoniana bantuie creaturi blanoase de mari dimensiuni (numite de localnici mapinguary), care nu seamana cu cele cunoscute pana acum biologilor. Dupa descrieri, multi si le-au imaginat ca pe niste primate bipede, acoperite cu par des, un soi de echivalent sudamerican al lui Bigfoot.
Atat de numeroase sunt aceste mostre de folclor amazonian, incat pana la urma, au fost organizate cateva expeditii in cautarea Creaturii. Nu s-a gasit nimic care sa aduca a mapinguary, asa cum e el descris de legendele locale, drept care marea majoritate a zoologilor considera ca la mijloc sunt doar povesti. Dar nu toata lumea e la fel de sceptica, iar unul dintre cei care cred ca mapinguary ar putea fi mai mult decat un personaj fantastic este David Oren, un respectat zoolog, fost director de cercetare la Goeldi Institute din Belem, Brazilia. In 1994, el a declarat (iar declaratia sa a fost reluata dupa aceea de multe publicatii, inclusiv de New York Times, in 2007) ca, dupa parerea lui, legendele despre mapinguary reprezinta produsul intalnirii oamenilor cu un lenes terestru urias, in urma cu mii de ani. Dupa opinia sa, n-ar fi fost vorba despre Megatherium americanum, ci despre o specie ceva mai mica, probabil o specie a genului Mylodon.

Amintind ca se cunoaste faptul ca amintirile oamenilor despre animalele extincte supravietuiesc ca legende timp de secole, el a adaugat “Daca acesta creatura exista sau nu, e o alta intrebare, una la care nu putem inca raspunde”. Dar, dupa cum se vede, Oren nu exclude posibilitatea ca niste lenesi terestri de mari dimensiuni sa mai traiasca inca prin padurile aproape de nepatruns ale Americii de Sud, intalnindu-se, din cand in cand, cu oamenii, destul pentru a da nastere relatarilor persistente, istorisite cu convingere de indigenii sudamericani.

Revino maine pentru un nou episod! Alaturi de mamuti, ursul de pestera a fost cel mai apropiat animal, la propriu si figurat, fata de oamenii cavernelor. Stramosii nostri si ursii pesterilor au coabitat impreuna timp de mii de ani, infruntand vitregiile glaciatiunilor si lipsa hranei. Evolutia comuna a celor doua specii s-a despartit inca acum cateva zeci de mii de ani. Afla totul despre uriasul companion al oamenilor cavernelor.