Top 10 tradari din istoria Romaniei

1. Prabusirea celui mai mare rege dac: Burebista

In vremea lui Burebista, care a domnit pe la jumatatea secolului I i.Hr., statul dac a ajuns in culmea puterii sale. In urma victoriilor repurtate de acest rege, statul dac – cu capitala la Argedava – a ajuns sa se intinda pe un teritoriu imens, cuprins intre Alpii nordici, Muntii Balcani, Marea Neagra si Nistru. Pana si impartul roman Cezar se temea de marea putere a regelui dac si, in jurul anului 44 i.Hr., pregatea un razboi impotriva lui. A murit insa – asasinat, dupa cum se stie, in urma unui complot – inainte de a apuca sa porneasca spre regatul dac.

• Redescopera adevarata istorie a romanilor
• Amintiri din Epoca de Aur

Si, la putin timp dupa aceea, tot unei conspiratii i-a cazut victima si Burebista. Nobilii nemultumiti de puterea si autoritatea sa au complotat pentru a-l inlatura. Odata cu disparitia lui, imensul regat dac s-a destramat, spargandu-se in mai multe bucati pe care cei care uneltisera spre a-l dobori pe Burebista si le-au impartit intre ei.

2. Vlad Tepes: tradat de propriul sau frate

Vlad Tepes a ocupat tronul Valahiei in 1456 cu ajutor maghiar. Si-a consolidat stapanirea nimicind mai multi pretendenti care voiau sa-i ia domnia si a bagat spaima atat in sustinatorii acestora, cat si in turci. Dupa cativa ani, a refuzat sa mai plateasca turcilor tribut si a macelarit armata otomana care fusese trimisa sa-l pedepseasca – aproape 25.000 de oameni. Astfel provocat, sultanul Mahomed al II-lea a ridicat, in primavara anului 1462, o oaste numeroasa, cu care a pornit spre Dunare. Dupa o serie de ciocniri care au pricinuit turcilor mari pagube si dupa celebra incursiune nocturna a lui Tepes in tabara turceasca, si ea soldata cu multi morti din randul otomanilor, era limpede ca Inalta Poarta era departe de a putea rezolva problema pe calea armelor.

S-a folosit, deci, de calea complotului, gasind un aliat chiar in persoana lui Radu cel Frumos (fratele bun al lui Vlad Tepes) care uneltise fara scrupule impotriva propriului sau frate. Sultanul l-a numit pe Radu cel Frumos domn al Munteniei si mai multi boieri au trecut de partea lui, speriati, pesemne, de firea apriga a lui Tepes si dornici sa aiba un domn mai usor de manipulat. Tepes s-a retras in Ardeal (in 1462), asteptand sprijin de la Matei Corvin. Dar, desi acesta a ridicat o armata pentru a-i veni in ajutor, in cele din urma, ajutorul n-a mai ajuns: i s-a pus capat printr-o intriga a inamicilor lui Tepes (probabil sasi din Brasov, cu care Tepes avusese, cu cativa ani in urma, niste conflicte datorate faptului ca brasovenii sprijinisera cativa pretendenti care urmareau sa-i ia locul pe tronul Valahiei. Drept represalii, Tepes a executat mai multi sasi si a atacat Brasovul si cateva sate sasesti).

Lui Matei Corvin i s-au prezentat scrisori – false, considera istoricii – , scrise, chipurile, de Vlad Tepes, scrisori din care rezulta ca voievodul era gata sa se supuna sultanului Mahomed al II-lea si sa-l ajute, apoi, sa cucereasca si Ardealul. Matei Corvin a luat de bune aceste informatii si, in loc de a-l ajuta pe Vlad Tepes sa-si recapete tronul uzurpat, l-a bagat la inchisoare, la Buda, unde Tepes a ramas timp de peste zece ani. Abia in 1476 si-a recapatat tronul, pentru foarte scurt timp.

3. Asasinat de cei care ar fi trebuit sa-l apere: Radu de la Afumati

Radu de la Afumati a domnit in Tara Romaneasca intre 1522 si 1529, cu mai multe intreruperi de cateva luni, care arata ca tara trecea atunci printr-o perioada de mari tulburari: numerosi pretendenti isi disputau tronul si, dupa cum balanta norocului inclina de partea unuia sau a altuia, ei stapaneau pentru putina vreme Valahia, pentru ca apoi sa fie rasturnati si inlocuiti. Timp de cativa ani ani, Radu de la Afumati a reusit, de fiecare data, sa-si doboare rivalii, astfel ca, in aceasta perioada, stapanirea asupra Tarii Romanesti i-a apartinut in cea mai mare parte a timpului. Dupa ce, initial, se opusese turcilor, el a inteles, in cele din urma, ca pentru a domni trebuia sa aiba sprijinul Inaltei Porti otomane (asa erau vremurile!). Sustinut de turci si de neamul Craiovestilor, o puternica familie de boieri din Oltenia, el a ocupat, in cele din urma, tronul Valahiei, pe care l-a pastrat pana in 1529.

Si aici i se incheie povestea – si totodata viata. Tragicul sau sfarsit e descris in chip impresionant de istoricul Constantin C. Giurescu; sa-l citam, asadar: „Recunoscut de turci si sprijinit de Craiovesti, Radu ar fi putut domni vreme indelungata daca nu cadea victima unui complot ticalos. Spre sfarsitul anului 1528, o suma de boieri […] nemultumiti probabil de influenta puternicei familii de peste Olt, se ridica impotriva domnului. Acesta, surprins, neavand la indemana oastea spre a li se opune, e nevoit sa fuga. […] pe drum, insa, boierii il ajung la Ramnicu Valcea si, nerespectand nici lacasul dumnezeiesc in care Radu se refugiase, il ucid in bisericuta de pe dealul Cetatuii, sub ochii ingroziti ai preotului [….] S-a intamplat aceasta mizerabila crima – unica prin imprejurarile ei in istoria noastra – in ziua de 2 ianuarie 1529; ea pune in lumina cea mai urata boierimea munteana din acea vreme.”

4. Tradat de boieri: Petru Rares

Domn al Moldovei in doua randuri, 1527-1538 si 1541-1546, Petru Rares, fiu nelegitim al lui Stefan cel Mare, a pierdut tronul celei dintai domnii din pricina unui complot al boierilor. Pentru a fi drepti, trebuie sa recunoastem ca Petru Rares insusi, extrem de ambitios, macinat de dorinta de a cuceri posesiuni cat mai intinse (printre altele, a incercat sa cucereasca Ardealul), a trecut de mai multe ori dintr-o tabara in alta, in chipul cel mai nestatornic, aliindu-se cu cine i se parea lui mai prielnic in acel moment. In 1538, Petru Rares a vazut Moldova atacata simultan de turci, tatari si poloni. Initial, soarta i-a fost favorabila domnitorului. I-a infrant pe tatari la Stefanesti si a incheiat un armistitiu cu polonii, carora le-a inapoiat regiunea Pocutia (care facea obiectul unor neintelegeri ramase nesolutionate de multa vreme, intre moldoveni si poloni; Petru Rares o ocupase in 1530).

Dar invazia turceasca, sub conducerea lui Soliman Magnificul si care luase aspectul unei expeditii de pedepsire, nu a putut fi oprita. Iar domnitorul nu s-a putut bizui pe loialitatea boierilor si asta l-a facut sa piarda domnia. Boierii, poate nemultumiti de firea dificila a voievodului, poate temandu-se de represaliile care s-ar fi abatut asupra lor in cazul unei victorii a turcilor (victorie foarte probabila, data fiind superioritatea lor numerica) l-au parasit pe domnitor, au refuzat sa lupte si s-au inchinat lui Soliman. Acesta a numit un alt domn (Stefan Lacusta) si a smuls Moldovei doua bucati zdravene din teritoriu – Tighina si Bugeacul. Petru Rares a fost nevoit sa fuga si, dupa multe peripetii, a reusit, cu ajutorul unor pescari, sa ajunga in Ardeal. In 1541, dupa ce ceruse iertare lui Soliman, mersese personal la Constantinopol sa-si pledeze cauza si impartise daruri imense, si-a recapatat tronul. Dupa inca vreo cativa ani de incercari razboinice (incercase sa cucereasca iarasi Ardealul), soldate insa cu esecuri, ambitiosul voievod s-a stins, de boala, in 1546.

5. Singur impotriva Imperiului Otoman: Ioan Voda Viteazul

Ioan Voda Viteazul, numit si Armeanul (mama sa fusese armeanca) sau, mai tarziu, Ioan Voda cel Cumplit, era stranepot al lui Stefan cel mare. Unele cronici vechi il prezinta ca pe un tiran, dar istoricii moderni ii fac un portret mai magulitor, recunoscandu-i marele merit de a se fi impotrivit turcilor si afirmand ca era foarte indraznet si viteaz, fiind, de aceea, foarte iubit de soldati si de popor dar, din pacate, nu si de boierime si cler. Pentru numerosii boieri intriganti, un domn cu o fire apriga nu era un conducator comod, dupa cum nici pentru acesta vesnicele sforarii si comploturi ale dregatorilor nu erau usor de suportat. Ioan Voda a ales sa fie aspru cu boierii si mai indurator si grijuliu cu cei din paturile de jos, care aveau mult mai multa nevoie de ocrotire.

El obtinuse tronul Moldovei in 1572 – unde se obtinea la acea vreme, adica de la turci -, cu ajutorul averii stranse in tinerete, cand facuse negot cu pietre scumpe. In 1574, insa, turcii i-au cerut sa dubleze suma platita drept tribut. Ioan Voda a convocat Divanul si i-a convins pe boieri sa se impotriveasca cererii sultanului. Situatia politica era de asa natura, incat voievodul n-a putut gasi alti aliati decat cazacii zaporojeni – o populatie din zona Nistrului – care i-au trimis in ajutor o ceata de 1.200 de oameni. Cu ei si cu armata sa de moldoveni, Ioan Voda a pornit razboiul impotriva turcilor. Dupa un sir de victorii rasunatoare ale domnitorului moldovean, care l-au inspaimantat pe sultanul Selim, acesta a trimis impotriva lui o armata zdravana, alcatuita din turci carora li se adaugasera tatari si valahi. Acestia din urma doreau sa-l inlature pe Ioan Voda pentru a-i da tronul unui pretendent, Petru, frate cu domnitorul valah Alexandru.

Ioan Voda se instalase la Husi, de unde putea veghea mai bine asupra granitelor. Afland de venirea turcilor, domnitorul trimise pe parcalabul Sucevei, Ieremia, in fruntei unei avangarzi, sa-i impiedice pe turci sa treaca Dunarea si sa-l tina la curent cu evolutia situatiei. Trimisul, insa, despre care se spune ca ar fi fost platit de dusmani cu 30.000 de galbeni, l-a inselat pe domnitor: i-a spus ca ajunsese prea tarziu pentru a-i opri pe turci si ca acestia ar avea o armata destul de mica. A fost prima tradare. Pe baza acestor informatii false, – in lipsa altora mai exacte – Ioan Voda a pornit impotriva otomanilor. Batalia s-a dat la Oblucita, „langa iezerul Cahulului”. Poate ar fi avut, totusi, sanse sa invinga, daca n-ar fi survenit o a doua si apoi o a treia tradare. In ajunul bataliei, o parte dintre boieri, avandu-l in frunte pe marii vornici Murgul si Bilai, au trecut de partea turcilor, iar a doua zi, cand se dadu semnalul atacului, „Boierimea moldoveana, in frunte cu Ieremia Parcalabul, pleca steagurile si, punand cusmele in varful sulitelor si sabiilor, trecu si ea de partea dusmanului” (Constantin C. Giurescu, Istoria romanilor).

Lupta a fost cumplita; dupa trei ciocniri soldate cu numerosi morti in ambele tabere, Ioan Voda s-a retras pe un deal, in satul Roscani, unde a fost inconjurat de turci. Nemaiputand rezista asediului, din pricina lipsei de apa, Ioan a hotarat sa se predea. Atat Ahmed Pasa , comadantul ostii turcesti, cat si Petru, pretendentul la tronul Moldovei, au jurat solemn ca vor cruta viata tuturor cazacilor si moldovenilor. Dar, odata ajuns in cortul capeteniei turcilor, Ioan Voda a fost injunghiat, apoi i s-a taiat capul, iar trupul lui, legat de doua camile, a fost rupt in bucati. Ostasii care ramasesera alaturi de el au fost macelariti.

6. Petru Cercel, frumosul aventurier din Apus

Scurta si palpitanta cariera voievodala a acestui print neobisnuit, aparitie insolita in galeria domnitorilor care s-au perindat pe tronul Munteniei, s-a sfarsit cu o incercare de fuga. De scapat a scapat cu viata, pentru moment , dar tradarea insotitorilor sai – propriile sale garzi, in care avusese deplina incredere – i-a retezat sansele de a recapata domnia. Instalat pe tronul Tarii Romanesti in 1583, dupa ce castigase „cursa” pentru domnie invingandu-si potrivnicul – pe Mihnea, zis mai apoi Turcitul – Petru Cercel si-a inceput „mandatul” sub auspicii bune. Si-a asezat curtea la Targoviste, a investit in imbunatatiri edilitare si infrumusetari arhitecturale ale orasului, a adus cu el un suflu de Renastere occidentala si totul parea sa prevesteasca o epoca de liniste si progres. Dar datoriile facute pentru a procura banii cu care isi cumparase tronul l-au determinat sa puna biruri mari, care au impovarat poporul, iar ciocnirea dintre conceptiile sale moderne, occidentale si traditionalismul boierilor autohtoni l-au facut sa intre in conflict cu acestia.

In 1585 – dupa mai putin doi ani de domnie -, afland ca urma sa fie mazilit, Petru Cercel si-a adunat averea stransa si a pornit spre Transilvania. Dar a fost tradat chiar de oamenii din escorta sa: acestia i-au furat bogatiile, iar fugarul, lipsit de sprijin, a fost arestat si inchis. Cativa ani mai tarziu, dupa ce evadase din inchisoare, a „candidat” din nou pentru domnie dar, lipsit de sprijin, a pierdut competitia in favoarea fostului sau inamic, Mihnea, care, sprijinit de ambitioasa lui mama, a izbutit sa domneasca, in total, de trei ori, iar dupa ultima mazilire, pentru a scapa cu viata, a trecut la mahomedanism, ramanand in istorie sub porecla de Mihnea Turcitul.

7. Mihai Viteazul: puternicul si temutul voievod al celor trei tari romanesti

In vara anului 1600, puterea lui Mihai Viteazul ajunsese la apogeu: el stapanea acum toate cele trei trei tari romanesti, iar aceasta izbanda il facuse pe cat de celebru, pe atat de respectat in Europa. Cu atat mai tragica pare prabusirea sa, cu cat a venit foarte curand dupa acest moment de glorie. Dupa opinia istoricului Constantin C. Giurescu, „Cauzele caderii lui Mihai au fost, pe de o parte, rascoala nobililor ardeleni si intelegerea lor cu generalul imperial Basta, pe de alta parte, dusmania polonilor.”

• Generalul Basta era comandantul armatelor germane ale imparatului Rudolf al II-lea de Habsburg, stapanitorul Sfantului Imperiu Roman de Neam Germanic (un ansamblu de teritorii din Europa centrala, reunite Interesat de o alianta cu Mihai Viteazul in vederea apararii impotriva expansiunii spre vest a Imperiului Otoman, imparatul Rudolf a dat, initial, ajutor militar voievodului in actiunile acestuia de extindere a stapanirii sale peste cele trei tari romanesti. Nu a vrut, insa, sa il recunoasca drept domn al Ardealului, dorind sa pastreze pentru sine acest teritoriu si sa-i acorde lui Mihai Viteazul doar functia de guvernator.
•  

In 1601, dupa mai multe neintelegeri si reconcilieri – de forma – cu generalul Basta, dupa mai multe confruntari cu nemesii unguri din Ardeal, se punea din nou problema stapanirii acestui teritoriu. Si, aici, Mihai Viteazul a fost prins – si a devenit victima – in jocul de interese al marilor puteri si al reprezentantilor acestora. Iata cum s-au succedat evenimentele, dupa descrierea aceluiasi mare istoric citat mai sus:
„La Turda, Mihai hotari sa-si desparta armata de aceea a lui Basta; voia sa plece mai degraba la Fagaras, spre a-si vedea sotia si copiii. Aceasta despartire insemna insa pentru domnul nostru libertatea de initiativa. Basta, care stia ca imperialilor le convenea mai mult o stapanire directa asupra Ardealului, iar nu prin intermediul unei personalitati atat de puternice, deci greu de maniat, cum era aceea a lui Mihai, se hotari sa impiedice – prin orice mijloace – o asemenea libertate. In zorii zilei cand voievodul trebuia sa plece spre Fagaras, la 9/19 august 1601, el trimise un detasament de trei sute de germani si valoni, acestia din urma comandati de ofiterii Jacques Beauri si Mortague. Aveau ordin sa-l aresteze pe Mihai, iar daca se opune, sa-l ucida. Asa se si intampla. Intrand in cortul domnului, Beauri ii spuse: „esti prins”. Mihai rosti un singur cuvant: „ba”, si dadu sa puna mana pe sabie. In aceeasi clipa insa, un valon il impusca, un al doilea ii strapunse pieptul, altii il lovira cu halebardele”.

Si astfel, printr-un asasinat marsav, s-a incheiat scurta si glorioasa cariera de domn si cuceritor a lui Mihai care a lasat, totusi, in urma, o imensa speranta: aceea ca unirea celor trei tari romanesti e un fapt realizabil. Aveau sa treaca mai mult de trei veacuri pana sa se intample din nou dar, in tot acest timp, nadejdea a fost hranita si de faptul ca, odinioara, cineva aratase ca se poate.

8. Lunga domnie si tragica prabusire a lui Constantin Brancoveanu

Una dintre cele mai lungi domnii din istoria Valahiei, cea a lui Constantin Brancoveanu, domnie intinsa pe 25 de ani, s-a sfarsit in chip groaznic, cu mazilirea, torturarea si ucidera domnitorului de catre turci – care, totusi, ii fagaduisera domnia pe viata – si aceasta in urma intrigilor viclene ale propriilor sale rude. Brancoveanu a avut o domnie cu putine lupte, datorita, in cea mai mare parte, diplomatiei sale gratie careia a reusit mult timp sa pastreze un echilibru sanatos intre pretentiile turcilor – cei de care depindea mentinerea lui pe tron – si interesele Apusului crestin, care dorea sa-si extinda influenta spre Rasarit.
Jongland abil cu relatiile diplomatice cu toate marile puteri care ii amenintau tara, platind turcilor ceea ce ii cereau, dar cultivand si relatiile cu vestul, Brancoveanu a reusit sa mentina Tara Romaneasca intr-o stare de stabilitate politica remarcabila.

Dupa 1699, cand turcii, multumiti de acesta stare de lucruri si de generozitatea voievodului, i-au acordat domnia pe viata – un privilegiu rar – parea ca nu mai are a se teme de nimic. Pana in 1714 a avut parte de o epoca tihnita, in care a putut cladi palate si lacase de cult, a putut sprijini artele, invatamantul si stiintele si si-a putut creste copiii in liniste. Dar toate acestea s-au sfarsit in chip tragic, ca urmare a mai multor intamplari in care chiar oameni inruditi cu domnitorul au savarsit fapte care i-au grabit caderea. Un boier ruda cu el, spatarul Toma Cantacuzino, fara stirea si permisiunea domnitorului, ii ajutase pe rusi in razboiul acestora cu turcii (1711), lucru care ii suparase pe acestia din urma si ii facuse sa-l suspectezea pe domn de necredinta fata de ei. O alta ruda, unchiul sau, stolnicul Constantin Cantacuzino, ravnind sa-l puna pe tron pe propriul sau fiu Stefan, a uneltit la Poarta, tesand intrigi care i-au alcatuit domnului o reputatie proasta in ochii turcilor. Iar acestia, desi ii dadusera domnuia „pe viata”, n-au ezitat sa-si incalce promisiunea: l-au mazilit, ispititi pesemne si de marea avere pe care voievodul o adunase in timpul lungii sale domnii.

Brancoveanu, pe atunci in varsta de 60 de ani, si cei patru fii ai sai au fost adusi la Stambul si inchisi. Turcii l-au torturat pe batranul voievod pentru a afla unde-i sunt bogatiile apoi, la data de 26 august 1714, Brancoveanu a fost decapitat, dupa ce turcii il silisera sa asiste la executia celor patru fii. I-a urmat la tron Stefan Cantacuzino, asa cum dorise (si uneltise) tatal acestuia dar, dupa cum scrie Nicolae Iorga: „Ca o rasplata dumnezeiasca, i-a venit aceeasi pieire silnica, dupa doi ani singuri de domnie. Fu gatuit in temnita la Constantinopol, impreuna cu tatal sau foarte batran. „

9. Tradati pentru rasplata: Horea, Closca si Crisan

Inceputa in noiembrie 1784, in satul Curechiu (Hunedoara), rascoala lui Horea, Closca si Crisan, miscare cu caracter national si social, iscata ca o reactie a iobagilor romani din Ardeal, disperati de situatia lor economica si sociala tot mai greu de suportat, s-a incheiat dupa foarte scurt timp, la sfarsitul lunii decembrie a aceluiasi an, cand cei trei conducatori au fost prinsi si executati. Pe capetele lor se pusese cate un premiu de 300 de galbeni; totusi, sustinuti de majoritatea oamenilor din popor – constienti de faptul ca li se aparau interesele -, ei n-au putut fi capturati de autoritatile austro-ungare altfel decat prin tradare. S-au gasit cativa tarani care, ispititi de bani, au ajutat la capturarea celor trei, care stateau ascunsi, in vreme ce preotii romani care se raliasera miscarii umblau prin sate pentru a aduna banii necesari pentru ca Horea sa se poata duce din nou – pentru a cincea oara – la Viena, spre a pleda cauza iobagimii romane in fata imparatului austro-ungar, Iosif al II-lea.

La 27 decembrie 1784, cativa tarani s-au apropiat de Horea si Closca – acestia stateau ascunsi intr-o coliba de crengi, in codrul Scoragetului, din Muntii Gilaului – si, pretinzand ca umbla dupa vanat, au fost primit in coliba de cei doi. La un semnal, s-au napustit asupra lor, i-au legat si apoi i-au predat autoritatilor. Tot prin tradare a fost capturat, la 30 ianuarie 1785, si Crisan. A urmat judecata, apoi executia lui Horea si a lui Closca printr-o pedeapsa extrem de cruda – tragerea pe roata. Trupul lui Crisan, care se sinucisese in inchisoare, a fost zdrobit in acelasi fel. Si totusi, sacrificiul lor n-a fost zadarnic – un exemplu paradoxal de revolta care, desi infranta, va aduce totusi, macar in parte, schimbarile pe care le-a urmarit. In anul urmator rascoalei, 1785, printr-un act solemn datat 22 august si promulgat de imparatul Iosif al II-lea, in Ardeal a fost desfiintata iobagia.

10. Alexandru Ipsilanti, omul pe care Tudor Vladimirescu n-ar fi trebuit sa si-l faca aliat

Moartea lui Tudor Vladimirescu si infrangerea revolutiei conduse de el, in 1821, s-au datorat tradarii de catre cei cu care se aliase, eteristii condusi de Alexandru Ipsilanti. Eteria, organizatie europeana dedicata eliberarii crestinilor – si indeosebi a grecilor – de sub stapanirea otomana – a avut filiale in multe tari ale Europei, iar in Tara Romaneasca influenta ei s-a manifetstat cu precadere in evenimentele asociate revoltei din 1821. Dorind sa contribuie la eliberarea Valahiei de sub apasatoarea vasalitate fata de Inalta Poarta otomana si sa o scape de flagelul domniilor fanariote, Tudor Vladimirescu a imbratisat idealurile Eteriei si a incheiat o intelegere cu conducatorul acesteia, Alexandru Ipsilanti.

Se bizuiau pe sprijinul Rusiei; aceasta, insa, a dezaprobat miscarea. In plus, organizarea armatei eteriste lasa mult de dorit; trupele nedisciplinate ale lui Ipsilanti au jefuit pe drum multe gospodarii, starnind nemultumirea populatiei romanesti. Intelegerea dintre Alexandru Ipsilanti – devenit epitrop general al Eteriei – si Tudor Vladimirescu, conducatorul miscarii in Tara Romaneasca, prevedea ca Ipsilanti – dupa ce trecuse prin Moldova si Muntenia – sa iasa din tara cu trupele sale, pentru a nu starni o reactie dura si o interventie armata din partea turcilor. Dar, cand a devenit evident ca Ipsilanti nu era un conducator si un aliat de nadejde, conflictul intre cei doi a ajuns atat de grav, incat Alexandru Ipsilanti a hotarat sa se descotoroseasca de Tudor Vladimirescu, printr-un complot. Prin tradare, Tudor Vladimirescu – pe care poporul il numea deja „domnul Tudor”, – a fost ridicat de la Golesti si apoi asasinat la Targoviste.