Jocurile dragostei: de la iubire la şantaj în viaţa de cuplu

Orice interacţiune personală este de fapt un „joc” în care fiecare partener recurge la tot felul de tactici pentru a-şi putea negocia sentimentele, a impune valorile şi punctele de vedere şi a obţine ceea ce îşi doreşte.  

Psihologii Eric Barne, Susan Forward şi John Gottman sunt doar câţiva dintre cei care şi-au dedicat munca de-o viaţă pentru a înţelege viaţa de cuplu şi a găsi rezolvări la problemele de care se lovesc indivizii atunci când trăiesc viaţa în doi. 

• Cât durează dragostea la români?
• Zece lucruri pe care nu le ştiai despre nunţi. Cum a ajuns mireasa să stea în…

1. Jocurile oamenilor

În 1964, Eric Berne a publicat „Jocuri pentru adulţi” (Games People Play: The Psychology of Human Relationships), o carte care a stat doi ani în lista bestseller-urilor New York Times (fenomen neobişnuit pentru o lucrare care nu era încadrată în categoria ficţiune) şi care a stimulat interesul oamenilor pentru psihologie. În prezent, cartea lui Berne s-a vândut în peste cinci milioane de copii. 

Ce a scris Berne în carta sa de a devenit atât de populară?

Ei bine, în urma cercetărilor, Berne a observat că atunci când bebeluşii sau copiii mici nu mai au parte de contact fizic, experimentează, adesea, declin fizic şi mental ireversibil. Adulţii, au şi ei nevoie de contact fizic la fel ca cei mici. Însă uneori, nu avem parte de astfel de contact şi atunci, spune Berne, încercăm să obţinem „stroke-uri” (stimuli sau calorii) emoţionale simbolice din partea celorlalţi. 

Berne a definit caloriile emoţionale drept „unitatea fundamentală de acţiune socială”. Astfel, un schimb de stimuli emoţionali reprezintă o tranzacţie. 

De ce recurgem la jocuri?

Analizând teoria privitoare la caloriile emoţionale, Berne a observat că omul consideră că este mai bine să suporte orice interacţiune (chiar şi una negativă) decât să fie ignorat. Acest lucru explică de ce oamenii preferă să se antreneze în „jocuri”: pentru că acestea devin substitute pentru contactul autentic. 

Potrivit lui, un joc este „o serie continuă de tranzacţii ulterioare complementare care avansează către un final clar definit”. Cât despre noi, Berne spune că apelăm la astfel de jocuri pentru a satisface nişte motivaţii ascunse, care întotdeauna implică şi o recompensă. 

Totuşi, de cele mai multe ori, oamenii nici măcar nu sunt conştienţi că tocmai iniţiază un astfel de joc, acestea făcând parte din interacţiunile sociale. Jocurile sociale seamănă cu pokerul unde ne străduim să ne ascundem adevărata motivaţie pentru a obţine o recompensă. La locul de muncă, de exemplu, recompensa ar putea fi încheierea unei afaceri sau realizarea unei anumite sarcini de pe urma căreia angajatul are de câştigat. În cazul relaţiilor dintre persoane apropiate, recompensa include, de obicei, satisfacţie emoţională. 

Jocurile dragostei: de la iubire la şantaj în viţa de cuplu    (Foto: Shutterstock.com)

Stările eului

Analiza tranzacţională a evoluat din psihoanaliza freuidiană pe care Berne a studiat-o şi a practicat-o. Pe baza observaţiilor pe care le-a realizat analizându-şi pacienţii, Berne a ajuns la concluzia că fiecare individ are trei stări ale eului caracterizate prin:

– gândirea şi atitudinile unei figuri parentale (starea Părinte a eului);

– comportament raţional, obiectiv şi tendinţa de a accepta uşor adevărul (starea Adult a eului);

– atitudinile şi fixaţiile unui copil (starea Copil a eului).

Potrivit lui Berne, atunci când ne aflăm într-o interacţiune socială expunem una dintre aceste stări ale eului si în acelaşi timp, putem să schimbăm stările între ele în funcţie de modul în care evoluează interacţiunea. Şi în timpul jocurilor despre care vorbeşte Berne expunem una dintre aceste stări pentru a obţine ceea ce simţim că avem nevoie. 

Să înceapă jocurile

În cartea sa, Berne descrie o serie întreagă de posibile jocuri precum:

 „Dacă nu erai tu”

Acesta este cel mai des întâlnit joc în rândul soţilor, în care unul dintre parteneri se plânge că celălalt este un obstacol care nu îi permite să facă ceea ce îşi doreşte cu adevărat. 

Berne sugerează că mulţi oameni îşi aleg, în mod inconştient, parteneri care să le impună anumite limite. Unul dintre exemplele sale este legat de o femeie care dorea cu disperare să înveţe să danseze. Problema în acest caz era că soţul ei ura să iasă în oraş şi astfel viaţa ei socială avea restricţii. În cele din urmă, pacienta s-a înscris la un curs de dans, însă în scurt timp a renunţat la el pentru că se temea să danseze în public. 

Concluzia lui Berne a fost că de multe ori, ne învinuim partenerii pentru probleme care se ascund în noi. Atunci când ne jucăm „Dacă nu erai tu” ne scutim pe noi înşine de responsabilitatea de a ne confrunta propriile frici şi probleme. 

Jocurile dragostei: de la iubire la şantaj în viţa de cuplu    (Foto: Shutterstock.com)

Acest joc începe atunci când cineva îşi expune o problemă din viaţă iar o altă persoană răspunde prin sugestii constructive referitoare la modul de rezolvare al problemei. Atunci, subiectul răspunde prin „Da, dar…” şi începe să găsească erori în modul de rezolvare propus de interlocutor. În modul Adult, probabil că am examina şi am accepta soluţia, dar nu acesta este scopul tranzacţiei. În schimb, abordarea „Da, dar…” îi permite subiectului să primească simpatie din partea celorlalţi, în incapacitatea lui de a face faţă situaţiei (adică atunci când subiectul de află în modul Copil). În schimb, rezolvarea problemei este o chestiune ce ţine de modul Părinte. 

În ciuda faptului că jocurile noastre sunt distructive şi ne limitează, ele sunt şi o sursă de confort, dându-ne ocazia să ne scutim de nevoia de a ne confrunta problemele psihologie nerezolvate. Pentru unii oameni, jocurile de acest gen au devenit parte din identitatea lor. Mulţi oameni simt nevoia să iniţieze certuri cu cei apropiaţi pentru a-ţi menţine interesul. Cu toate acestea, Berne a avertizat că prea multe jocuri „rele” devin distructive. Cu cât jucăm mai multe jocuri cu atât ne aşteptăm ca şi ceilalţi să facă asta. În plus, un individ care se angajează constant în astfel de jocuri poate ajunge să sufere de psihoză şi să citească prea multe dintre motivaţiile şi prejudecăţile sale în comportamentul altora. 

Poate părea că „Jocuri pentru adulţi” oferă o privire nenecesară  asupra părţii întunecate a naturii umane, însă nu aceasta a fost intenţia lui Berne. El a remarcat că noi putem renunţa la jucatul jocurilor atunci când ştim că avem o alternativă. Ca rezultat al experienţelor din copilărie lăsăm în urmă încrederea naturală, spontaneitatea şi curiozitatea specifică copiilor şi începem să adoptăm comportamentul Părintelui. Conştientizând existenţa celor trei stări ale eului, putem reveni la starea de confort din copilărie (care ne permitea să ne simţim bine în pielea noastră) şi nu mai avem nevoie de permisiunea cuiva pentru a avea succes. Astfel, învăţăm să renunţăm la jocuri în schimbul intimităţii reale. 

2. Şantajul emoţional

Despre şantajul emoţional a scris psiholoaga Susan Forward în cartea sa „Emotional Blackmail: When the People in Your Life Use Fear, Obligation, and Guilt to Manipulate You”, tradusă la noi sub numele de „Şantajul sentimental”.

Mulţi oameni au sau au avut în viaţa lor o persoană (fie ea partener, copil sau coleg) pe care o tolerează pentru că nu vor să creeze probleme în relaţie sau cu care se află într-un conflict deschis deoarece simt presiunea care apare atunci când indivizii sunt puşi să facă ceva ce stiu că nu este potrivit pentru ei. 

Cum sună un şantaj emoţional? Ca o afirmaţie de felul: „Dacă nu faci ce sau cum vreau eu, vei avea de suferit”. În şantajul emoţional, cei care iniţiază actul cunosc vulnerabilitatea celorlalţi şi profiră de asta. Într-o relaţie normală, există un echilibru în care uneori obţinem noi ceea ce vrem şi uneori obţin ceilalţi ce îşi doresc. Cu toate acestea, şantajiştilor emoţional nu le pasă dacă ceilalţi primesc ce vor atât timp cât ei au parte de ceea ce îşi doresc. 

Şantajiştii crează o ceaţă (joc de cuvinte: în engleză ceaţă se traduce prin FOG, în acest context „FOG” este acronimul pentru „Fear, Obligation, and Guilt”, adică frică, obligaţie şi vinovăţie) care ne împiedică uneori să vedem adevăratul mod în care suntem trataţi. Atunci când apare frica şi sentimentul de vinovăţie, avem senzaţia că noi avem o problemă şi nu persoana care încearcă să ne şantajeze. Dacă unul dintre oamenii apropiaţi nouă încearcă să facă următoarele lucruri, înseamnă că sunteţi o potenţială ţintă a şantajului emoţional:

– ameninţă că vor face lucrurile dificil de rezolvat sau că pun capăt relaţiei dacă nu facem ca ei;

– susţin că nenorocirea lor este rezultatul nesupunerii noastre;

– ne fac promisiuni mari dar doar dacă suntem de acord să facem ceva pentru ei, dar nu le respectă;

– ne ignoră gândurile şi sentimentele noastre referitoare la ceva anume;

– ne spun că nu ne pricepem la ceva anume, dacă nu cedăm în faţa lor;

– ne oferă sau ne privează de banii sau afecţiunea dacă facem sau nu facem ce vor ei. 

De obicei, cu cât rezistăm mai mult în faţa şantajiştilor, cu atât ei introduc mai multă „ceaţă” în relaţie. Astfel, noi devenim mai confuzi şi mai resemnaţi cu privire la ceea ce se întâmplă şi nu reuşim să acţionăm decisiv. 

Jocurile dragostei: de la iubire la şantaj în viţa de cuplu    (Foto: Shutterstock.com)

Potrivit lui Susan Forward, există 6 paşi ai şantajului emoţional:

1. Şantajistul cere ceva;

2. Ţinta îi rezistă;

3. Şantajistul exercită presiune. Afirmând, de exemplu: „Vreau ce e mai bun pentru noi” sau „Nu mă iubeşti suficient încât să faci asta?”;

4. Pe măsură ce ţinta continuă să rezite în faţa acestei presiuni, şantajistul ameninţă: „Dacă nu poţi face asta, poate că ar fi mai bine să începem să ne vedem cu alţi oameni”;

5. Nedorind să puna în pericol relaţia, ţinta cedează şi se conformează;

6. Istoria se repetă. Şantajistul a văzut cum funcţionează modelul şi în va folosi pentru manipulare în viitor. 

În mintea şantajistului

Susan Forward a observat că şantajiştii sunt, de obicei, persoane frustrate care sunt capabili să acţioneze drastic pentru a obţine lucrurile pe care le doresc. Oamenii furioşi, posesivi şi care îşi testează constant partenerii folosesc şantajul emoţional ca o metodă prin care se protejează de o eventuală pierdere. Deşi şantajiştii ne fac să ne simţim de parcă noi greşim cu ceva, în realitate este vorba de problemele lor din trecut care reapar şi bântuie actualele relaţii. 

Atunci când pun presine asupra partenerilor, şantajiştii au impresia că menţin ordinea şi că ne învaţă o lecţie importantă, lucru care îi face să se simtă bine. Cu toate acestea, în mod inevitabil, pedepsele lor nu au efectul dorit şi nu duc la atingerea obiectivelor. În loc să fie pusă la punct, ţinta este stânjenită şi se retrage. 

Efectul şantajului emoţional

Există diferenţe între conflictele familiare şi înţelegerile ce au loc în majoritatea relaţiilor şi paternul de manipulare. În relaţiile obişnuite putem să iniţiem discuţii aprinse pentru ca apoi să revenim la sentimentele de bază. În cazul relaţiilor bazate pe manipulare, unul dintre parteneri va încerca să diminueze puterea celuilalt şi să o mărească pe a lui. 

Şantajiştii înceracă mereu să susţină că motivele lor sunt mai importante decât ale noastre şi că este ceva in neregulă cu noi, că suntem nepăsători şi egoişti. Ei sunt un fel de specialişti în relaţii publice care îţi schimbau cererille în aşa fel încât să sugereze că ele sunt „evident” în favoarea tuturor şi că cine nu este de acord cu ei este fie nebun, fie rău intenţionat. 

Astfel de comportamente fac ca toată distracţia, bunăvoinţa, înţelegerea şi intimitatea dintr-un cuplu să dispară. Pe măsură ce şantajul emoţional creşte, partenerii găsesc din ce în ce mai rar subiecte de discuţie, iat „prăpastia dintre ei creşte”. 

De ce suntem vulnerabili?

Forward a constatat că cei mai mulţi dintre pacienţii ei care se plângeau că sunt şantajaţi emoţional cedau în faţa partenerilor tocmai de frica să nu fie părăsiţi. „Putem funcţiona la cel mai înalt standard toată viaţa, însă ne transformăm în gelatină atunci când avem senzaţia că riscăm să fim respinşi de partener”, a notat Forward. Această teamă de abandon este mama tuturor fricilor şi tot ce au de făcut şantajiştii este să ne insufle teama. 

3. Cele şapte principii care fac ca o căsătorie să funcţioneze

Când dr. John Gottman a început să cerceteze subiectul, în anii `70 nu eixtau foarte multe informaţii ştiinţifice pe tema căsătoriei şi a factorilor care ajută la buna funcţionare a ei. În 1986, când Gottman, profesor de psiholofie la Universitatea din Washington, Seattle, a creat Laboratorul de Cercetare asupra Familiei, cunoscut şi sub numele de „Loaboratorul Iubirii”, care nu era nimic altceva decât un apartament mobilat cu vedere spre un lac, unde cuplurile erau filmate în timp ce se certau sau purtau conversaţii de orice tip. În mod surprinzător, acesta a fost primul proiect prin care s-a observat în mod ştiinţific cupluri în acţiune. Astfel, în momentul publicării cărţii „The Seven Principles for Making Marriage Work”, Gottman şi echipa sa de specialişti analizaseră deja 650 de cupluri pe o durată de 14 ani. Mare parte dintre subiecţii implicaţi în studiu veneau în „Laboratorul Iubirii” pentru că se aflau în pragul divorţului. Însă după ce au învăţat princiiple lui Gottman, rata celor care redeveneau nefericiţi era de două ori mai mică decât cea a indivizilor care reveneau la această stare după consilierea maritală obişnuită. 

Ca urmare a acestor cercetări, cartea lui Gottman se bazează pe informaţii adevărate observate şi colectate în timpul studiilor, spre deosebire de alte cărţi. Ca urmare a acestui fapt, multe dintre răspunsurile date de el în carte pot părea „contraintuitive”, însă în acelaşi timp, Gottman are plăcerea ca în paginile cărţii sale să demoleze unele dintre cele mai populare mituri legate de ceea ce poate aduce fericirea în cuplu. 

Cel mai mare mit?

Cei care participă la workshop-urile lui Gottman sunt uşuraţi atunci când li se spune că cel mai mare mit este acela conform căreia „comunicarea dintre partaneri este cheia unei căsătorii fericite şi de lungă durată”. De cele mai multe ori, specialiştii în terapia de cuplu le spun celor care apelează la serviciile lor că principala problemă din cuplu este „lipsa comunicării”. Această idee a fost inspirată deCarl Rogers care a considerat că atunci când oamenii se ascultă unii pe alţii şi se acceptă fără prejudecăţi, pot da naştere unor relaţii. Totuşi, Gottman spune că atunci când acest principiu este aplicat în cazul relaţiilor maritale, strategia nu dă rezultate. Ba mai mult, se pare că majoritatea cuplurilor care aplică acest principiu devin stresate. 

Gottman, în schimb, susţine că în loc de ţipete, ar trebui să repeţi şi să validezi ce spune partenerul pentru a-l putea înţelege, iar apoi ar trebui să îi spui calm ceea ce îti doreşti tu, astfel încât să vă înţelegeţi unul atuia nevoile. 

Alte mituri

Diferenţele majore de opinie distrug căsătoria

„Cea mai mare parte dintre neîneţegerile din cuplu nu pot fi rezolvate”, spune Gottman. Mai exact, cercetările lui au indicat că 69 de procente dintre problemele unui cuplu nu se pot rezolva. Iată câteva exemple: 

a. X vrea copii, dar Y nu vrea asta.

b. X întotdeuna flirtează la petreceri şi Y urăşte asta.

c. X vrea ca urmaşii lui să fie catolici, pe când Y vrea ca ei să îi crească în religia mozaică.

Cuplurile îşi irosesc mulţi ani şi energie în încercarea partenerilor de a se schimba unii pe alţii, până când realizează că punctele de vedere diferite ţin de valori distincte, lucruri care nu se schimbă. Cuplurile care au succes ştiu acest lucru înainte de a spune „Da!” la starea civilă. 

Partenerii din căsătorii fericite sunt neobişnuiţi de deschişi şi de sinceri unii cu alţii

Adevărul este că multe dintre căsătoriile de succes trec cu vederea multe probleme din cuplu. Atunci când cuplurile se ceartă sau au o înţelegere, soţul se refugiază într-o altă cameră şi pentru câteva ore nu se ridică din faţa computerului sau a televizorlui, pe când partenera pleacă la cumpărături sau se refugiază într-o altă activitate similară, fără a rezolva propriu-zis problema. După câteva ore, când amândoi au uitat de motivele certei, sunt fericiţi să se revadă iar. 

Jocurile dragostei: de la iubire la şantaj în viţa de cuplu    (Foto: Shutterstock.com)

Ce ajută la menţinerea unei căsătorii fericite

Cea mai mare parte dintre principiile lui Gottman privitor la căsătoriile sustenabile şi fericite se învârt în jurul unui singur factor: „prietenia”. Potrivit lui, pritenia menţine dragostea aprinsă şi protejează relaţia. Atât timp cât partenerii se privesc cu admiraţie şi afecţiune şi vor ţine cont  unul de visele celuilalt, ralaţia va fi în siguranţă. 

Pe baza prieteniei ca factor esenţial în ralaţia de cuplu, Gottman a creat 7 principii care consolidează aspectele pozitive ale unei ralaţii, ajutând cuplul să depăşească momentele grele:

1. Fii interesat de viaţa partenerului 

Partenerii din relaţii puternice sunt implicaţi şi îşi  c unosc unul altuia sentimentele, zilele importante, cine le sunt prietenii şi ce le place să facă. 

2. Fii orientat spre ralaţie

Dragostea poate supravieţuii chiar şi în cuplurile care poartă cele mai banale conversaţii. Unii cred că dragostea se menţine cu cine romantice şi surprize scumpe. În realitate, spune Gottman, ceea ce contează sunt gesturile mici de peste zi pe care le facem pentru a-l ferici pe celălalt. 

3. Permite-ţi să fii influenţat

De obicei, femeile se lasă influenţate de parteneri, însă bărbaţii sunt mai dificili când vine vorba de acest lucru. Cu toate acestea, cele mai fericite căsătorii sunt cele în care soţul ţine cont de părerile şi sentimentele soţiei atunci când ia decizii. 

4. Hrăniţi-vă permant afecţiunea şi admiraţia faţă de partener

Menţine un punct de vedere pozitiv referitor la partener şi apreciază şi respectă lucrurile pe care el le face sau le vede diferit de tine. 

5. Rezolvă acele probleme care pot fi rezolvate

Este important ca uneori să facem compromisuri cu privire la problemele care au o rezolvare şi să fim tolarant cu greşelile celorlalţi. 

6. Treceţi peste diferenţele majore dintre voi

Problemele majore create ca urmare a faptului că partenerii au punct de vedere foarte diferite, pot fi depăşite doar cu multă înţelegere. Ideea este ca partenerii să ajungă măcar în punctul în care să empatizeze unul cu celelălalt, dacă nu poate fi vorba de un compromis. 

7. Crearea unui sens comun

În cuplu trebuie sa existe un sistem comun de valori care să îi lege pe cei doi parteneri. Acest sistem de valori crează o conexiune între parteri prin păstrarea şi respectarea ritualurilor, a tradiţiilor şi simbolurilor comune. 

De Valentine`s Day 2015 ţi-am pregătit o serie de articole incitante despre  istoria amorului, cu secrete, curiozităţi şi destinaţii inedite. Vezi detalii!