Descoperă grădina botanică a Retezatului (GALERIE FOTO)
Constituită încă din 1935, Rezervaţia Parcul Naţional Retezat protejează o diversitate florală de excepţie pentru o zonă montană înaltă, cu versanţi abrupţi, ridicaţi dintre grohotişuri albe şi păduri seculare. Pe o suprafaţă de 850 km², mărginită de Râul Mare (la vest), Valea Streiului (la nord) şi Valea Jiului (în sud şi est), Munţii Retezat se desfăşoară în culmi semeţe, în poalele cărora sclipesc apele celor 85 de lacuri glaciare. Aici, multe din cele 1190 de specii de plante superioare (o treime din speciile înregistrate în întreaga ţară) sunt endemice, iar 130 de specii se regăsesc în „lista roşie”, fiind apreciate ca vulnerabile sau pe cale de dispariţie.
Fiindcă Munţii Retezat se compun din două lanţuri lungi, cu o structură geologică diferită, se folosesc denumirile de „Retezatul Mare” şi „Retezatul Mic”. Primul, plasat în nord, e recunoscut pentru numărul mare de plante ce poate fi întâlnit pe suprafeţe relativ mici, în timp ce al doilea, întins în sud, e mai bogat în specii floristice. În timpul verii, pajiştile alpine îi iau pe nepregătite pe turiştii ce vin aici pentru prima oară, fiindcă etalează un belşug neasemuit de corole şi culori, ca într-o grădină botanică. Lipsesc de aici doar plăcuţele cu denumirile florile, ce sunt de obicei necunoscute unui călător iubitor de munte şi mai puţin pasionat de botanică.
Probabil că cea mai vestită şi râvnită reprezentantă a florei montane este floarea de colţ, cu petalele şi frunzuliţe ei catifelate, obişnuite să reziste vremii necruţătoare de la înălţime. Frumuseţea ei delicată i-a pus în primejdia existenţa, aşa că a fost declarată monument al naturii, intrând sub protecţia legii. Crescând între ierburi şi pietre, se poate trece uşor pe lângă ea, fără a fi observată, mai ales dacă nici nu i se cunoaşte floarea. Din păcate, nu doar turiştii nepăsători o rup, ci şi localnicii, culegând-o pentru a o vinde celor care nu răzbat pe munte.
Rhododendronul sau bujorul de munte (denumirea populară) răspândeşte, în lunile iulie-august, un miros delicat, purtat de vânt peste vârfurile de granit şi calcar. Culoarea lui intensă înroşeşte petice de pajişti alpine, fiind uşor de recunoscut. Deseori florile sunt culese pentru ceai sau sirop, acestea primind un parfum deosebit. Primejdia mare apare atunci când rădăcina e smulsă din pământ de necunoscători, aşa că legea ocroteşte bujorul de intervenţia distructivă a omului.
Dintre speciile protejate mai fac parte sângele voinicului, angelica, bulbucii de munte, iedera albă, papucul doamnei, flămânzica, bărbuşoara, clopoţeii, zâmbrul, jneapănul etc.
Cromatica pajiştilor, diversă şi intensă, se supune de bună voie capriciilor Naturii, un decorator cu fantezie fără limite. Verdele ierbii şi al jnepenişurilor este fundalul pe care culorile se amestecă după reguli neştiute. Stejărelul, cicoarea, nu-mă-uita –ul, şopârliţa de munte, omagul şi genţiana au provocat la întrecere albastrul cerului, în timp ce movul s-a împărţit toporaşilor şi clopoţeilor.
Galbenul e pretutindeni, de parcă plouă cu el, din când în când, peste întreg muntele. Îl ţin mărţişorii, sclipeţii, bulbucii de munte, iarba rănii, cruciuliţei ori genţianelor pătate.
Şopârliţa albă, guşa porumbelului, stirigoaia, garofiţa de stâncă, stupiniţa, clopoţelul, arginţica, laptele stâncii şi guşa porumbelului au rezervat petalelor albul cel mai curat.
Rozul s-a scurs în florile bujorului de munte, ale garofiţei, tămâiţei, vârtejului-pământului şi cimbrişorului aromat.
Într-o atât de mare grădină de flori, călătorul se poate rătăci cu orele, fără a putea să desluşească toate speciile, să se bucure de toate nuanţele şi să ghicească toate parfumurile. Abia într-un sfârşit, poteca lui trece de marginile covorului petale, până la ultimul marcaj de pe vârful din Retezat.