Drumurile dintre Sulina şi Letea, cea mai nordică pădure subtropicală din Europa

Din Sulina, excursia la Pădurea Letea începe dis-de-dimineaţă, când raţele sălbatice încă dorm în cuiburile dintre trestii, netulburate de bărci. Ne strângem mulţi, iar ghidul se bucură. Are cui să povestească despre Dunăre şi Deltă. Pornind de pe cheiul central, barca cu motor, lăsată mult în apă sub greutatea noastră, traversează mijlocul Canalului Sulina, iese din oraş şi intră în dreapta pe un canal îngust, paralel cu ţărmul îndepărtat al Mării Negre. Am intrat în stufăriş şi mergem încet. Doar câte un stârc cenuşiu ori câte o dumbrăveancă stau de veghe prin împrejurimi. Trecem pe lângă o gospodărie ascunsă în spatele unui gard, apoi pe lângă o barcă rătăcită între trestii. După trei sferturi de ceas, oprim şi coborâm pe mal, lângă un drum pietruit. Suntem în Cardon, un sat cu puţine gospodării, la care se ajunge cu maşina de la Sulina. Casele, ca oriunde în Deltă, sunt răsfirate pe pământul nisipos, în spatele gardurilor din lemn şi stuf, păzind liniştea dintre canalele de apă.

Cu o maşină ca de safari, ne continuăm drumul de câţiva kilometri spre localitatea C.A.Rosetti, tăind o întindere cu ierburi uscate, prăfuită şi numită de ghid “izlaz comunal”. Doar tufişurile ţepoase şi păsările ţin piept vântului ce ridică mici vârtejuri de colb. Printre case însă, nisipurile se împacă bine cu porumbul, viţa de vie şi firele de flori proaspete. O pauză de 20 de minute ne lasă să intrăm într-o biserică albă, încă în construcţie, şi într-un magazin cu de toate, ca să luăm măcar apă înainte să intrăm în rezervaţie. Dacă nu ar fi fost gălăgia grupului nostru şi huruitul motorului de maşină, am fi avut impresia unui sat adormit ca-ntr-o poveste.

În următoarea jumătate de oră, după hurducăieli şi derapări pe nisipurile drumului, ghidul ne anunţă că am intrat în zona sudică a Rezervaţiei Pădurii Letea, protejată de către statul român încă din 1930. Din cele 5260 de hectare, doar jumătate sunt împădurite, restul fiind ocupat de dune şi depresiuni cu vegetaţie de stepă, din când în când întrerupte de pâlcuri mici de copaci şi tufişuri. Maşina noastră încalcă graniţele pădurii şi, obosită de atâta nisip sub roţi şi lovituri de crengi lungi, se opreşte la umbra unor stejari înalţi. Ne pregătim de mers pe jos, iar ghidul prinde să ne spună două cuvinte despre hasmacurile Letei, adică fâşiile de pădure ce alternează cu liniile nisipoase şi ondulate, creaţii naturale ale apelor şi vânturilor. Plopii, fagii, stejarii, frasinii, aninii şi sălciile îşi aruncă crengile spre înălţimi, însă o forţă neştiută le răsuceşte, le strâmbă şi le împiedică să ajungă prea sus, acolo unde stolurile de pelicani se rotesc din timp în timp.

Ghicim repede poteca spre o dună înaltă, dominând spaţiul deschis între două fâşii de pădure. Printre firele calde de nisip, cochiliile albe amintesc de marea îndepărtată, mai demult stâpână peste aceste locuri. Tufele de cârcel pigmentează cu roşu coama albă a dunei, rotunjită de vânturile neîncetate. Degeaba aşteptăm la înălţime, căci animalele mai rar se ivesc de printre copaci; pentru ele, e deja prea multă vânzoleală estivală. Ghidul ne povesteşte că, în afară de caii sălbatici deja celebri,  s-au aciuat pe aici câini enoţi şi chiar şacali, veniţi pe gheţurile iernii dinspre Ucraina. Căprioarele şi mistreţii ies uneori pe dune, la fel şi viperele, însă nu sub ochii turiştilor. Letea e sălbatică.

A urmat o plimbare prin pădure, pentru ca noi să putem admira în voie trunchiurile drepte, de care s-au încolăcit haotic zeci de liane lungi, aduse parcă din jungla lui Tarzan. Cu frunzele verzi şi roşii, viţa de vie sălbatică atârnă în voie de crengile stejarilor. Lipsesc de aici doar apele Dunării, ca să te poţi mişca prin Letea cu barca şi să vezi oglindindu-se toate contorsiunile pe care le pot face ramurile şi lianele. Se spune că, oriunde mergi, trebuie să laşi ceva ne-văzut, ca să ai motiv să te întorci vreodată. Noi vom căuta Letea din nou, pentru caii ei sălbatici şi pentru ascunzişurile inundate de ape.

Mai departe, maşina ne-a trasportat dincolo de pădure, spre satul Letea. Înainte de a merge la prânz, ghidul a considerat că ne-ar prinde bine o baie într-un lac din pustiu. Aşa că am oprit iar. În urmă cu ceva decenii, o inundaţie mare a săpat marginea de canal şi a dat voie unui izvor cu apă sărată să respire şi să formeze o baltă în nisipurile de aici. Drept mulţumire, localnicii au pus o cruce albastră. Lângă ea, au apărut şi nişte tufişuri, bune de umbră pentru turişti.

După-amiaza s-a sfârşit pentru noi cu o masă bogată în peşte de soi, unul trecut cu insistenţă prin zeama de legume şi smântână, altul potrivit cu mămăligă aurie şi mujdei. La desert – gogoşi pudrate, dulci precum mierea.

Din satul Letea, am plecat înapoi spre Cardon, pentru un alt drum pe ape.

La întoarcere, spre plăcerea tuturor, barca a întâlnit o deltă însorită, cu nuferii albi şi galbeni deschişi printre frunzele late. Fiindcă adâncimea Canalului cu nuferi este destul de mică, apa limpede a lăsat să se vadă cum tulpinile cu boboci se lungesc spre lumină. Delta s-a animat: cormorani, găinuşe, egrete, raţe şi broaşte ţestoase se întâlnesc printre trestii; bărcile circulă în voie, stârnind valuri mari. Liniştea Pădurii Letea pare foarte departe, iar noi ne amintim că am lăsat-o prinsă de lianele cu rădăcini în nisip.

De ştiut

● Rezervaţia Pădurea Letea face parte din Rezervaţia Biosferei Delta Dunării şi se află în partea de nord a acesteia, la 23 km (nord) de Sulina.

● Dintre păsările Letei merită amintite vulturul codalb, prigoria, pupăza, şoimuleţul de seară. Ghidul ne-a precizat că au fost observate recent câteva berze negre.

● Letea este cea mai nordică pădure subtropicală din Europa, cu o floră specifică, din care nu lipsesc zece specii de orhidee.

● Turul nostru Sulina – Pădurea Letea a durat opt ore şi a costat 60 lei/persoană, la care s-a adăugat costul prânzului –45 lei/persoană (băutura e inclusă în preţ).