Raoul Wallenberg: îngerul evreilor din Ungaria

Un om, la prima vedere banal…

Raoul Wallenberg a văzut lumina zizlei pe data de 4 august 1912, în sânul uneie dintre cele mai faimoase familii din Suedia. Familia Wallenberg a dat Suediei numeroşi bancheri, diplomaţi şi politicieni de-a lungul mai multor generaţii. După ce tânărul Raoul îşi isprăveşte serviciul militar, călătoreşte în Statele Unite în anul 1931, pentru a studia arhitectura la Universitatea din Michigan. Patru ani mai târziu, se întoarce în Suedia natală, unde are surpriza neplăcută să descopere că nu prea mai erau posturi pentru arhitecţi.

Prin urmare, la sfatul bunicului, Raoul ajunge tocmai în Africa de Sud, unde va vinde materiale de construcţie timp de şase luni de zile în cadrul unei firme suedeze de profil. Destinul, cumva profetic, îl aduce în preajma poporului evreu. Bunicul său îi aranjează o slujbă în cadrul sucursalei unei bănci suedeze din Haifa, Palestina. Acolo, i-a fost dat lui Raoul să întâlnească primii evrei refugiaţi din Germania condusă de regimul lui Hitler. Relatările lor despre prigoana şi persecuţiile aspre la care comunitatea evreiască era supusă într-una dintre cele mai avansate şi civilizate ţări ale Europei l-a impresionat profund pe eroul de mai târziu.

Unii dintre biografii săi susţin că empatia şi apropierea lui Raoul faţă de poporul evrei s-ar fi datorat faptului că bunicul bunicii sale ar fi fost un emigrant evreu stabilit în Suedia. Destinul l-a dus spre Ungaria odată cu momentul în care l-a cunoscut pe Koloman Lauer, un evreu maghiar care era pe atunci director al unei companii suedeze de import-export, specializată în alimente şi delicatese culinare. Datorită faptului că, spre deosebire de etnicii evrei, Raoul era liber să călătorească în Europa, el a devenit rapid principalul partener de afaceri pentru Lauer. În decursul călătoriilor sale prin Franţa ocupată de nazişti sau prin Germania, Raoul a învăţat rapid modalităţile după care funcţiona birocraţia germană. A întreprins chiar câteva vizite în Ungaria, care pe atunci era încă un loc sigur pentru etnicii evrei

Norii bruni

Dar, după cum se cunoaşte, stiuaţia a început să se precipite odată cu anul 1944, când lumea a început să afle ce însemna „Soluţia Finală ” a lui Hitler faţă de aşa-zisa „problemă evreiască”. Planurile lui Hitler cu privire la exterminarea evreilor din Europa nu erau cunoscute încă pe deplin. La începutul anului 1944, circa 700.000 evrei trăiau încă în Ungaria, o ţară care intrase în al doilea Război Mondial de partea Germaniei naziste. După ce germanii au pierdut bătălia de la Stalingrad, Ungaria a dorit să urmeze exemplul Italiei şi a cerut o pace separată. Furios, Hitler l-a chemat pe şeful de stat al Ungariei, amiralul fără mare Miklos Horthy, şi i-a cerut să rămână în continuare alături de Germania. Când Horthy i-a refuzat cererile, Führerul s-a înfuriat, iaro parte din trupele germane au invadat Ungaria în martie 1944.

Urma, evident, deportarea evreilor maghiari în lagărele de exterminare în masă. Pentru marea majoritate a evreilor din Ungaria, destinaţia erau una singură: sumbrul lagăr de la Auschwitz-Birkenau din sudul Poloniei ocupate. Atunci, Raoul Wallenberg avea să intre în legendă. În urma eforturilor întreprinse de The War Refugee Board, o organizaţie creată în SUA, cu scopul de a salva evreii din Europa, Raoul Wallenberg ajunge prim-secretar al legaţiei Suediei la Budapesta, unde îşi asumă dificila misiune de a salva cât mai mulţi evrei din ghearele naziştilor. În luna iulie a anului 1944, când Raoul soseşte în Budapesta, Adolf Eichmann, temuta căpetenie SS, deportase deja peste 400.000 evrei maghiari.

Nefericiţii fuseseră trimişi spre Auschwitz, după ce fuseseră înghesuiţi în 148 de trenuri de marfă. Trenurile morţii trimiseseră evreii maghiari într-o perioadă de timp record, chiar şi pentru zelul bolnav al lui Eichmann: între 14 mai-8 iulie 1944. Doar 230.000 de evrei mai rămăseseră în întreaga Ungarie, iar soarta acestor victime ale istoriei depindea de eforturile unui singur om.

Conştient de situaţie, Wallenberg a realizat imediat că rezumarea strictă la mijloacele diplomaţiei nu va servi prea mult ţelului său. Prin urmare, nu s-a sfiit să-i şocheze cu metodele sale pe colegii săi din legaţia suedeză. S-a folosit de toate mijloacele posibile pentru a salva vieţile unor nevinovaţi.

Nimic nu i-a fost străin în acest sens, de la mită la ameninţări. De un succes deosebit s-au bucurat aşa-numitele permise de protecţie, instituite de Wallenberg, precum şi „Casele Suedeze”, aproximativ 30 de blocuri din Pesta, unde mii de evrei şi-au găsit adăpost. Un steag suedez flutura în faţa fiecărei astfel de case, iar Wallenberg s-a folosit de tot talentul şi eforturile sale pentru a declara casele respective drept teritoriu suedez, cu un statut similar clădirii ambasadei şi consulatului Suediei din capitala Ungariei. Curând, inspirate de gestul nobil al suedezului, alte legaţii neutre din Budapesta au acţionat asemănător, aşa că în scurt timp circa 15.000 de „Case” au fost înfiinţate în capitala Ungariei. Pe 15 octombrie, Horthy a declarat că vroia să cadă la pace cu sovieticii, dar a pierdut imediat puterea în favoarea lui Ferenc Szalai, liderul naziştilor maghiari şi în acelaşi timp şeful organizaţiei de tristă amintire „Crucile cu Săgeţi”, responsabilă de numeroase crime de război şi atrocităţi comise şi împotriva românilor din Ardeal.

Noul guvern, format din naziştii maghiari, a acţionat rapid împotriva eforturilor întreprinse de Wallenberg. Tot atunci, în luna noiembrie a aceluiaşi an, Eichmann a pus în practică cumplitele „Marşuri ale Morţii” în care cei aproximativ 200 kilometri dintre Budapesta şi graniţa austriacă au fost parcurşi cu piciorul de către evrei în nişte condiţii atât de grele, încât până şi soldaţii din SS care acompaniau şirurile de oameni începuseră să se plângă.

Wallenberg nu se lăsa. Cu riscul propriei vieţi, bravul suedez continua să împartă permise de trecere, hrană şi medicamente. A ameninţat şi a mituit în stânga şi în dreapta, până a reuşit să-i elibereze pe evreii cu permise suedeze. Când Eichmann a decis să-i înghesuie pe evrei în trenuri, Wallenberg şi-a intensificat eforturile fără să stea vreo clipă pe gânduri. A ajuns chiar să se caţere pe vagoane, să pândească pe poduri sau să alerge de-a lungul trenurilor pentru a înmâna victimelor permise şi paşapoarte suedeze.

Nu au fost deloc rare momentele când însăşi soldaţii germani au refuzat să tragă în Raoul, impresionaţi de curajul acestuia. Disperat de crimele la care era martor, Wallenberg nu s-a sfiit să-l mituiască pe Pal Szalai, un ofiţer de rang înalt în poliţia ungară, precum şi un membru influent în organizaţia Crucilor cu Săgeţi, în speranţa câştigării ajutorului acestui funcţionar influent. Spre jumătatea lunii ianuarie a anului 1945, Wallenberg a descoperit că Eichmann plănuia un asalt total asupra celui mai mare ghetou evreiesc din Budapesta. Singurul care putea să-i zădărnicească planul lui Eichmann era generalul August Schmidthuber, nimeni altul decât comandandul forţelor germane din Ungaria.

Szalai a fost trimis special de Wallenberg cu o scrisoare către generalul german, în care acesta era avertizat că, în cazul în care ar fi aprobat masacrul nevinovaţilor, ar fi urmat să fie spânzurat precum un criminal de război. Cum Germania începuse să bată puternic în retragere, generalul a înţeles cursul istoriei şi s-a conformat în ultimă instanţă apelului lui Wallenberg. Istoricii au stabilit ulterior că masacrul a fost oprit în ultimul minut, datorită eforturilor diplomatului suedez.

Norii roşii

La doar două zile de la stoparea uciderii evreilor, trupele româno-sovietice au intrat victorioase în Budapesta şi au descoperit un număr de 97.000 evrei care supravieţuiseră în cele două mari ghetouri din capitala Ungariei. În total, circa 120.000 evrei unguri supravieţuiseră ororilor ocupaţiei naziste. Conform dipomatului Per Anger, colegul şi prietenul lui Wallenberg, cel puţin 100.000 evrei au fost salvaţi datorită acţiunilor acestuia. Pe 13 ianuarie 1945, o unitate sovietică a dat peste un om care aştepta liniştit în faţa unei case care avea arborat steagul Suediei. Într-o rusă fluentă, omul s-a prezentat unui sergent sovietic, declarându-i că este însărcinatul cu afaceri din partea Suediei pentru Uniunea Sovietică.

Ulterior, Wallenberg a cerut şi primit permisiunea de a vizita cartierul general sovietic instituit în oraşul Debreţin. Pe data de 17 ianuarie a aceluiaşi an, pe drumul spre Debreţin, cu escorta sovietică, Wallenberg a oprit în faţa uneia dintre numeroasele „Case Suedeze” instituite de el, pentru a-şi lua la revedere de la nişte prieteni. Conform colegului său Erno Peto, Wallenberg le-a declarat că nu ştie dacă va fi oaspetele sau prizonierul sovieticilor, dar şi-a exprimat speranţa reîntoarcerii în cel mult opt zile.

Din acel moment, Raoul Wallenberg nu a mai fost văzut niciodată. Sovieticii au afirmat că a murit în captivitate pe data de 17 iulie 1947. Pe de altă parte, unele surse contradictorii susţin că ar fi fost în viaţa până în deceniul 1980-1990, undeva în Uniunea Sovietică. Unii istorici susţin că sovieticii l-ar fi bănuit că este spion american şi erau foarte sceptici faţă de contactele sale din trecut cu germanii. Conform unor surse oficiale, Wallenberg şi şoferul său, Vilmos Langfelder, nu s-au întors niciodată din Debreţin, ci au fost arestaţi şi trimişi la Moscova. Au fost arestaţi de NKVD, care, conform unor martori vizuali, i-a întemniţat în celule separate, undeva în adâncurile cumplitei închisori Lubianka. În deceniile următoare, atât statul suedez, cât şi Israelul, au demarat numeroase anchete cu privire la soarta lui Wallenberg.

Cum misterul se adâncea şi mai mult şi putea da naştere unor tensiuni diplomatice, în noiembrie 2000 Alexander Yakolev, şeful comisiei prezindenţiale care a investigat sfârşitul lui Wallenberg, a anunţat oficial că diplomatul suedez a fost executat în închisoarea Lubianka, în anul 1947. Yakolev a mai declarat că însuşi Vladimir Kriucikov, fostul şef al KGB-ului, l-ar fi informat despre împuşcarea eroului, în cadrul unei conversaţii cu caracter privat. În luna decembrie a aceluiaşi an, partea rusă a emis un alt comunicat oficial, în care admitea că Wallenberg a fost arestat din greşeală sub acuzaţia falsă de spionaj.

Astăzi, există numeroase monumente în memoria sa, răspândite în Ungaria, Rusia, Suedia, Statele Unite, Marea Britanie, iar statul Israel l-a inclus în lista celor „Drepţi între Popoare”, din cadrul memorialului Yad Vashem din Ierusalim. Astăzi, în Israel există cel puţin cinci străzi care-i poartă numele.

Dincolo de nedreptatea sorţii şi asprimea istoriei, Raoul Wallenberg rămâne un exemplu strălucit de umanitate şi sacrificiu suprem pentru semenii săi.