Cum vedeau oamenii anului 1900 lumea secolului XXI

Călăuza noastră în mintea plină de fantezie a europenilor de la 1900 va fi un teanc de cărţi poştale ilustrate vechi de un veac: câteva provin din Germania, fiind tipărite la iniţiativa fabricii de ciocolată Hildebrand, în scop publicitar; altele au fost realizate de desenatori francezi şi editate cu prilejul marii Expoziţii Universale de la Paris, din anul 1900.

Aceste expoziţii erau, la acea vreme, cele mai de seamă evenimente ale lumii occidentale. Erau prezentate aici invenţii recente, inovaţii, idei îndrăzneţe care prefigurau lumea de mâine. Ştiinţele, arta, tehnologia se întreceau să ofere viziunea unui prezent efervescent şi creator şi a unui viitor magnific pentru omenire. Iar aceste cartonaşe colorate erau un simptom, o manifestare a entuziasmului şi încântării cu care Europa întâmpina izbânzile prezentului şi nădejdile viitorului.

• Rebecca Lee Crumpler, prima femeie de culoare medic. „Cu siguranță, dacă femeile nu pun întrebări medicilor,…
• Hattie McDaniel, prima persoană de culoare recompensată cu Oscar. „Am făcut ce am putut. Restul…am lăsat…

Ce aflăm privindu-le? De pildă, că oamenii erau preocupaţi până la obsesie de problema zborului, în asemenea măsură încât puneau aripi tuturor: pompierilor şi poliţiştilor de trafic, contrabandiştilor şi vameşilor, poştaşului, până şi micilor ştrengari care adunau ouă din cuiburile păsărilor (la 1900, starea lumii şi a faunei nefiind aceeaşi ca azi, această îndeletnicire – azi prohibită în ţările occidentale – era nu doar permisă, ci chiar încurajată, oarecum; era o îndeletnicire specifică băieţilor, care încercau să-şi facă nişte colecţii de ouă cât mai bogate).

Oamenii de acum un veac îşi maginau, aşadar, că o grămadă de îndeletniciri care la 1900 se făceau per pedes vor beneficia, peste un secol, de forţa aripilor.
S-a întâmplat aşa? Nu prea, dacă privim lucrurile în spiritul în care le priveau străbunii. Din ilustraţii rezultă că ei prevedeau un viitor strălucit aparatelor de zbor individuale, înrudite cu cele numite azi jet pack. Deşi spectaculoase ca efect, acestea nu s-au răspândit până la a înlocui maşinile, aşa cum păreau să spere oamenii acum un secol. Dar nu e exclus sa se petreaca şi acest lucru, in viitor.

Însă în ceea ce priveşte aparatele de zbor în general, evoluţia lor le-ar fi mulţumit speranţele: nu numai că zburăm mult cu avionul şi elicopterul, ce cară deopotrivă oameni şi mărfuri, dar am ajuns şi pe Lună, ne-am „relocat” şi pe Staţia Spaţială Internaţională şi acum ne pregătim de intrarea în epoca de aur a turismului spaţial.

Ce minunăţii zburătoare mai vedeau ei în viitor? Taxiuri aeriene, plimbări cu zeppelinul (dirijabilul)… Uite, aici îşi imaginează zeppelinul drept un mijloc de a te plimba cu tot familionul, aşa cum facem azi cu maşinile. La vremea aceea, lumea îşi punea mari speranţe în dirijabile; alte ilustraţii le înfăţişează participând la lupte aeriene sau transportând mari grupuri de persoane. Păreau, într-adevăr, foarte promiţătoare; era înainte de tragedia cumplită a lui Hindenburg, marele dirijabil german care transporta pasageri între Germania şi Statele Unite şi care a pierit într-un nor de flăcări în anul 1937, ducând la moartea a 35 de oameni şi arătând vulnerabilităţile acestui mijloc de transport. Niciodată zeppelinele n-au mai ajuns la gloria care li se prevestea. Cu toate că mai apar, când şi când, proiecte de sisteme de transport cu ajutorul dirijabilelor, ele sunt, de fapt, puţin utilizate în ziua de azi.

În general, domeniul transporturilor era unul în care imaginaţia zburda, în 1900. Vizionarii închipuiau sisteme de deplasare, inviduală şi colectivă, dintre cele mai creative, unele ingenioase, altele doar fanteziste. „Balenobuzul” ilustrat în prima imagine din articol este o mărturie a acestei fermentaţii creatoare a închipuirii, chiar dacă nu a fost niciodată construit şi este prea puţin probabil să fie vreodată. În general, transportul subacvatic nu a evoluat atât de mult cum se credea la 1900, în sensul că vehiculele subacvatice care să transporte oameni nu sunt foarte răspândite. Submersibilele au rămas cantonate în domeniul militar, în mult mai mică măsură în cel al explorării ştiinţifice şi în turismul de agrement, unde sunt folosite nişte mini-submarine, ici-colo prin lume, pentru explorarea minunilor lumii de sub apă.

În general, n-am cucerit această lume a adâncurilor în măsura în care credeau străbunicii noştri că o vom face. Ei întrevedeau, de pildă, distracţii inspirate de cele de pe uscat, de care erau pasionaţi oamenii pe atunci, dar care ar fi urmat să se desfăşoare în mediul submarin: curse de peşti în loc de curse de cai, partide de călărie pe cai de mare uriaşi etc. Deocamdată, nu se întâmplă aşa ceva. Chiar dacă am izbutit să ajungem în cel mai adânc punct al oceanului, în marele abis al Gropii Marianelor, lumea submarină ne rămâne încă străină, la fel de puţin cunoscută şi înţeleasă ca şi spaţiul cosmic.

Un domeniu în care, iarăşi, se vehiculau viziuni îndrăzneţe era cel al comunicaţiilor. Interesant, într-o vreme în care, în oraşe cel puţin, ziarele erau principalul mijloc de informare, oamenii îşi imaginau deja un jurnal de ştiri ascultat, nu citit, drept un mare progres. Jurnalul radiofonic încă există, deşi a pierdut mult teren de când cu televiziunea şi apoi cu Internetul.

Ei da, Internetul, asta e o chestie pe care străbunii chiar nu şi-o închipuiau, se pare; însă, iată, surprinzător, se gândeau deja la un sistem de transmitere la distanţă a imaginilor (cinema prin corespondenţă l-a numit cel cu ideea) care prefigura videotelefonia. Tare, nu?

Fascinaţi de posibilităţile uimitoare ale electricităţii, uimiţi de complexitatea liniilor de producţie din marile uzine, oamenii de la 1900 visau îndrăzneţ la viitorul automatizării, care ar fi făcut mai simple muncile obositoare şi repetitive de zi cu zi: fermierul ar fi coordonat, de la un pupitru de comandă cu butoane, maşinăriile care îndeplineau, în locul omului, grelele munci agricole; menajera ar fi pus la treabă un ansamblu complex de aparate electrocasnice pentru a face curăţenie; până şi frizerul ar fi fost înlocuit de un sistem robotizat care ar fi tuns, ras şi frezat clienţii în doi timpi şi trei mişcări, cu maximă eficienţă şi precizie.
Chiar dacă, în general, maşinile agricole sunt conduse încă de oameni cocoţaţi în ele, se prefigurează, totuşi, peste câteva decenii, o eră a maşinilor fără şofer, aşa că viziunea străbunicilor ar putea deveni curând realitate. A fost inventat deja un aspirator care merge singur prin casă, făcând curat de unul singur. Cât despre frizerul robot, inventăm deja roboţi care fac tot ce vrei şi ce nu vrei, aşa că de ce n-ar exista şi unul specializat în servicii de frizerie? În fond, n-am inventat deja uluitorii roboţi-chirurgi, care, în câteva decenii, ar putea face operaţii în locul medicilor?

O carte poştală cu o scenă care, dacă nu e ironică, atunci e tragicomică: şcoala în anul 2000. Prima observaţie: toţi elevii par să fie băieţi (ceea ce spune mult despre ideile de la 1900 privind educaţia şi drepturile femeilor; din fericire, aici lumea occidentală a progresat mult). A doua observaţie: bine zicea cine zicea că lenea e mama tuturor invenţiilor. În spiritul eliminării efortului în viaţa de zi cu zi, se preconiza învăţarea prin activarea creierului cu ajutorul unor electrozi, se pare. (Remarcaţi simplitatea naivă a ideii: profesorul nu mai are altă treabă decât să toarne cărţile pe care le-a ales în pâlnia unui aparat; un elev învârte o manivelă pentru a genera electricitate şi se presupune ca în interiorul aparatului se desfăşoară un proces misterios şi complex prin care cărţile sunt citite, informaţia din ele este extrasă şi transformată în impulsuri electrice, care sunt transmise creierelor copiilor.)

Mai interesant este că şi azi specialiştii în neuroştiinţe se preocupă de găsirea unor modalităţi prin care informaţia să fie transmisă direct creierului, grăbind astfel procesul de învăţare. (Până una alta, însă, tot strădania şcolară clasică a rămas de bază.)

Ce mai visau oamenii acum un veac?

• O casă pe roţi? Păi, există deja rulote, unele chiar de lux. Şi, în ciuda faptului că sunt considerate o pacoste pe şosele, îngreunând traficul cu volumele lor impozante, mersul lent şi manevrabilitatea scăzută, au destui admiratori. E greu de spus care va fi viitorul lor, deoarece depinde mult de existenţa unei infrastructuri bine dezvoltate – autostrăzi (of!), spaţii de parcare, campinguri – şi de preţul combustibililor.
• Un tun pentru vreme bună! Se folosesc deja aparate pentru influenţarea vremii (China a făcut-o, la jocurile I Olimpice de la Beijing, 2008). Având în vedere problemele de azi, nouă ne-ar trebui mai curând nişte aparate de adus ploaia, decât de împrăştiat norii.
• o gastronomie care ţinea mai mult de laborator decât de fermă, grădină etc. (şi, din păcate, aici ne-am apropiat mult, prea mult aş zice, de această viziune: ceea ce mănâncă azi lumea occidentală are o mare doză de artificial, de „laborator de chimie”. Oare ce-ar fi zis lumea de la 1900 văzând numeroasele strădanii ale oamenilor de ştiinţă contemporani de a crea carne sintetică?)

E emoţionant, totuşi, să vezi acest univers de fantezii, dorinţe şi vise despre viitor ale lumii de la 1900, exprimate în culori pe petice de carton. Ce s-a ales din ele, în ce măsură am reuşit să le transpunem azi în realitate – sunt întrebări ale căror răspunsuri alcătuiesc, de fapt, însăşi povestea evoluţiei tehnologice şi sociale a umanităţii, de o sută de ani încoace.