Înapoi în Paleolitic! Este stilul de viaţă primitiv o soluţie a problemelor noastre?

Dieta cu fleică la grătar

Deşi face parte dintr-un curent, o mişcare socială, devenită o adevărată subcultură – vom vorbi despre ea – să vorbim, pentru început, despre cel mai vizibil şi mediatizat aspect al acestui stil de viaţă: aspectul alimentar.

Dieta paleolitică – sau paleo-dieta – este un curent recent apărut în Occident, motiv pentru care abordăm şi noi subiectul, înfăţişând opinii – pro şi contra – ale specialiştilor asupra acestui mod de viaţă, foarte controversat, după cum probabil vă aşteptaţi.

Concepţia cu pricina propovăduieşte întoarcerea la o alimentaţie asemănătoare cu cea a omului preistoric din perioada paleolitică, înainte de trecerea la agricultură, proces care, în opinia adepţilor acestei teorii, este cel care a determinat apariţia celor mai multe şi mai grave dintre problemele de sănătate cu care se confruntă azi omenirea.

• Paleoliticul este o perioadă din evoluţia omului, perioadă care ar fi început acum aproximativ 2,5 milioane de ani – odată cu utilizarea primelor unelte de către hominidele primitive, precum Australopithecus – şi s-a încheiat în urmă cu aproximativ 10.000 de ani, odată cu uriaşul salt reprezentat de Revoluţia Neolitică, atunci când oamenii, renunţând la existenţa nomadă sau semi-nomadă şi la viaţa de vânători-culegători, s-au sedentarizat în mare măsură şi s-au apucat de agricultură, fenomen care a schimbat pentru totdeauna modul lor de alimentaţie, dar şi modul lor de a gândi, relaţia lor cu mediul natural şi chiar cu propriul corp.

În cursul perioadei paleolitice, hominidele au evoluat de la specii primitive, precum Homo habilis, la omul modern, în sens anatomic, adică specia căreia îi aparţinem – Homo sapiens sapiens. Acesta şi-a făcut apariţia în Paleoliticul mijlociu, în urmă cu cca. 200.000 de ani, iar în partea finală a perioadei, numită de specialişti Paleoliticul Superior, dobândise deja numeroase abilităţi comportamentale, tehnologice, culturale care îl deosebeau net de celelalte specii de mamifere cu care împărţea Pământul.

Omul paleolitic stăpânea focul, fabrica unelte din pietre cioplite, din lemn şi din os; spre sfârşitul acestei perioade începuse să realizeze primele lucrări artistice şi să desfăşoare comportamente cu sens religios, spiritual, precum ritualurile legate de înmormântare. Aceşti oameni trăiau ca vânători-culegători, bărbaţii vânând, iar femeile şi copiii adunând ceea ce se mai găsea comestibil prin natură – rădăcini, fructe, ciuperci, ouă, hrană marină în zonele de coastă, dar şi carnea provenită de la cadavre de animale găsite întâmplător. Pescuiau şi consumau peşte, dar foarte probabil şi insecte – adulţi şi larve -, viermi şi alte nevertebrate terestre, mult mai uşor de procurat decât peştii, păsările şi mamiferele, căci vânătoarea şi pescuitul necesitau o calificare înaltă, pentru a putea fi eficiente în condiţiile în care instrumentele folosite erau suliţe şi harpoane primitive, şi acestea dezvoltate abia în Paleoliticul superior. Seminţele de leguminoase (plante din familia fasolei, mazării, lintei…) sălbatice, ca şi boabele de graminee („cereale”) sălbatice erau rar consumate, având o pondere mică în ansamblul dietei.

Oricum, cred specialiştii, oamenii paleolitici erau mult mai rar încercaţi de foamete şi malnutriţie decât triburile neolitice de agricultori care i-au urmat. Principala cauză stă în faptul că oamenii paleolitici consumau o mare varietate de alimente, în vreme ce fermierii neolitici se bazau, comparativ, pe un mic număr de tipuri de hrană – cele câteva specii de plante pe care le cultivau şi de animale pe care le creşteau, iar recoltele erau în mai mare măsură dependente de capriciile climei decât „recolta” de alimente procurate din sălbăticie de oamenii din Paleolitic.

Promotorii dietei paleolitice consideră că trecerea la o alimentaţie bazată pe cereale, aşa cum s-a întâmplat în Neolitic, este principala cauză a deteriorării sănătăţii omului. De aceea, preconizează trecerea la un regim alimentar care să semene cu cel al omului paleolitic, regim mult mai potrivit fiziologiei şi metabolismului uman. Şi, cu aceasta, ajungem, în fine, la subiect: dieta paleolitică, în sensul modern al expresiei.

Paleo-dieta (numită alternativ şi dieta Epocii de Piatră, ori alimentaţia vânătorilor-culegători, sau chiar dieta omului de peşteră) este un concept nutriţional modern, bazat pe modul în care se presupune că mâncau oamenii în Paleolitic. Am spus (şi subliniat) se presupune, deoarece, aşa cum veţi vedea, există controverse între specialişti în ceea ce priveşte felul în care se hrăneau strămoşii noştri paleolitici, iar aceste controverse stau la originea amestecului de opinii foarte diferite cu care este întâmpinată această tendinţă în lumea occidentală.

Ideea care stă la temelia paleo-dietei în sens modern nu este ca oamenii contemporani să mănânce exact ceea ce mâncau paleoliticii noştri strămoşi, ci să se inspire din alcătuirea dietei lor pentru a mânca într-un mod similar – nu identic -, astfel încât să obţină acelaşi acord firesc între fiziologie şi alimentaţie, dar folosind alimentele disponibile azi. Cu alte cuvinte, nu e vorba să mănânce cadavre de animale găsite pe şosea şi să roadă toată ziua rădăcini crude dezgropate din pădure, ci să utilizeze cu cap resursele aflate azi la îndemână pentru a-şi construi o alimentaţie care să urmeze în linii mari modul de hrănire al oamenilor de acum 20-30 de milenii.

Se crede că oamenii paleolitici consumau o mare cantitate de proteine animale, de unde recomandarea de a consuma carne (de cea mai bună calitate pe care şi-o permite omul, preferabil provenită de la animale crescute natural, pe păşune – chestie care peste tot, nu doar în România, e mult mai uşor de zis decât de făcut). Adepţii acestui mod de hrănire resping vegetarianismul şi veganismul ca fiind nenaturale, departe de modul în care se hrăneau oamenii primitivi.

Cum oamenii paleolitici cunoşteau şi foloseau focul, iar cercetările paleontologice au scos la lumină oase de animale purtând urme de foc, ar rezulta că aceşti strămoşi ai noştri mâncau carne gătită, probabil friptă direct pe jăratic sau pe pietre încinse în foc, de vreme ce grătare de metal nu existau, după cum nu existau nici vase în care carnea să fi putut fi fiartă (olăritul a apărut abia în Neolitic). Azi se poate mânca, fireşte, carnea friptă pe un grătar obişnuit. Dar nu e vorba de a mânca întruna carne şi iar carne şi numai carne; alimentaţia paleo cuprinde şi legume – crude sau gătite, dar nu răsfierte -, fructe oleaginoase (alune, nuci…), fructe-fructe, fructe de mare şi peşte, ouă, ciuperci… iar cine vrea şi furnici, lăcuste şi viermi, n-are decât să încerce.

În schimb, nu fac parte din viziunea alimentară paleo alimentele „noi” care au început să fie consumate în Neolitic, când oamenii au început să cultive plante şi să crească animale: cerealele (deci fără pâine, paste făinoase, mămăligă şi altele asemenea, de produse de patiserie nici nu mai vorbim), leguminoasele (mazăre, linte, fasole…), produsele lactate; de asemenea, sunt excluse uleiurile rafinate, zahărul rafinat, sarea, precum şi băuturile alcoolice.

Se consideră că oamenii, în general, nu sunt adaptaţi genetic consumului acestor alimente noi, iar utilizarea lor pe scară largă ar explica multe dintre aşa-numitele „boli ale civilizaţiei”: diabetul de tip 2, obezitatea, numeroase cancere, diverse boli autoimune şi alergii de tot felul. Mâncăm cereale şi lactate doar de vreo 10.000 de ani, un timp prea scurt, cred specialiştii apărători ai paleo-dietei, pentru ca organismul uman să se fi putut adapta la consumul lor. Evoluţia culturală care a dus la răspândirea consumului de cereale, lactate şi alte „noutăţi” alimentare a mers mult mai rapid decât evoluţia biologică; aceea ia timp mult.
Revenirea o alimentaţie de tip paleolitic ar însemna, în viziunea acestor oameni de ştiinţă, revenirea la hrana la care suntem cu adevărat adaptaţi din punct de vedere biologic.

Ca orice tendinţă, şi aceasta are câţiva promotori, oameni care cred cu tărie în această idee şi încearcă să o impună opiniei publice. Cel mai cunoscut este probabil dr. Loren Cordain, specialist american în nutriţie şi fiziologie sportivă la Universitatea din Colorado, SUA, autor al unei cărţi de căpătâi pentru adepţii acestui concept: The Paleo Diet.

Şi, tot ca orice tendinţă ce contrazice norma, paleo-dieta are şi adversari. Unii dintre cei ce o contestă susţin că nu se poate şti cu precizie ce mâncau predecesorii noştri din Paleolitic, căci datele paleontologice sunt prea puţin exacte pentru a se putea trage o concluzie clară; prin urmare, nu există argumente suficiente pentru a recomanda o asemenea dietă. Alţii consideră că nu există studii ştiinţifice îndeajuns de ample şi numeroase privind efectele unei asemenea alimentaţii asupra sănătăţii: deşi dr. Loren Cordain vorbeşte despre 5 studii care au demonstrat că paleo-dieta este superioară altor regimuri (precum cel mediteranean şi cel recomandat diabeticilor) în ceea ce priveşte scăderea în greutate şi reducerea riscului de boli cardiovasculare şi diabet tip 2, oponenţii săi afirmă că studiile respective au implicat prea puţini participanţi ori s-au desfăşurat pe durate de timp prea scurte pentru ca rezultatele să fie absolut concludente.

Alţii nu se leagă de beneficiile sau efectele negative ale paleo-dietei asupra sănătăţii, ci doar constată, obiectiv, că un asemenea plan de nutriţie e greu de urmat în zilele noastre, în societatea modernă, şi nu numai din punct de vedere al costului; alimente precum carnea de vânat sau cea provenită de la animale domestice crescute în aer liber şi hrănite natural sunt efectiv dificil de procurat de către mulţi dintre locuitorii oraşelor, spre exemplu.

Şi, în fine, mai sunt cei care consideră că paleo-dieta nu este decât un alt regim de slăbire la modă, ca şi dieta South Beach, regimul sărac în carbohidraţi sau dieta cu supă de varză.

Desculţ în iarbă

Lăsându-i pe antrolopogi şi nutriţionişti să se contrazică pe tema eficienţei acestui regim în ceea ce priveşte îmbunătăţirea sănătăţii, să trecem la imaginea de ansamblu şi să observăm că paleo-dieta este, în multe cazuri, doar un aspect al unei viziuni mai largi asupra modului de trai: stilul de viaţă „paleo”.

Înscriindu-se în năzuinţa cuprinzătoare a unei filosofii ce propovăduieşte reîntoarcerea la natură, stilul de viaţă primitiv sau paleolitic urmăreşte să promoveze sănătatea, starea de bine fizică şi psihică, să evite atacul numeroaselor probleme asociate cu stilul de viaţă contemporan: stresul cronic, depresia, sindromul metabolic, bolile cardiovasculare, tulburările imunitare… Atât corpul, cât şi psihicul nostru, cred apărătorii acestei tendinţe, sunt adaptate modului de viaţă aproape de natură al vânătorilor-culegători paleolitici, mediului în care aceştia au evoluat şi de care erau legaţi indisolubil, printr-o ţesătură de legături subtile, complexe, pe care Revoluţia Neolitică, cu tot ceea ce a implicat ea, le-a afectat profund. Fără a nega importanţa uriaşei prefaceri prin care a trecut umanitatea începând din Neolitic şi până în zilele noastre, adepţii stilului de viaţă primitiv încearcă să re-creeze unele dintre aspectele modului de viaţă anterior acestei mari prefaceri, pentru a regăsi, măcar într-o mică măsură, armonia legăturii dintre om şi mediul său, aşa cum era ea înainte de Marea Schimbare. Iar această aspiraţie a generat apariţia unei întregi subculturi, a unui curent denumit stil de viaţă paleolitic (sau primitiv), răspândit azi mai cu seamă în Statele Unite ale Americii şi în mai mică măsură în Europa.

Cel mai de seamă aspect al acestei concepţii este, desigur, dieta paleolitică despre care am vorbit mai sus, dar curentul respectiv include şi alte elemente inspirate din viaţa de vânător-culegător, despre care au fost adunate informaţii atât prin studiile de paleontologie, cât şi din studii antropologice asupra acelor (puţine) populaţii care, ici-colo prin lume, încă mai duc o viaţă de vânători-culegători.

Bineînţeles, nu e vorba de a deveni un adevărat vânător-culegător, ci de a incorpora, în agitata şi stresanta viaţă modernă, aspecte ale acestui fel de trai prin care omul contemporan să regăsească legătura organică, firească şi simplă, cu natura şi cu fiinţa sa biologică.

Ce aspecte? În afara dietei paleolitice, adepţii acestei mişcări recomandă alte câteva practici simple. Unele sunt logice, de bun-simţ, sunt întemeiate pe cunoştinţele ştiinţifice pe care le avem în prezent şi sunt la îndemâna oricui, altele sunt mai dificil de pus în practică, iar altele contravin unor precepte contemporane în asemenea măsură, încât par aproape absurde. Rămâne să fie interpretate şi urmate de cei interesaţi în limitele propriilor posibilităţi şi preferinţe şi în funcţie de condiţiile exterioare.

• mersul cu picioarele goale, ori de câte ori există o ocazie potrivită (evident, nu-i totuna dacă mergi desculţ pe iarbă sau pe asfaltul încins)
• reducerea purtării hainelor şi a încălţărilor, care încorsetează corpul şi limitează libertatea de mişcare; expunerea corpului cât mai mult la lumina diurnă, pentru că expunerea la factori de mediu conferă vigoare organismului, iar lumina solară combate depresia şi ajută la sinteza vitaminei D, antiinflamatoare şi importantă pentru sănătatea oaselor şi a sistemului imunitar. (Asta e o recomandare care, după cum îşi dă seama oricine, se loveşte de o groază de constrângeri, de ordin meteorologic, dar şi social. Una e să mergi la iarbă verde în week-end şi să te aeriseşti puţin, îmbrăcat sumar, şi alta ar fi să faci pe omul paleolitic toată ziua, în văzul lumii. Rămâne ca fiecare să interpreteze preceptul în limita propriului său bun-simţ.)
• cât mai multă mişcare, dar nu exerciţii repetitive şi monotone la sală, ci exerciţii în aer liber, cu mişcări naturale (mers, alergat, sărit, căţărat), care să solicite întregul corp, spre deosebire de trasul de fiare în care se practică izolarea unor grupe de muşchi şi antrenarea lor separat.
• somnul suficient – măcar 8 ore din cele 24 -, de preferinţă în acord cu ritmurile naturale (asta merge dacă nu lucraţi în ture de noapte).
• joacă, relaxare şi încercarea de a trăi în prezent, fără a face întruna planuri pe termen lung şi a vă bate capul cu ceea ce ar putea fi peste o săptămână sau un an. Ăsta e un sfat care contravine clar stilului modern, care ne încurajează să ne facem planuri pe termen lung, să încercăm să prevedem lucrurile şi să luăm măsuri pentru viitor. (Acum, sincer, dacă am trăi paleolitic din acest punct de vedere, nu prea ştiu ce am mânca atunci când am ieşi la pensie. Oamenii paleolitici trăiau puţin şi dacă nu se sinchiseau de ceea ce aveau să facă la 60 de ani, era pentru că nu ajungeau acolo, dar nu cred că vrea cineva să fie ca ei în această privinţă.)
• cât mai mult contact cu natura, prin activităţi precum grădinărit, albinărit, excursii…
• tot din categoria contact cu natura: expunerea la bacterii benefice, care vor antrena şi întări sistemul imunitar, prin consumul de alimente fermentate cum ar fi varza acră, sau prin contactul cu pământ (ceea ce nu înseamnă, totuşi, să mâncăm fără să ne spălăm pe mâini după ce am lucrat în grădină).
• reducerea nivelului general de stres, evitând munca în exces (bine ar fi…) şi simplificându-ne viaţa.

Recomandările se extind şi la creşterea copiilor; se recomandă alăptarea lor, purtarea bebeluşilor în contact cu corpul părintelui (spre deosebire de plimbarea lor în cărucior) şi chiar dormitul împreună cu părinţii (idee care contrazice concepţiile pediatriei moderne).

• În aceeaşi şcoală de gândire – revenirea la un mod de viaţă mai aproape de natură – se înscriu chiar unele tendinţe recente în ceea ce priveşte îngrijirea animalelor, de pildă: hrănirea cu carne crudă, oase şi organe a câinilor şi pisicilor (spre deosebire de pornirea actuală de a le hrăni cu mâncare gata preparată, intens procesată, care contravine modului în care se hrănesc canidele, respectiv felinele sălbatice, şi în care se hrăneau şi strămoşii căţeilor şi mâţelor noastre de casă) şi îngrijirea naturală a copitelor, concepţie care preconizează renunţarea la potcoave şi îngrijirea cailor astfel încât copitele lor să se tocească şi regenereze în mod natural, fără a suferi deteriorări.

În contrast frapant cu stilul de viaţă modern, caracterizat printr-un contact intens cu artificialul, sub diferite forme, stilul de viaţă primitiv pare să reprezinte o alternativă îmbietoare pentru cei obosiţi şi stresaţi de această enormă doză de artificial cu care avem de-a face zi de zi. O doză mică de paleo-viaţă ar putea fi oare un antidot? Ar fi oare un mod mai înţelept şi mai firesc de a mânca, de a gândi, de a trăi? La urma urmelor, poate merită încercat. În fond, ce-ar fi aşa de rău în a mânca o friptură la grătar cu o salată de legume crude, în vreme ce staţi cu picioarele goale în iarbă? Doar că trebuie să mâncaţi fără pâine. Iar dacă vi se face poftă de o bere sau un pahar de vin după aceea, mă tem că trebuie să vă abţineţi să le beţi. N-ar fi paleolitic din partea voastră, zău aşa!