Papa Silvestru al II-lea: savantul magician de pe tronul Vaticanului

Fiul de ţărani şi Cordoba cea strălucitoare

Cel care avea să fie supranumit „Papa cercetător”, sau chiar „Papa cel vrăjitor” a avut origini deosebit de umile pentru un personaj care a ajuns, în cele din urmă, să se aşeze pe scaunul pontifical. Pe numele său de mirean Gerbert d’Aurillac, viitorul papă s-a născut probabil în anul 946 (după unii istorici, în 950 sau 999) în oraşul Belliac din Franţa. De fapt, avea să fie primul papă francez din istorie.

Născut într-o umilă familie de ţărani, soarta tânărului Gerbert avea să se schimbe odată cu o decizie esenţială luată în anii adolescenţei. Cuprins de o fervoare religioasă dublată de o sete de cunoaştere pentru care avea să rămână în istorie, tânărul ia decizia să se călugărească şi să slujească Domnului pentru tot restul zilelor sale. În anul 963, bătea la uşa mănăstirii benedictine Saint Gerald din Aurillac.

Tânărul Gerbert s-a remarcat imediat prin inteligenţa sa neobişnuită. Prin urmare, abatele mănăstirii l-a rugat pe contele Borell II de Barcelona să-l ia pe Gerbert sub ocrotirea sa, deoarece era sigur că potenţialul adolescentului studios îl putea duce departe pe acesta. Nici nu îşi închipuia atunci abatele cât de departe va ajunge Gerbert. Pe atunci, mănăstirile erau singurele centre de studii şi învăţare din Europa; mănăstirea din Aurillac nu făcea excepţie. Pentru a învăţa limba latină, călugării studiau, în principal, texte de factură religioasă, între care se remarcau Psalmii din Vechiul Testament. Pentru aprofundarea retoricii şi a logicii, se studiau autori antici, precum Cicero şi Vergiliu.

Remarcat imediat de contele Borell, tânărul Gerbert l-a însoţit pe acesta pe tărâm spaniol, unde s-a dedicat studierii matematicilor şi învăţării limbii arabe, avantaj necesar pe atunci în Spania aflată în mare parte sub stăpânire maură. Ajuns la mănăstirea Santa Maria de Ripoll, Gerbert a fost din nou remarcat de o înaltă faţă bisericească. De data aceasta era vorba de influentul Atto, episcop de Vic şi personalitate importantă în principatul catalan.

Dar norii războiului începeau să se adune. Contele Borell II de Barcelona tocmai fusese înfrânt în luptele cu arabii, astfel încât suveranul catalan s-a văzut nevoit să trimită o solie la Cordoba (pe atunci posesiune arabă) pentru a încheia un armistiţiu. Episcopul Atto făcea parte dintre cadrul solii trimişi să-l întâlnească pe califul Al-Hakam II al Cordobei, care i-a primit cu onoruri.

Statuia Papei Silvestru al II-lea

Pentru episcopul creştin, întâlnirea cu cultura şi civilizaţia arabă a fost o adevărată revelaţie. Atto a fost atât de uluit de strălucirea edificiilor arabe care împodobeau Cordoba, încât s-a întors în Catalonia extaziat de întâlnirea cu o civilizaţie grandioasă şi remarcabilă, despre care nu ştiuse nimic concret până în acel moment.

Cum Gerbert era atras de studiul matematicii şi algebrei, episcopul Atto l-a trimis în sudul Spaniei, unde viitorul papă a intrat în contact cu o lume aparte, pe care nu a uitat-o niciodată.

Crucea şi abacul

Spania musulmană era o civilizaţie extraordinar de tolerantă, în care învăţaţii şi artiştii erau pretutindeni onoraţi şi preţuiţi. În plin Ev Mediu european al abuzurilor şi superstiţiilor, biblioteca din Cordoba, situată imediat lângă Marea Moschee din oraş, cuprindea circa 40.000 de lucrări din cele mai variate domenii, precum medicină, ştiinţe exacte, arhitectură, filozofie, tactică etc. Prin comparaţie, cea mai mare bibliotecă din lumea creştină europeană de pe atunci găzduia doar 690 volume.

Multe din lucrările deţinute de califi erau trimise tocmai din Bagdad, care pe atunci era cel mai important centru cultural-ştiinţific din lume. Acolo, în plină inimă a Islamului luminat şi tolerant, setea de cunoaştere a spiritului uman părea să fi ajuns la apogeu. Timp de peste 200 ani, lucrări şi tratate de filozofie, matematici, fizică, astronomie şi medicină fuseseră traduse din greaca veche, persană şi sanscrită în arabă.

Mai mult decât atât, savanţii arabi au continuat şi dezvoltat cercetările clasicilor Antichităţii greceşti, persane şi hinduse, ducându-le pe noi culmi ale cunoaşterii. În timpul vieţii lui Gerbert, o parte din aceste volume au fost traduse, în premieră, din arabă în latină, prin efortul conjugat al învăţaţilor musulmani, evrei şi creştini care trăiau pe atunci în Cordoba, câţiva dintre aceştia devenind prieteni pe viaţă ai viitorului papă.

Întors în lumea creştină, Gerbert a devenit profesor în cadrul şcolii teologice de pe lângă catedrala din Reims, unde şi-a petrecut mare parte din viaţă.

Sfera armilară

El a fost primul profesor creştin care a predat matematică pe baza celor nouă cifre arabe (cu toate că el le numea numere indiene, precum le menţionaseră şi sursele sale arabe). Pe baza acestor numere, Gerbert alcătuise un abac, astăzi amintind de o banală numărătoare pentru cei mici, dar care, în acele vremuri, avea importanţa unui supercomputer. În Europa se folosea pe atunci un model de abac bazat pe cifre romane, sistem mai greoi şi mai lent. Abacul lui Gerbert, bazat pe cifrele arabe, punea bazele unor algoritmi primari, putând fi folosit cu uşurinţă la operaţii de adunare, scădere, înmulţire şi împărţire. Conform cronicarului William de Malmesbury, Gerbert a preluat de la un arab din Spania ideea unui astfel abac folosit la calcule.

Abacul pe care Gerbert l-a reintrodus în Europa era divizat în 27 părţi, cu 9 simboluri pentru fiecare număr, zero fiind exclus, dar reprezentat de o porţiune goală. În total, avea 1.000 caractere sculptate din coarne de animale de către un armurier din Reims. Conform protejatului său Richer, Gerbert putea efectua calcule rapide, operaţie extrem de dificilă pentru oamenii din epoca sa, care foloseau doar numerele romane. Abacul lui Gerber poate fi numit cu adevărat strămoşul computerelor.

În cronologia instrumentelor de calcul, abacul lui Gerbert figurează drept una dintre cele patru invenţii majore care au apărut în intervalul de timp dintre anii 3.000 î.e.n. şi apariţia riglei de calcul, din anul 1622.

Precum un savant modern, Gerbert punea la îndoială superstiţiile şi efectua frecvent experimente. Încă din tinereţea sa, a inventat la Reims o orgă hidraulică nemaivăzută, ale cărei performanţe le depăşeau pe cele ale instrumentelor muzicale de gen de până atunci. Tot despre el se spune că ar fi inventat ceasul cu pendul.

Fire interesată şi de tainele cerului, Gerbert scriar în anul 984 arhidiaconului astronom amator Lupitus din Barcelona, rugându-l pe acesta să-i trimită o lucrare despre astrologie şi astronomie.

Fervoarea sa ştiinţifică l-a dus spre construirea primelor forme de lunete, alcătuite din tuburi metalice cu lentile în interior. Tot pentru observaţiile sale ştiinţifice, a construit o sferă armilară, pentru a explora mişcarea planetelor. Credea (evident, trăia cu mulţi ani înainte de Copernic) că Soarele, alături de Marte, Jupiter şi Saturn, gravita în jurul Pământului, dar reuşise să descopere că Mercur şi Venus gravitau în jurul Soarelui.

Papa care i-a creştinat pe unguri

Cariera politico-religioasă a lui Gerbert avea să aibă acelaşi parcurs fulminant. Om foarte evlavios, contele Borell l-a luat pe Gerbert la Roma cu ocazia unui pelerinaj religios. Acolo, tânărul francez se întâlneşte cu două mari personalităţi ale vremii, Papa Ioan al XIII-Lea şi împăratul german Otto I cel Mare. Impresionat de cunoştinţele lui Gerbert, Papa l-a convins pe împăratul Otto că tânărul călugăr ar fi un preceptor perfect pentru fiul său, viitorul împărat Otto al II-lea. Când acesta a devenit, la rândul său împărat, nu şi-a uitat mentorul, astfel încât l-a numit pe Gerbert abate al mănăstirii Bobbio.

Însă moartea lui Otto al II-lea îl va face pe Gerbert să se implice în politică: în anul 985, Gerbert, care între timp devenise un personaj puternic şi influent, se opune încercării lui Lothair de Franţa de a smulge provincia Lorena de la Otto al III-lea, care era pe atunci doar un copilandru. După moartea episcopului Adalberon, care fusese unul dintre protectorii săi, Gerbert avea cele mai multe şanse să ajungă pe scaunul episcopal, dar s-a lovit de opoziţia noului rege al Franţei, Hugo Capet, care l-a instalat în acestă funcţie pe Arnulf, fiul nelegitim al lui Lothair.

Trei ani mai târziu, regele Capet a regretat gestul, Arnulf trădându-l. Gerbert este adus pe scaunul episcopal, trezind însă opoziţia noului papă, Ioan al XV-lea, care l-a suspendat. În schimb, Papa Grigore al V-lea, rudă al regelui german Otto al III-lea, îl numeşte în 998 episcop de Ravenna, drept recunoştinţă pentru serviciile aduse familiei sale.

Regele Otto al III-lea a fost însă cel care l-a propulsat spre destinaţia finală – tronul Vaticanului. În anul 999, Gerbert ajungea primul papă francez din istorie.
Şi-a luat numele pontifical de Silvestru al II-lea în onoarea primului Papă Silvestru (314-355), sfetnicul devotat al împăratului Constantin cel Mare (324-337). Doar că, la doi ani de la înscăunarea sa, locuitorii Romei s-au revoltat contra lui Otto al III-lea şi împotriva noului papă, forţându-i pe cei doi să se refugieze la Ravenna.

După două tentative nereuşite de a prelua puterea în Roma, regele Otto este ucis. Netemător, Silvestru se întoarce la Vatican, în ciuda faptului că atât aristocraţia, şi oamenii de rând îi erau ostili, acuzându-l pe nedrept de erezie şi de legături cu diavolul. Cu toate că se întorsese pe scaunul papal, Silvestru al II-lea moare în scurt timp de bătrâneţe, fiind înmormântat în basilica Sfântului Ioan din Lateran.

Printre realizările sale de ordin religios se numără măsurile energice luate împotriva practicilor tot mai frecvente de simonie (vânzare şi trafic de influenţă privind obiectele sfinte sau funcţiile ecleziastice) şi concubinaj în rândul preoţilor şi călugărilor, scriind un tratat dogmatic intitulat „De corpore et sangue Domini”.

Dar probabil cea mai mare realizare a sa pe plan religios şi politic constă în contribuţia la creştinarea ungurilor. El a fost papa sub al cărui pontificat noul popor migrator de origine asiatică ajuns în Europa. Silvestru al II-lea a fost cel care a recunoscut-o pe căpetenia maghiară Vajk drept rege al tuturor maghiarilor; acesta devenise creştin cu puţin timp înainte, fiind botezat de episcopul Adalbert din Praga (canonizat mai târziu sub nunele de Sfântul Adalbert din Praga), primind numele creştinesc de Ştefan.

Silvestru i-a dat celui pe care ungurii aveau să-l numească Sfântul Ştefan puteri depline. Fostul păgân Vajk a poruncit, aşadar, ca supuşii săi să plătească o taxă bisericii, iar la fiecare zece sate să se construiască o biserică şi să fie întreţinut un preot care să slujească în noul lăcaş. Tot el a donat domenii episcopatelor şi mănăstirilor şi a interzis căsătoriile între ungurii creştinaţi şi cei care mai practicau religia lor originară

Au fost chemaţi călugări străini care să predea latina şi să-i înveţe pe unguri agricultura. În timpul lui Ştefan, ungurii au abandonat alfabetul scrierii lor originare, compus din caractere asemănătoare runelor, şi au adoptat grafia latină. De fapt, latina a fost limbă oficială în teritoriile locuite de unguri din perioada Sfântului Ştefan până în anul 1844.

Miniatură medievală care-l reprezintă pe Papa Silvestru al II-lea într-o discuţie cu Satana

Papa şi demonul feminin Meridiana

Hotărârea cu care Silvestru combătuse viciile înalţilor prelaţi i-a atras duşmănia acestora; profitând de pasiunea sa pentru ştiinţe şi cercetări, aceştia l-au acuzat de legături cu diavolul.
În plus, Silvestru studiase în tinereţe astronomia şi matematica la Sevilla, cu învăţaţi arabi şi evrei ai epocii, fapte extrem de grave în concepţia habotnicilor de la Vatican.

L-au acuzat, printre altele, că ar poseda o carte de incantaţii magice furată de la un filozof arab din Spania. Gerbert ar fi fugit cu cartea, iar arabul l-ar fi urmărit, căutându-l cu ajutorul stelelor, dar Gerbert s-ar fi ascus sub un pod de lemn care era suspendat între infern şi paradis, devenind invizibil.
Detractorii săi au răspândit, de asemenea, zvonul că ar fi construit un cap de aramă care răspundea cu „da” sau „nu” la orice întrebare.
Tot Silvestru ar fi încheiat un pact cu un demon feminin pe nume Meridiana, care i-ar fi apărut omului bisericii imediat ce acesta a fost respins de iubita sa pământeană. Se spunea că Meridiana l-ar fi ajutat să ajungă pe scaunul papal, cu toate că alt zvon spunea că Silvestru ar fi câştigat tronul Vaticanului după o partidă de zaruri cu diavolul (evident Necuratul avusese o mână proastă şi pierduse acea partidă).

Zvonurile defăimătoare nu conteneau deloc. Meridiana l-ar fi avertizat să nu ţină nicio mesă în Ierusalim, altfel diavolul în persoană ar fi venit după el… Alt zvon trâmbiţa sus şi tare că Silvestru ar fi fost atacat de diavol pe când citea slujba şi necuratul i-ar fi scos ochii, dându-i unor drăcuşori să se joace cu ei pe podeaua bisericii…

Silvestru al II-lea nu a fost deloc singurul papă despre care se credea că ar fi avut „relaţii neoficiale” cu diavolul. Papii Ioan al XXI-lea şi Benedict al XII-lea, spuneau bârfele, l-ar fi adorat pe Baphomet, iar Grigore al XII-lea, acuzat de vrăjitorie, a fost chiar anchetat de Conciliul de la Pisa din anul 1409.

Dincolo de legendele şi zvonurile care au circulat la adresa sa, Silvestru al II-lea a fost un adevărat predecesor al Renaşterii, un spirit critic şi o personalitate însetată de cunoaştere. Figura sa tolerantă şi erudită străluceşte aparte în rândul tuturor papilor care s-au perindat pe mult-râvnitul scaun pontifical.