Războaiele berbere: primele lupte ale americanilor cu piraţii

Coloniştii americani vs. piraţii mauri

Angajarea Statelor Unite în confruntări militare nu constituie episoade rare în istoria acestei naţiuni. De fapt, nu putem găsi o perioadă de 20 ani în care americanii să nu fi fost prinşi în vreun război. În urmă cu peste 200 ani, noua entitate statală, care avea să devină ulterior o mare putere mondială, a avut parte de primele sale lupte pe mare, în încercarea de a-şi proteja cetăţenii şi navele comerciale atacate de piraţi. Tot atunci, cu mulţi ani înainte de fondarea NATO, a avut loc şi prima încercare a Statelor Unite de a mobiliza o coaliţie internaţională care să lupte contra unui inamic comun, triburile nord-africane de berberi care ridicaseră pirateria la rang de artă.

Confruntările s-au desfăşurat timp de mai mulţi ani, grupate în două episoade cumva distincte. Primul Război Berber, cunoscut şi sub numele de Războiul din Tripolitania, s-a desfăşurat între anii 1801 şi 1805. Atunci, Statele Unite s-au înfruntat în premieră cu nişte naţiuni musulmane, fiind vorba aici de entităţile statale berbere Tripoli şi Alger, ţinuturi cvasi-independente care aparţineau doar teoretic de Imperiul Otoman şi Sultanatul Marocului.

În cadrul celui de-al doilea Război Berber, sau Războiul cu Algeria, ostilităţile au avut loc în anul 1815, iar protagoniştii au fost tot Statele Unite şi statele berbere Tripoli, Tunis şi Alger.

Temutele feluci maure, vasele mici, dar foarte iuţi şi mobile, ale berberilor, deveniseră la sfârşit de secol XVI o adevărată teroare pentru comerţul maritim din sudul Mediteranei. Echipajele de piraţi de pe aşa-numita Coastă Berberă, compusă din statele Tripoli, Tunis, Maroc şi Alger, erau considerate, pe bună dreptate, blestemul Mediteranei. Nu doar că se ocupau cu jefuirea corăbiilor care treceau prin apele lor, dar îşi făcuseră o adevărată tradiţie din capturarea membrilor de echipaj şi cererea de răscumpărări pipărate.

Portret de epocă al unui pirat berber

Cruzimea şi lăcomia piraţilor duseseră la fondarea, în urmă cu sute de ani, a unui ordin religios a cărei misiune consta în colectarea de fonduri destinate răscumpărării creştinilor căzuţi ostatici în mâinile piraţilor musulmani. Ordinul Mathurinilor, sau Ordinul Sfintei Treimi şi al tuturor Captivilor, fusese fondat în Franţa cu binecuvântarea Vaticanului, iar membrii săi tratau direct cu piraţii eliberarea celor cu rude îndeajuns de bogate şi de milostive încât să plătească pentru libertatea lor.

Înainte ca statele coloniştilor americani să-şi obţină independenţa, navele lor comerciale erau protejate de ravagiile nord-africanilor de către navele militare şi reprezentanţii diplomatici ai Imperiului Britanic. În timpul Revoluţiei Americane, corăbiile coloniştilor beneficiau de protecţia Franţei, în urma unui tratat specific care stipula că:
„Vasele americane, echipajele şi mărfurile transportate de acestea vor fi protejate de marina militară franceză împotriva atacurilor, jafurilor şi insultelor de care se fac vinovaţi piraţii berberi.”

Americanii, umilinţa, tributul, războaiele şi cum s-a sfârşit totul

După ce americanii şi-au dobândit independenţa, au fost nevoiţi să-şi protejeze singuri interesele comerciale din Mediterana. Cum proaspătul stat american nu poseda pe atunci marină de război, în anul 1784 Congresul s-a văzut nevoit să urmeze tradiţia ruşinosului tribut plătit şi de puterile europene piraţilor şi a alocat suma de circa 80.000 $ pentru răscumpărările plătite piraţilor.

Nimeni alţii decât Thomas Jefferson şi John Adams, viitori preşedinţi ai Americii, au fost trimişi de Congres în Europa, cu misiunea de a negocia cu piraţii berberi. Neînţelegerile au început în anul 1785, când piraţii algerieni au capturat două corăbii aflate sub pavilion american, iar dey-ul (stăpân) din Alger i-a reţinut pe cei 21 membri ai echipajului, cerând o răscumpărare de circa 60.000 $, sumă imensă la valoarea de atunci a monedei americane. Thomas Jefferson, în particular, s-a opus mult plăţii răscumpărărilor, după cum argumenta şi în autobiografia sa:
„Am încercat fără succes să realizez o înţelegere cu puterile regionale europene pentru a nu mai plăti bani piraţilor. M-am consultat în acest scop şi cu miniştrii lor strânşi la Paris. Obiectul convenţiei noastre era acela de a ajunge la pace şi înţelegere cu statele piraţilor. În acest sens, am pregătit un plan detaliat, care viza şi celelalte state afectate de atacuri. Portugalia, Napoli, cele două Sicilii, Veneţia, Malta, Danemarca şi Suedia erau dispuse unei asemenea asocieri, doar că Franţa şi Anglia s-au dezis şi au dorit să-şi urmeze propriile metode de combatere a pirateriei.”, încheie acesta.

Celebra Coastă Berberă

Plata răscumpărărilor nu putea decât să perpetueze acest obicei, berberii având tot interesul să continue atacurile şi capturarea de ostatici, fapt pe care Jefferson l-a menţionat cu vehemenţă în faţa lui John Adams, viitor preşedinte, şi James Monroe, membru important al Congresului American.
Planul lui Jefferson de a forma o alianţă care să dea un răspuns militar piraţilor a zdruncinat concepţia europenilor conform căreia era mai „ieftin” să plătească răscumpărări decât să pornească un război de lichidare a bandelor de piraţi.

Între timp, relaţiile SUA cu berberii erau legate de negocierile în privinţa tranşei de bani necesare eliberării ostaticilor. Cu toate că Jefferson i-a declarat lui Thomas Barclay, consulul american în Maroc, că „în cele din urmă. vom ajunge mai degrabă la război decât să plătim bani piraţilor”, Statele Unite au continuat să dea bani nord-africanilor. Doar în decursul anului 1795 americanii s-au văzut nevoiţi să plătească berberilor o sumă de aproape un milion de dolari cash, alături de o fregată nou-nouţă, pentru eliberarea a 115 marinari deţinuţi de dey-ul din Alger. Sumele anuale erau stabilite prin tratate semnate de americani la Alger, Tunis, Tripoli şi Maroc.

Când Jefferson a devenit preşedinte în anul 1801, a refuzat cu îndârjire să accepte cererile urgente ale piraţilor din Tripoli, care cereau pe loc plata a 225.000 $ , precum şi un tribut anual de 25.000 $. Ultragiat de refuzul americanilor, paşa din Tripoli a declarat război Statelor Unite.
Înapoi pe continentul nord-american: cu toate că secretarul de stat şi vicepreşedintele se opuseseră deblocării unor sume de bani necesare înfiinţări unei marine militare capabilă de mai mult decât patrularea Coastei de Est a SUA, preşedintele Jefferson a ordonat deplasarea unui escadre de nave militare în Mediterana. Furios, vizionarul preşedinte american şi-a argumentat decizia într-o declaraţie fulminantă citită în plenul primului discurs anual în faţa Congresului.

Fregatele militare americane au atacat Tunisul şi Algerul în speranţa ruperii legăruilor dintre piraţii de aici şi aliaţii lor din Tripoli. Doar că berberii nu aveau de gând să se lase uşor. Înfuriaţi de îndrăzneala unor oameni de la care erau obişnuiţi să primească bani fără alte discuţii, berberii s-au mobilizat şi au administrat o primă înfrângere umilitoare americanilor, care au pierdut fregata Philadelphia în anul 1803, iar căpitanul şi echipajul navei de război au fost capturaţi şi duşi în Tripoli.

Incendierea vasului Philadelphia

Criticile, acuzele şi scandalurile primite de Jefferson din partea adversarilor săi politici nu au făcut decât să-l ambiţioneze şi mai mult pe remarcabilul om politic american. În consecinţă, acesta i-a ordonat comandorului Edward Preble să dea o replică pe măsură piraţilor musulmani.

Între anii 1803-1804, acţiunile militare de o violenţă fără precedent efectuate de comandorul Preble au scos Sultanatul Marocului din luptă. Mai mult, americanii au dezlănţuit cinci reprize de bombardamente asupra oraşului Tripoli, instaurând o relativă ordine şi siguranţă în nordul Mediteranei.

Cu toate acestea, sfârşitul primului Război Berber a avut loc abia în anul 1805, când flota americană aflată sub conducerea comandorului John Rogers, alături de o forţă terestră condusă de căpitanul William Eaton. au fost cât pe ce să cucerească Tripoli şi ameninţau cu instalarea pe tron a fratelui rival al paşei de atunci.

Speriat de desfăşurarea de forţe, de răzbunarea americanilor şi mai ales de perspectiva de a pierde puterea în defavoarea fratelui rival, paşa din Tripoli s-a văzut obligat să-şi accepte înfrângerea şi să primească condiţiile lui Jefferson. Tratatul de pace a fost semnat de către Tobias Lear, fostul secretar al lui George Washington, delegat pe atunci în funcţia de consul general la Alger.

Culmea, americanii au decis să plătească totuşi cei 60.000 $ pentru fiecare marinar deţinut de dey-ul din Alger, care îşi motiva cererea prin faptul că „întreţinerea americanilor a fost foarte scumpă”…

În ciuda acestui incident, Jefferson a afirmat în discursul său din faţa Congresului: „Statele de pe Coasta Berberă sunt de pe acum dispuse să respecte pacea şi prietenia pe care le-am convenit împreună.”

Luptele dintre americani şi berberi imortalizate într-o pictură de epocă

Cu toate acestea, piraţii au încălcat aproape instantaneu tratatul cu americanii şi s-au apucat din nou de jefuit şi de luat ostatici, situaţie care a dus la declanşarea celui de al doilea Război Berber. Cel de-al doilea conflict dintre SUA şi dey-ul din Alger avea însă să pună capăt pentru totdeauna răscumpărărilor plătite de Congresul de la Washington.

Victoriile navale din anul 1815, obţinute de comandorii William Bainbridge şi Stephen Decatur, au dus la rezilierea oricărui tratat şi anularea tributului plătit de americani. Din nefericire pentru ele, naţiunile europene care nu au răspuns militar piraţilor s-au văzut obligate să le plătească acestor paraziţi ai mărilor taxe de protecţie şi răscumpărări până în anul 1830.

Din acel moment, odată cu apariţia navelor performante şi a armelor de foc cu adevărat eficiente faţă de flintele cu cremene ale berberilor, pirateria în apele Mediteranei a intrat într-un declin rapid, care a dus în cele din urmă la dispariţia ei definitivă de pe scena istoriei. Deja la sfârşitul secolului al XIX-lea, dominaţia statelor europene asupra nordului Mediteranei era totală. Cât despre războaiele cu berberii, acestea au rămas un episod prăfuit şi cumva obscur, dar cu un incontestabil aer de aventură, rătăcit prin sertarele Istoriei…