Selim al II-lea: un chefliu pe tronul Înaltei Porţi

Blondul cu turban

Viitorul sultan Selim al II-lea avea să se nască sub auspicii deosebit de ilustre. Avea să vadă lumina zilei pe data de 28 mai 1524, ca fiu al marelui sultan Suleyman Magnificul, cea mai grandioasă figură din panoplia tuturor conducătorilor de pe tronul Înaltei Porţi. Nici dinspre partea mamei nu stătea rău. Cea care l-a adus pe lume pe Selim al II-lea era soţia favorită a Magnificului, celebra Roxelana (pe numele real Anastasia Lisowska), la origini o vicleană şi ambiţioasă sclavă ruteană, care datorită frumuseţii şi intrigilor sale devenise, la scurt timp de la intrarea ei în haremul lui Soliman, cea mai puternică şi influentă femeie din întinsul Imperiu Otoman.

• Test de cultură generală. Cum sunt stabilite cursurile valutare?
• Povestea desprinsă din cărţi a îndrăgitului Petre Ispirescu. Nu a făcut niciun an de şcoală, a…

Aparent, odrasla Roxelanei nu prea avea nicio şansă la tronul otomanilor. Selim al II-lea era abia al treilea fiu al lui Soliman. Conform tradiţiei otomane, succesiunea la tron în funcţie de ordinea naşterii trebuia respectată cu sfinţenie, cu atât mai mult cu cât fraţii săi mai mari, Baiazid şi Mustafa, aveau certe calităţi de lideri.

Norocul lui Selim se numea Roxelana, ambiţioasa şi puternica sa mamă. Intrigantă şi conştientă de atracţia pe care o exercita asupra Magnificului, această adevărată Lady Macbeth a Levantului reuşeşte să-i sădească în suflet sultanului gândul că cei doi fii ai săi, Baiazid şi Mustafa, ar fi uneltit să-i ia tronul şi să-l ucidă. Faptul era cât se poate de neadevărat, cei doi fii respectându-şi foarte mult părintele. Însă Soliman a muşcat din plin momeala otrăvită aruncată de soţia sa favorită. Fără să ordone măcar o anchetă, ca să verfice gravele acuzaţii aruncate de Roxelana la adresa fiilor săi, cade pradă unui acces de furie şi ordonă execuţia celor doi nevinovaţi.

Sultana Roxelana, mama lui Selim al doilea

Astfel, nevolnicul şi iubitorul de plăceri Selim se trezeşte, fără să-şi dea seama, propulsat în cel mai înalt rang imaginabil: acela de sultan al Imperiului Otoman, pe atunci aflat la apogeul său istoric.

Dar Selim a fost împins pe tron de mama sa pe când era trecut de 40 de ani şi contaminat iremediabil de vicii. Pe data de 7 septembrie 1566, era recunoscut ca lider absolut, cu toate că nu avea niciun interes pentru politică, putere sau campanii militare. Chipeş şi blond la fel ca mama sa ( de fapt, a fost singurul sultan blond din istoria Imperiului Otoman), dandy-ul cu turban avea un apetit pentru orgii şi plăceri bahice comparabil doar cu cel al unui împărat roman.

Între sticle şi cadâne

Istoria l-a reţinut ca atare. Selim al II-lea a fost numit în consecinţă Selim cel Beţiv, Selim Blondul, ba chiar era trecut într-unele cronici sub eticheta de Selim Carafă (Sarhoş Selim).

După ce s-a instalat pe tronul suprem din somptuosul palat Topkapi din Istambul, Selim nu s-a mai temut să-şi ascundă atracţia faţă de băuturi şi orgii. În fiecare săptămână, sultanul chefliu organiza petrceri monstruoase, care culminau în excese sexuale şi bahice care-i îngrozeau pe muftii şi pe ceilalţi reprezentaţi ai clerului musulman.

În faţa obiecţiilor timide ridicate de aceştia faţă de consumul de vin, aspru sancţionat în Coran, Selim le replica rânjind, pe jumătate treaz: „Nu spune Profetul că vinul este sângele diavolului? Ei bine, eu vreau să-i beau tot sângele duşmanului…”

În faţa unei asemenea replici, muftii şi imamii se retrăgeau cu capetele plecate, rugându-se lui Allah să-i dea sultanului gândul cel bun al lepădării de alcool. Dar se pare că Allah nu voia să le îndeplinească rugile…

Selim al II-lea primindu-l pe ambasadorul Şahului Persiei

Selim trăia viaţa ca nimeni altul. A schimbat de urgenţă sala tronului cu haremul, unde se deda exceselor sexuale în fiecare zi, orbit de nurii frumoaselor cadîne venite tocmai din Cerchezia, cadâne devenite între timp femeile sale favorite. Uitase de mult de căsătoria sa cu nobila veneţiană Cecilia Venier-Baffo, devenită Nurbanu Sultan după trecerea la Islam. Femeie ambiţioasă, veneţiana nu s-a sinchisit nici ea prea mult de obsesiile sexuale ale lui Selim şi si-a văzut de planurile sale, devenind prima Valide Sultan din istorie, şi a condus ulterior Imperiul alături de fiul ei, Murad al III-lea, în cadrul unei entităţi politice unice de mai târziu, rămasă în istorie sub numele de Sultanatul Femeilor.

Selim îşi vedea în continuare de propriile vicii, nefiind conştient de însemnătatea funcţiei sale, cum nu era realiza nici puterea absolută de care dispunea.

Prin urmare, abandonează interesele politice şi militare ale Înaltei Porţi în mâinile vizirilor săi, iar cel mai puternic şi influent dintre aceştia s-a dovedit a fi Marele Vizir Mohammed Sukuli, un fost ienicer, sârb de origine şi turcit imediat după recrutare. La doi ani de când Selim era pe tron, Mohammed Sukuli (sau Mehmet Sokollu în unele surse) era deja adevăratul conducător al Imperiului Otoman. Tot Sukuli a fost cel care a reuşit să încheie un tratat avantajos pentru turci cu Împăratul Maximilian al II-lea de Habsburg, în urma căruia habsburgii s-au angajat să plătească turcilor un „cadou” anual de 30.000 ducaţi, alături de garantarea autorităţii turcilor în principatele Moldovei şi Valahiei (!)

Selim habar nu avea. Singurele lucruri care-i stârneau interesul erau prezentarea unui vin dintr-un soi pe care încă nu-l gustase sau a unei noi achiziţii senzuale pentru haremul său. Beat aproape non-stop, Selim începuse să cadă tot mai des pradă unor accese de furie, în care poruncea execuţii pentru vini închipuite. În puţinele clipe când nu era beat sau mahmur, sultanul era cuprins de regrete. Milos din fire, ordona înfăptuirea de opere caritabile, sprijinea poeţii şi artişti, copleşea cu bani văduvele şi copiii. Cuprins apoi de un avânt religios, a construit numeroase şcoli coranice şi moschei fabuloase care pot fi admirate şi astăzi în Istanbul şi Edirne.

Mehmet Sokollu: adevăratul conducător al imperiului

Conştient atât de firea sultanului, cât şi de responsabilitatea sa ca adevărat conducător al otomanilor, Marele Vizir Mehment Sokollu a întreprins o serie de campanii militare împotriva persanilor şi arabilor. Talentul său de strateg i-a adus victorii importante în expediţiile războinice din Hejaz şi Yemen, ducând în cele din urmă la consolidarea graniţelor de sud şi de est ale Imperiului Otoman.
În schimb, norocul l-a părăsit în confruntările cu ruşii. Vizirul plănuia construirea unui canal care să unească Volga cu Donul. Doar că acolo erau teritoriile tradiţionale ale temutelor comunităţi de cazaci, oameni duri şi aspri, care urau instinctiv orice ţinea de Islam.

În anul 1569, mai multe ordii de ieniceri şi spahii au fost trimise să asedieze cetatea Astrahanului, punct strategic care trebuia cucerit înainte să se înceapă lucrările la canal. Între timp, flota otomană asedia de pe mare Azovul. Asediul Astrahanului s-a dovedit a fi lipsit de noroc, iar o forţă de circa 15.000 cazaci i-au măcelărit atât pe muncitorii care trudeau la canal, cât şi pe tătarii trimişi să-i protejeze. Cum un ghinion nu vine niciodată singur, flota otomană a fost scufundată de o furtună violentă. Turcii au fost în cele din urmă obligaţi să cadă la pace cu ruşii, conduşi pe atunci de celebrul ţar Ivan cel Groaznic.

Marele Vizir a condus, de asemenea, expediţii împotriva austriecilor, iar sub conducerea sa, ordiile otomane au cucerit Tunisul.

Tot el a restabilit ordinea şi autoritatea Istanbulului în îndepărtata provincie a Yemenului.

Fostul ienicer sârb a atacat şi Insula Cipru, avanpost îndelung râvnit de otomani. Din nefericire pentru turci, atacul asupra Ciprului a marcat finalul expansiunii geografice şi militare a Imperiului Otoman. Ciprul era controlat de Republica Veneţiană încă din anul 1489. Înţelept, Sokollu s-a opus iniţial războiului cu veneţienii, deoarece această republică maritimă avea deja un tratat semnat cu otomanii. Beat şi furios, Selim nu l-a luat în seamă şi a semnat un tratat alt oficial, declarând că cel vechi nu ar mai fi fost în vigoare şi, în consecinţă, Cipru devenea teritoriu otoman.

Supărat peste măsură de căderea Ciprului în mâinile turcilor, Papa Pius al V-lea convoacă toţi liderii europeni la formarea unei noi Ligi Sfinte care să lupte împotriva expansiunii Înaltei Porţi. Bătălia finală s-a dat pe mare şi a rămas în istorie sub numele de Bătălia de la Lepanto. Flota creştină condusă de Juan de Austria va zdrobi flota turcilor pe data de 7 octombrie 1571şi va elibera Tunisul. Turbat de furie, Selim a postit trei zile, după care a ordonat uciderea tuturor spaniolilor şi veneţienilor întâlniţi în interiorul graniţelor imperiului său. Evident, ordinul a fost anulat tot de înţeleptul Sukullu, fără ca sultanul să afle vreodată…

Bătălia de la Lepanto a fost unul dintre punctele de cotitură ale istoriei universale. Turcii au făcut un efort financiar fără precedent în încercarea de a reconstrui flota de război într-un interval de circa şase luni, după care otomanii au recucerit Tunisul de la spanioli.

Beat mort şi… mort de beat!

Mulţi istorici văd în reconstruirea forţată a flotei otomane, într-o perioadă de timp atât de scurtă (peste 150 nave de război în doar câteva luni) un sacrificiu care a declanşat declinul încet, dar sigur, al turcilor. Evident, beţia lui Selim a avut şi ea un rol important. În loc să-i sprijine pe maurii care se revoltaseră în Granada, sultanul cu mintea înceţoşată de aburii alcoolului a preferat să pornească falimentara campanie împotriva Ciprului.
Pentru Selim al II-lea se apropia momentul ieşirii sale de pe scena istoriei. Moment care nu putea să-l surprindă altfel decât beat…

La doar câteva luni de la recucerierea Tunisului, pe data de 12 (sau 15, istoricii nu s-au pus de acord) decembrie 1574, Selim a avut proasta idee a organizării unei orgii în băile sale. Beat bine, s-a ridicat la un moment dat în căutarea unei sticle pline şi a alunecat pe marmura udă. În cădere s-a lovit la cap, şocul fiind atât de puternic încât traumatismul cranian l-a ucis pe loc.

Mulţi exegeţi şi istorici îl consideră pe tatăl său drept figura emblematică de la zenitul expansiunii otomane. Cunoscut şi apreciat pentru toleranţa sa religioasă şi grija pentru aplicarea corectă a justiţiei, lui Soliman Magnificul i se mai spune şi Legiuitorul. În contrast frapant, Selim a rămas Beţivul…

Selim al II-lea într-o miniatură de epocă

Mai mult decât atât, ceilalţi sultani care i-au succedat la tron lui Selim i-au urmat acestuia exemplul (evident, nu la o scală atât de mare), în loc să fie inspiraţi de ilustrul său părinte, Soliman.
În loc să se concentreze pe conducerea unui imperiu atât de mare, să se asigure că acesta este cârmuit în mod competent de paşalele din provincii, următorii sultani s-au complăcut în existenţe de huzur şi desfrâu nelimitat. Prin încălcarea tratatelor, Selim a cimentat în mentalitatea liderilor europeni de atunci ideea că turcii nu sunt demni de încredere. În consecinţă, puţine capete încoronate au mai urmat exemplul Împăratului Maximilian, care a dezvoltat relaţii diplomatice cu Înalta Poartă.
Moştenirea lui Selim l-a urmat pe acesta şi după moartea sa.