Quo vadis, Domine?

La fel se explica aparitia, in lumea anglo-saxona, a religiei wicca, de pilda, care combina preocuparile ecologiste si feminismul modern cu magia alba si cultul pagan al naturii. Sau, in China, aparitia unor forme religioase locale care s-au indepartat si de taoism, si de budism, orientandu-se mai curand spre cultul primitiv al spiritelor stramosilor, invocat pentru a aduce belsug comunitatii si a o feri de rele.

In fine, cel mai spectaculos e amestecul confuz de spiritualitate, preocupari medicale si entertainment ce guverneaza azi viata multora dintre semenii nostri – care asociaza dupa plac rozariul, cristalele sau uleiurile de aromoterapie, zodiacul, amuleta africana si practicile yoga, fara a simti nici contradictie, nici armonie intre ele, poate doar satisfacuti ca astfel se pot blinda pe mai multe cai in fata necunoscutului care ii inconjoara.

• Jake Gyllenhaal, de la adolescentul tulburat din Donnie Darko, la jurnalistul obsedat de a-l prinde pe…
• Hugh Jackman, un superstar cu suflet mare. „Mi-aș vinde sufletul pentru o cauză bună”

Nu mai conteaza aici etichete ca New Age sau postmodernism, ci doar lipsa de limite a bricolajului spiritual, care transforma patrimoniul religios al omenirii intr-un vast magazin de unde individul isi poate procura si asambla, confortabil, o credinta intr-un Ceva antropomorf si coleric, cam ca Iahve, ori impersonal si abstract, cam ca Nirvana, precum si intr-un Iisus mai hieratic, cum il vad calugarii de la Muntele Athos, sau mai asemanator cu un frate guraliv si saritor, cum il vad metodistii americani – in tot cazul, un Iisus care, prin sacrificiul sau, ne mantuieste, eventual in sensul ca ne mai scurteaza din ciclul reincarnarilor. Iar astfel de tendinte nu sunt, la scara istoriei, decat la inceput. Parafrazand celebra fraza a lui Malraux, se poate spune ca secolul al XXI-lea va fi sincretic sau nu va fi deloc.

Pauza de masa, pauza de rugaciune
Trecand dincolo de nivelul individual, impresia de neseriozitate pe care o pot lasa asemenea evolutii e stearsa de modul cum societatea intelege sa trateze constiintele membrilor ei. Din aceasta luna chiar, legislatia Uniunii Europene ar urma sa impuna angajatorilor sa asigure spatiu si timp angajatilor pentru practicarea religiei lor, inclusiv dreptul acestora de a refuza sa vina la lucru in zilele din saptamana consacrate rugaciunii – duminica, sambata sau, dupa caz, vinerea. De la inaltimea corectitudinii politice a legii, nu se poate zari ce anume va face angajatul in „pauza de rugaciune” si cu atat mai putin calitatea continutului religios caruia i se va aplica aceasta forma perfect linistitoare.

E cert ca imaginea democratica a unor cetateni iesind incolonati din birouri sau din fabrici ca sa-si indrepte gandurile spre divinitate va crea un contrast si mai apasat cu cele trei feluri de ura care isi disputa acum locurile sfinte ale Ierusalimului, ori cu persecutia chinezilor de la Falungong. Acordarea sau incalcarea libertatii de credinta ar deveni astfel un criteriu de diferentiere intre grupurile de credinciosi mai important decat religia insasi, ceea ce inseamna ca e posibil ca niste credinte asa de insistent contrapuse si indrumate politic sa-si piarda relevanta pentru individ.

In speta, nu sunt atat de multi cei dispusi sa-si ia lumea in cap ca sa-si poata practica religia: mai numerosi sunt aceia care isi lasa Dumnezeul tocmai ca s-o duca ei mai bine pe aceasta lume. Si nu e vorba de evreii „conversos” din Evul Mediu: recent, oficialii de la Home Office din Londra s-au declarat extrem de ingrijorati de cazurile unor iranieni care s-au convertit la anglicanism pentru ca altfel nu ar fi reusit sa capete azil in Anglia.

Foto: Guliver, Reuters, Mediafax, Rompress

La cateva zile, dupa o multime de fraze generoase si de mici bucurii, de fiecare data cand cele doua isi descopereau puncte comune, armonia s-a rupt aproape din nimic, dintr-o neintelegere de tot banala, care insa a intors complet lucrurile. Cele doua s-au acuzat reciproc de intoleranta si de obtuzitate si au incheiat definitiv dialogul, fiecare intristata de refuzul celeilalte de a afla mai multe despre subiectul in discutie.

In genunchi, privind in jos Ar fi prea simplu acum ca o astfel de introducere sa preceada o lamentatie despre modul cum se petrece, in lumea de azi, dialogul dintre religii. Ba exemplul de mai sus poate fi chiar folosit pentru a complica intentionat problema, cu intrebarea daca wicca este sau nu religie, iar daca da, in ce masura diferentele – de dictionar sau de legislatie – dintre religii si secte mai sunt relevante.

De cele mai multe ori insa, cand vine vorba despre contactul intre religii, de la inaltele reuniuni ecumenice care aduna fete bisericesti crestine si pana la studiile scrise de teologi ori de istorici despre trunchiul comun din care se trag iudaismul si islamul, incarcatura politica a discutiei estompeaza inevitabil interesul stiintific sau impulsul spiritual, chiar daca nu in toate cazurile in mod constient.

E foarte probabil ca de aceea a esuat si scurtul dialog de pe internet evocat anterior. Pentru a clarifica despre ce vorbim atunci cand vrem sa determinam incotro se indreapta religia, ar fi bine, asadar, sa-i delimitam aspectul institutional de trairea religioasa – delimitare ce poate pleca si de la realitatea veche de cand lumea ca oamenii care isi castiga existenta propovaduind o credinta sau alta nu sunt in mod necesar si credinciosi. Nimeni n-ar avea deocamdata curajul sa prevada ca ar putea veni un moment cand religia sa nu mai conteze pentru comunitatile umane.

E adevarat ca in lumea crestina statul s-a despartit de biserica, iar lumea islamica e supusa unei presiuni tot mai drastice din exterior in directia laicizarii. Totusi, religia e in continuare folosita de catre state ca instrument de mentinere a coeziunii sociale si a identitatii culturale. Asa se intampla in SUA, unde discursul de-a dreptul mesianic al presedintelui Bush, pornind la razboi in numele Domnului, e poate deplasat din punctul de vedere al moralei crestine, dar nu din acela al mentalitatii americane. Asa se intampla in cazul tuturor conflictelor armate unde motivatia religioasa pare intotdeauna mai importanta decat este, din Cecenia si Kosovo, pana in Palestina sau Kasmir, pentru ca liderilor le e mai usor sa-si mobilizeze oamenii folosindu-se de nobile idei despre misiuni divine, decat sa recunoasca substratul economic prozaic al intreprinderilor razboinice.

In fine, acelasi e si sensul disputelor pe tema viitoarei Constitutii Europene, unde, desi pana acum indemnurile Papei de a include in textul legii o referire la mostenirea crestina a Europei n-au fost urmate, tarile cu majoritate catolica sustin in continuare ca o asemenea referire e necesara. „Europa este crestina sau nu este deloc”, scrie ziarul Vaticanului, L’Osservatore Romano –, ceea ce nu inseamna ca toti cei de alte religii ar trebui sa se simta exclusi, ci pur si simplu ca europenii au nevoie sa-si sublinieze temelia spirituala comuna ca sa faca fata celor doua forte contrare intre care vor fi prinsi: uniformizarea adusa de globalizare, pe de o parte, si diversitatea culturala derutanta a viitorilor membri ai Uniunii Europene, pe de alta parte.