O clipa in Mesoamerica

Inainte de a incepe voiajurile mele latino-americane (care s-au despletit asupra ultimilor sapte ani), Mesoame­rica se plasa in zona cetoasa a inchipuirii mele, ca o reali­ta­te nea­se­meni, dominata de exotism si de primiti­vi­tate. Reflexul meu eurocentrist reducea acest taram la o sim­pla provocare de homo viator, omul calator setos de spatiu. Luand insa contact cu zecile de etnii, cunoscand nemijlocit viata amerindienilor (dupa ce am rulat cam o suta de mii de kilometri, prin 16 tari diferite), perceptia mea exotico-spatiala s-a prabusit ca un castel de nisip. I-a luat locul perceptia spirituala pe care o reveleaza gandirii si simtirii mele puzderia etnoculturala, veritabila Cale Lactee a credintelor amerindiene.

Pot spune ca am invatat din aceste calatorii mai mult decat mi-ar fi oferit cartile unui sir de biblioteci luate de-a valma. Este o experienta initiatica, leac prin iubire si posibila mantuire: spovedanie pe care am gestionat-o intr-o carte (Nomad in Mesoamerica, Ed. Cartea Romaneasca, 2001). Se cuvine, de aceea, sa fac necesara distinctie denominativa: vocabula Mesoamerica denumeste conceptul cultural al zonei, pe cand nominativul America Centrala este exclusiv geografic.

• David Lynch: „Dune a fost singurul eșec real din cariera mea”
• Test de cultură generală. Ce este Schengen?

Periplul din acest numar al revistei este, desigur, mesoamerican, intrucat ne conduce in pantecele culturilor care formeaza o unitate in diversitate si ofera un corpus cultural de un farmec aparte, structurat pe principiul vaselor comunicante, o arborescenta arhaica, precum magnificul ceiba, parintele silvestru al tropicelor, care sustine in crengile sale universul etnocultural a peste o duzina de tari aflate in zona mediana a continentului: Mexic, Belize, Guatemala, Honduras, Nicaragua, Costa Rica, Panama si arhipelagul din Marea Caraibelor.

Drumetia de azi e un safari fotografic in doua puncte de rasfat vizual: pe de o parte in sudul conglomeratului etnocultural amintit, in lumea nicarilor, ramura colaterala a aztecilor, ajunsa pana la fluviile Matagalpa si Escondido, actuala Nicaragua, iar pe de alta parte la Antigua, situata in arcul insular al arhipelagului Antilelor Mici, in Marea Caraibelor, la nord de Guadelupa, in estul Americii Centrale, sub Golful Mexic, in profunzimea insulara a Atlanticului, populata la origine de neamurile siboney si taíno, sub privegherea vicinala a peninsulei Yucatán (a nu se confunda cu orasul platourilor inalte Antigua, fosta capitala a Guatemalei). Se zice, indeobste, ca istoria este a invingatorilor, iar memoria este a celor invinsi.

Aduc un important corectiv moral acestei axiome clasice: da, istoria este a invingatorilor vremelnici (conquista spaniola, colonii portugheze, olandeze, protectorate britanice etc.), vreau sa zic istoria scrisa, pe cand memoria, adica Istoria (nescrisa) la scara duratei, apartine asa-zisilor invinsi, neamurilor aborigene, „citite“ cu aparatul de fotografiat. Dintre multele tentatii ale acestor locuri, aleg cel putin doua componente care dau zonei pecetea nemuririi: mitu­rile si zeii. Bine, dar mitul si zeul nu pot fi prinsi intr-un instantaneu fotografic, veti zice pe buna dreptate. Spiritul lor insa da.

Vazul mitologic al unora dintre noi surprinde, imi place sa cred, duhul locurilor; el insoteste ca o aura sacra peisajul, vatra, indeletnicirile, chipul uman, unealta de munca si obiectul de ceremonial al samanului care convorbeste cu zeul. Azi, aproape ca nu mai exista pe lume petec de pamant care sa nu fi fost pangarit de om. Dupa voiajurile mele meso si sudamericane, singura mea dorinta e una ecologica: sa calatorim numai spiritual, in spatii nespurcate, aflate inca in ingenua puritate primara. Ceas bun si privire bogata!

Foto: Petrica Tanase