Mumiile vehicule spre eternitate

Dintre toate popoarele Antichitatii, niciunul nu a manifestat pentru misterul mortii un interes atat de patimas si de exclusiv precum egiptenii. Ei au stat aplecati asupra mortii ca asupra unei fantani in a carei oglinda indepartata s-au straduit sa-si vada chipul adevarat. 

Cuvintele sacre sau cum poate fi evitata a doua moarte
Egiptenii au cautat permanent solutii pentru domesticirea mortii, organizandu-si intreaga viata politica, sociala si religioasa in functie de aceasta problema. Ei au construit o intreaga traditie esoterica si o multitudine de centre initiatice, bine organizate, prin intermediul carora credeau ca se vor putea instapani asupra mortii. Pentru ca ea, implacabila moarte, suscita mistere si dezvolta ministere. Elitele (initiatii) au elaborat o tehnica prin care, sustineau ele, defunctului ii era ingaduit sa-si dirijeze existenta postuma. Un privilegiu rezervat initial doar regilor, asa cum stau marturie textele piramidelor inaltate de dinastiile a cincea si a sasea (aproximativ 2500 i.Hr.). Ulterior, spre sfarsitul Vechiului Imperiu, ca urmare a unor convulsii de ordin politic, doctrina misterelor religioase a fost tradata si a avut loc, potrivit lui Grégoire Kolpaktchy (autor al unui substantial studiu despre Cartea mortilor din Egiptul antic, Editions Stock, Paris, 1978), o revolutie de tip „comunist“: incepand cu aceasta perioada, toata lumea a primit acces la beneficiile lumii de dincolo. Un simplu muritor devenea rege sau zeu cu conditia sa posede formulele sau „parolele puterii“. 

Prin anul 2000 i.Hr., s-a raspandit folosirea inscriptiilor magice, mai intai pe peretii sarcofagelor, apoi pe sulurile de papirus asezate inauntrul sicrielor. Pe aceste suluri erau transcrise, la comanda rubedeniilor defunctului, fragmente („capitole“) din ceea ce mai tarziu, in cea mai ampla antologie de texte funerare egiptene (190 la numar), avea sa poarte numele de Cartea mortilor. Aproape toate capitolele erau deschise de un titlu ce indica felul cum puteau fi folosite ele. Urmau numele defunctului si ale parintilor sai, plus precizari legate de pozitia sociala a decedatului. Subiectul propriu-zis rezida intr-un vast solilocviu al celui mort, in care acesta se adresa atat siesi, cat si divinitatilor sau entitatilor de rang secund din lumea nevazuta. Atitudinea persoanei care performa aceasta piesa cu un singur personaj era cea a unui vizionar: imaginile se succedau imaginilor intr-un flux abundent si sufocant, toata gama afectiva a psihicului uman fiind strabatuta cu o incomparabila virtuozitate si ducand, uneori, la incoerente de tip samanic. 

Starea emotiva a recitatorului (defunctului) era oscilant schizoida si marca, in opinia noastra, cea mai interesanta secventa a acestei confesiuni de absoluta, indecenta sinceritate in fata mortii: pe de-o parte, protagonistul afirma ca este zeu, daca nu chiar zeu al zeilor, superior tuturor celorlalte divinitati ale panteonului egiptean, pe de alta parte ii ruga pe zei sa-l ajute, se umilea si nu-si ascundea spaima de demoni. Afirmarea tunatoare a eului sau nemuritor era urmata de expresia unei frici abjecte si a unei slugarnicii dezgustatoare. Tot asa, erau evocate preocupari foarte prozaice (bucuria posesiei, dorinta de acumulare a unor bunuri materiale, nevoia de placeri lumesti etc.), insotite de elanuri spre Eternitate si Absolut. Fara pudoare, grosolan aproape, defunctul trecea de la o stare la alta, incercand de fapt toate stratagemele posibile ca sa ocoleasca a doua moarte, neiertatoarea moarte plina de absenta, moartea sinonima cu neantul. Lupta pentru „supravietuire“ in aria mortii simple, cea perceputa ca o pre­lun­gire misterioasa a ragazului petre­cut pe Pamant, ii mobiliza defunctului toate resursele psihice si disponibilita­tile morale, pentru ca, in lumea de dincolo, urma sa ajunga fata in fata cu niste situatii-limita si cu niste personaje (demonii) total ostile. 

Sarcofagul cosmic  si zeul-amintire Egiptenii din vechime erau hipnotizati de misterul mortii. Pentru ei, intreg Universul era un sarcofag gigantic, in centrul caruia se afla Osiris, omul-zeu cosmic, cazut, intemnitat in moarte, paralizat. Divinitatea centrala fiind moarta, ceilalti zei nu se manifestau decat in functie de aceasta tragedie: fie ii venerau imaginea si ii glorificau memoria, fie il plangeau si-l razbunau. Asta cand moartea lui nu devenea contagioasa: zeii de parte barbateasca (Ra si Horus, Ptah si Amon, Hapi, Kebhsennuf) apar reprezentati sub trasaturile unui Osiris captiv in moarte. Zeitele, in schimb, ramaneau sa se lamenteze. 

Asupra intregii vieti egiptene se raspan­deste o atmosfera fantastica, lugubra, care emana efluvii ale mortii si instituie o ambianta de necrobioza, necrofilie si necromantie. Este o lume in care necropola devine spatiul de locuit cel mai bine si mai grijuliu amenajat. „Osiris a murit, dar Osiris exista. Este Regele lumii de jos, Judecatorul suprem al mortilor. Nemiscat, intepenit, strans in bandajele lui precum o mumie, el primeste ofrandele si omagiile mortilor.“ Osiris este o umbra lipsita de consistenta, o fantoma chiar mai putin reala decat mortii insisi. Iar aceasta e poate trasatura cea mai izbitoare a Cartii mortilor: caracterul surprinzator al lui Osiris, faptul ca acesta intrupeaza deopotriva prezenta si absenta. El este un zeu-amintire care, spre a capata un reflex de viata, e identificat, pe rand, cu Tum sau cu Horus… Implicatia esentiala a acestei existente fantomatice pare a fi aceea ca viata terestra este ireala si nu reprezinta decat un vestibul spre existenta postuma, sinonima cu eternitatea. 

Ultimul drum Imbatati de zvonurile Eternitatii si de mirosul Absolutului, egiptenii par sa fi gasit calea de a ajunge la ele. Cum moartea este o disociere intre forma care contine (invelisul trupesc) si continut (sufletul), spre a asigura eternitatea vietii trebuie ca trupul sa fie conservat. Mumia devine astfel masinaria prin care se poate strabate lungul tunel dintre viata si moarte. Observand mumiile naturale (caldura si vantul duceau, in desert, la uscarea si intarirea rapida a pielii si musculaturii, astfel incat corpurile defunctilor nu mai puteau fi atacate de microorganisme, iar descompunerea era stopata dupa scurt timp), egiptenii au facut din mumificare elementul central al ritualului funerar. In ateliere specializate, imbalsamatorii spalau corpul defunctului si incepeau lunga serie de operatii de mumificare, a caror durata era de sapte decade (saptezeci de zile). Era vorba despre un interval cu semnificatie mistica, intrucat reprezenta durata eclipsei lui Sothis (Sirius).

Corpul murea si renastea pe un traseu temporal identic celui in care steaua disparea si revenea pe bolta. Corpul eviscerat era uscat la soare si imbibat cu mai multe straturi de uleiuri vegetale si animale. Pe el erau dispuse apoi amulete si incepea asezarea bandajelor, lenta, temeinica, meticuloasa: se lua fiecare deget in parte si se imbraca in lungii fasii de panza, pana cand era complet acoperit. De-abia dupa „imbracarea“ totala a membrelor se trecea la bandajarea corpului in ansamblul lui. Ulterior, acesta era asezat intr-un sarcofag pictat si/sau gravat. Fata ii era acoperita cu o masca pe care artizanii funerari incercau sa reproduca trasaturile defunctului. Familia si bocitoarele profesioniste veneau sa ia in primire trupul, care, intr-o procesiune condusa de preoti, era transportat spre ultimul salas. Aici, marele preot, potrivit unui ritual formalizat pana in cele mai marunte detalii, savarsea cele de pe urma incantatii de trecere. Ca sa dea din nou viata simturilor, de pilda, atingea cu o serie de gesturi sacre toate cele sapte deschideri ale capului. Urma depunerea ofrandelor si sigilarea mormantului. Daca pentru persoanele cu dare de mana lucrurile se petreceau asa fara abatere, nu intreg ritualul era respectat si pentru oamenii sarmani. Cu toate acestea, avea loc o mumificare, fiindca orice egiptean, indiferent de pozitia lui sociala, trebuia sa atinga viata de dupa moarte. 

Victoria asupra mortii
Drumul spre lumea de dincolo era savarsit. Oamenii au facut tot ce era de facut pentru ca mortul sa nu mai moara vreodata. Abolind fruntariile dintre viata si moarte, dintre lumea de aici si cea de dincolo, egipteanul, cu o sublima incapatanare, desfiinta si alte hotare: cele dintre om si zeu, dintre oameni si animale si, mai ales, dintre trecut si viitor. Asa incat eul sau profund sa fie „Ieri, Azi si Maine“, un eu al carui nume era ritualic harazit sa ramana un mister, dar caruia noi, cei de acum, dupa milenii de nefericita experienta a mortii, i-am putea gasi talcul in latinescul „victor“.

Foto: Northfoto

FACTS

Mumiile la cinema

Mumia – 1932, cu Boris Karloff. Adaptare dupa romanul lui Sir Conan Doyle; Inelul lui Thot – 1932, cu  Boris Karloff in rolul lui Imhotep; Mana mumiei – 1940; Mormantul mumiei –1942; Mumia – 1959; Blestemul mormantului mumiei – 1964; Giulgiul mumiei – 1967; Curge sange din mormantul mumiei – 1971; Trezirea ­– 1971; Crepusculul mumiei ­– 1981; Mormantul – 1985. In sfarsit, cel mai recent in memoria noastra, Mumia, in regia lui Stephen Sommers, din 1999. Cu sequel-ul de rigoare.

Mummy Facts

Era nevoie de circa 375 de metri patrati de panza pentru bandajarea completa a unei mumii. Bandajele aveau intre  6 si 20 de centimetri latime. Barbatii mumificati aveau, in general, mainile asezate, pudic, in dreptul organelor genitale. Femeile erau incremenite cu mainile de-a lungul trupului. Doar mumiile regale aveau mainele asezate pe piept. Anumite cadavre erau ornate cu peruci si pandantive bogate. Femeilor moarte din familia regala li se picta chipul in ocru si li se umfla artificial pielea devenita flasca. In timpul prepararii capului, erau rostite incantatii stravechi, astfel incat defunctul sa „nu-si piarda capul“ pe taramul celalalt. Pe gatul mortului trebuia asezat „capitolul“ 30 din Cartea mortilor, gravat pe o piatra verde in forma de inima. Aceasta amuleta impiedica inima sa tradeze elementul ka (simbolul fortei vitale), in fata tribunalului condus de Osiris: „Nu fi marturisitor dusmanos. Nu mi te impotrivi in fata judecatii. Nu inclina talgerul balantei in dauna mea.“ Capetele mumiilor din America de Sud (la civilizatiile precolumbiene) erau de obicei pregatite astfel: trupul era decapitat cu un cutit de piatra, creierul se scotea printr-o gaura practicata la nivel occipital, iar apoi craniul era umplut cu iarba uscata si cu cenusa. Oasele scheletului erau descarnate cu un cutit – cu exceptia membrelor, care erau lasate sa se usuce sub efectul caldurii si vantului. La Luxor, se afla un Muzeu al Mumificarii, inaugurat in 1997 de catre presedintele Hosni Mubarak si amplasat pe cornisa de deasupra Nilului. Scopul lui este de a oferi informatii in legatura cu vechile tehnci de mumificare. Cum tehnicile de transport spre eternitate erau aplicate si altor specii de animale, aici pot fi intalnite mumii de pisici, de pesti sau de crocodili, precum si buna parte dintre uneltele trebuincioase de imbalsamare.

Trepte spre lumea de dincolo

Dupa moartea unui egiptean, familia ducea trupul la imbalsamatori, care negociau indelung tarifele pentru prestatia lor. Iata cum descrie Herodot momentul: „Dupa ce le era adus mortul, imbalsamatorii le aratau aduca­to­rilor diferite modele de cadavre din lemn, imitate prin pictura, si indicau modelul pe care-l considerau cel mai vrednic de atentie. Dupa aceea il aratau pe cel de-al doilea, care avea un pret mai mic, si in sfarsit pe al trei­lea, mai ieftin decat toate…“ De obicei, familiile adu­ceau chiar ele inul, indispensabil bandajelor de mumi­ficare. O imbalsamare de „clasa intai“ presupunea patru etape.
Decerebrarea  Creierul era extras prin fosele nazale, cu ajutorul unui carlig de fier, cu care tehnicienii mortii strapungeau etmoidul si ajungeau la creier. Distrus complet, encefalul se scurgea prin orificiul practicat anterior. In sens invers, se turna in golul din tigva natron (o solutie naturala de sodiu, adusa din lacurile sarate), care avea rolul de a dizolva resturile cerebrale ramase. Dupa golirea totala a craniului, era turnata inauntru o substanta facuta din rasini de conifere amestecate cu ceara de albine si uleiuri vegetale parfumate. Eviscerarea  Herodot: „Apoi, cu o piatra etiopiana ascutita, ei taie flancul stang, scot toate intestinele din abdomen, il spala cu vin de palmier, il presara cu parfumuri zobite si apoi il cos la loc, dupa ce a fost umplut cu scortisoara si alte mirodenii, dintre care este exclusa tamaia…“ Ulterior scoaterii organelor interne (care erau sortate, asezate in pachete si depozitate in recipiente speciale – canopele – in spatiul funerar, astfel incat dusmanii sa nu puna mana pe ele si sa preia puterile mortului), inima (sediu al sentimentelor si gandirii) era asezata la loc inauntrul mumiei. Uneori, totusi, aceasta putea fi inlocuita cu un scarabeu de piatra. Deshidratarea Imbalsamatorii asezau in trupul golit de organe bucati de panza imbibate in natron si substante aromatice. Amestecul de carbonat si de bicarbonat de sodiu, avand proprietati higroscopice, absorbea umezeala din panzeturi. Apoi, corpul era expus la soare pret de circa treizeci-patruzeci de zile. Dupa uscarea tesuturilor, acesta era din nou spalat si apoi uns cu uleiuri si rasini, astfel incat pielea sa-si recapete o oarecare suplete. Bandajarea Amuletele infasate in bucatele de papirus erau asezate peste corpul defunctului. Cavitatea abdominala si cusca toracica erau umplute cu tampoane de in impregnate de rasina, cu rumegus sau chiar cu un lichen aromatic. Adesea, se practica si scoaterea ochilor, in gavane fiind asezate proteze de piatra sau de sticla. Dupa bandajarea completa (care, uneori, ajungea sa aiba si sapte straturi), mumia era introdusa intr-un lintoliu si apoi depusa in sarcofag.