Povestea unui erou român prea puţin cunoscut: Traian Popovici

În timpul acestor evenimente tragice, în istoria Europei s-au remarcat mai mulţi eroi care nu şi-au pierdut reperele morale şi care au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a salva vieţile celor din jur. Unul dintre aceste personaje faimoase, care şi-a riscat viaţa într-un act de curaj ce a dus la salvarea a peste 1100 de vieţi, este Oskar Schindler. Povestea lui a devenit cunoscută graţie cărţii „Schindler’s Ark”, ecranizată în 1993 de Steven Spielberg sub numele „Lista lui Schindler”, film ce a câştigat 7 premii Oscar.

Un erou mai puţin cunoscut, dar la fel de curajos ca germanul Oskar Schindler, a fost Traian Popovici, primarul român al oraşului Cernăuţi, care prin acţiunile sale a dus la salvarea de la moarte a aproape 20.000 de evrei bucovineni.

Cine a fost Traian Popovici?

Traian Popovici s-a născut pe 17 octombrie 1892 în satul Ruşii Mănăstioarei, aflat atunci în Ducatul Bucovinei, Austro-Ungaria, astăzi localitate în comuna Udeşti, judeţul Suceava. Era fiul preotului Ioan Popovici şi strănepot al celebrului preot Andrei din Udeştii Sucevei, cel care, în anul 1777, a refuzat să depună jurământul faţă de noua stăpânire austriacă.

Popovici a urmat gimnaziul la Suceava, iar apoi s-a înscris la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Cernăuţi. Când a început primul război mondial, a trecut în România şi s-a înrolat în Armata română, luptând până la sfârşitul războiului. A absolvit facultatea abia la sfârşitul primului război mondial, în 1919, devenind apoi doctor în drept.

În perioada interbelică a lucrat ca avocat în Cernăuţi, oraş care devenise parte a României în 1918, după destrămarea Austro-Ungariei. În iunie 1940, când Armata Roşie a cucerit Bucovina de Nord, şi oraşul Cernăuţi a devenit parte a Republicii Socialiste Sovietice Ucrainene, dr. Popovici s-a refugiat la Bucureşti, unde a continuat să profeseze ca avocat.

În urma încheierii alianţei cu Germania nazistă, România a recucerit Cernăuţiul în iulie 1941, în timpul atacului asupra Uniunii Sovietice. Alături de armata română şi de cea germană, în Cernăuţi a pătruns şi gruparea paramilitară Einsatzkommando 10b, al cărui rol era de a ucide evreii şi de a instiga populaţia română împotriva acestora.

La începutul războiului, în Cernăuţi locuiau 42.932 de evrei, aceştia reprezentând 37,9% din totalul populaţiei. Mulţi evrei care locuiau în împrejurimile oraşului s-au mutat în Cernăuţi, sperând că impresionanta comunitate evreiască din oraş le va oferi protecţie.

După eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, provinciile recuperate nu au fost imediat alipite statului român, ci au funcţionat ca regiuni conexe, conduse de câte un guvernator.

La începutul lunii iulie 1941, avocatul Traian Popovici este trimis în Bucovina ca „prim-ajutor de primar” (funcţie echivalentă cu cea de viceprimar) al municipiului Cernăuţi.

La 29 iulie 1941, împuternicitul generalului Antonescu pentru administrarea Bucovinei, colonelul Alexandru Rioşanu, solicită conducătorului statului acordul pentru emiterea unei ordonanţe care să impună evreilor din Bucovina eliberată purtarea unui semn distinctiv. Aceasta a intrat în vigoare în ziua următoare.

La data de 1 august 1941, acelaşi guvernator militar al Bucovinei îl numeşte pe dr. Traian Popovici în funcţia de primar al municipiului Cernăuţi.

La scurt timp după numire, dr. Popovici poartă un dialog cu guvernatorul despre „problemele evreieşti”. Popovici relatează întâlnirea în cartea „Spovedania unei conştiinţe”, scrisă imediat după război:

Câteva zile după instalarea mea ca primar, am avut ocazia să vorbesc într-o audienţa de lucru cu guvernatorul Rioşanu, asupra problemelor evreieşti. Decedatul guvernator îmi cerea să procedez la delimitarea unui cartier de oraş căruia voia să-i dea destinaţie de gheto. I-am expus punctul meu de vedere net şi i-am arătat enormitatea acestei măsuri medievale, raportată la gradul de cultură a evreimii cernăuţene, i-am arătat că din punct de vedere tehnic nu pot admite aspectul degradant al închiderii unei părţi din oraş în baricade de sârmă ghimpată şi în îngrădituri de scândură. Cernăuţii cu aliura lui de oraş occidental refuzând sub aspect edilitar o astfel de pângărire a esteticului său.

Rioşanu mi-a declarat verbal: „recunosc, ai în totul dreptate, dar ce vrei să fac, când sunt mereu împins de preşedinţie şi zilnic asaltat la telefon dacă am ghetoul”. Larg cum era el în vederile sale europene, mi-a dat dreptate şi pentru ca să adormim vigilenţa preşedinţiei şi să liniştim impetuozitatea romanizatorilor, cărora le puţea oraşul a jidan, am găsit expedientul studierii ghetoului.

Pe 30 august, Alexandru Rioşanu a murit în urma unei operaţii nereuşite, fiind înlocuit de generalul Corneliu Calotescu.

Pe 10 octombrie, populaţia a fost înştiinţată că s-a hotărât evacuarea populaţiei evreieşti din Bucovina. Pentru a fi evacuată, era necesar să fie mai întâi strânsă într-un ghetou.

În aceeaşi zi, Guvernatorul Calotescu a emis ordinele pentru înfiinţarea ghetoului Cernăuţi, pentru confiscarea averilor şi pentru deportarea evreilor peste Nistru, în ciuda opoziţiei ferme a primarului Traian Popovici. Acesta relatează în cartea sa dialogul purtat cu guvernatorul Calotescu la aflarea veştii că se hotărâse deportarea în masă a evreilor din Cernăuţi:

Am rămas înmărmurit. Am putut doar să îngân Guvernatorului atât: „aici aţi ajuns, domnule guvernator?”, la care dânsul îmi răspunde: „ce să fac? E ordinul Mareşalului şi aici sunt şi delegaţii marelui Stat Major”.

[…]

N-am cruţat nici un argument, pentru a-i dovedi enormitatea pasului ce e pe cale a-l comite. Am vorbit de umanitate, de omenie, de blândeţea tradiţională a românului, de barbarie, de cruzime, de crimă, de ruşine. Am evocat toate virtuţile strămoşeşti, am înfierat sadismul rasial. Am evocat ruşinea Spaniei care nu poate şterge din istoria ei prigoana împotriva evreilor de la 1492, sub Torquemada. Textual i-am spus: „Domnule guvernator, revoluţia franceză care a dat omenirii dreptatea şi libertatea a costat numai 11.800 victime, pe când d-ta trimiţi la moarte în pragul iernii peste 50.000 suflete„.

Pledoaria primarului a fost în zadar. Decizia fusese luată la cel mai înalt nivel. Operaţiunea strângerii evreilor în ghetou a avut loc în zorii zilei de 11 octombrie, iar pentru ca statul să nu fie păgubit, toate averile acestora erau trecute în proprietatea statului.

Condiţiile de viaţă din ghetou urmau să fie foarte aspre: se interzicea părăsirea ghetoului după ora 18:00, iar spaţiile de cazare din ghetou nu puteau adăposti mai mult de 10.000 de persoane, dar cu toate acestea urmau să primească 50.000 de evrei.

La scurt timp după ce evreii au fost mutaţi în ghetou, acesta a fost împrejmuit cu sârmă ghimpată şi prevăzut cu porţi de lemn, păzite de soldaţi. Nimeni nu mai avea acces în interior fără permisiunea guvernatorului, cu excepţia creştinilor care locuiau în cartier, calitate care trebuia dovedită cu o legitimaţie.

Lupta lui Popovici pentru salvarea evreilor

Traian Popovici a făcut tot ce a putut pentru a salva cât mai mulţi evrei de la deportarea în Transnistria, adică de la moarte sigură.

În ziua de 12 octombrie a avut loc o conferinţă cu toate autorităţile, în cadrul căreia primarul Popovici a pledat pentru salvarea unui număr mare de evrei, afirmând că este nevoie de ei ca specialişti fără de care oraşul nu putea funcţiona. El relatează în cartea sa:

Am cerut graţie pentru cei dăruiţi bisericii prin botez, arătând că furăm temeiurile ei, misionarismul fiind cheia de boltă a creştinismului. Am cerut cruţarea pentru cei juruiţi culturii profunde şi artelor frumoase. Am cerut recompensă pentru cei care au binemeritat recunoştinţa de la neam, pensionari, ofiţeri, invalizi. Am cerut păstrarea maeştrilor în toate ramurile de industrie. Am cerut, în slujba umanităţii, exceptarea medicilor. Am cerut, pentru opera de reconstrucţie, ingineri şi arhitecţi. Am cerut, pentru cinstirea intelectului şi civilizaţiei, magistraţii şi avocaţii.

Protestul său nu a rămas fără consecinţe. Popovici relata în cartea sa că atunci „când am părăsit şedinţa, fusesem tacit ostracizat şi de oficialitate ca «jidovit»”.

Cu toate acestea, efortul său nu a fost în van. Aşadar, pe 15 octombrie, guvernatorul a primit vestea că pledoaria primarului l-a convins pe Mareşalul Antonescu. Popovici relatează în cartea sa:

Strădania mea a fost însă încununată de succes, pentru că în după-amiaza zilei de miercuri 15 octombrie, mareşalul Antonescu, în convorbirea telefonică cu guvernatorul, a consimţit la o retuşare a deportării masive, ordonând exceptarea de la evacuare a unui lot de până la 20.000 suflete, în care număr să intre categoriile asupra cărora atrăsesem atenţia în conferinţa administrativă de duminică şi asupra cărora avizasem prin intermediul unor factori de absolută greutate. Aşa s-a ajuns la oprirea în Cernăuţi, a unui număr de cca. 20.000 evrei. Că această oprire nu era pe placul străzii şi improvizaţilor romanizatori, nu importă.

Până pe 14 octombrie 1941, când s-a încetat deportarea evreilor, peste 30.000 de evrei fuseseră evacuaţi din Cernăuţi. Rămăseseră în oraş 15.600 de evrei, desemnaţi ca „esenţiali pentru funcţionarea oraşului” ca urmare a unei decizii a guvernatorului Corneliu Calotescu, cărora se adăugau încă 4.000 care beneficiau de autorizaţii temporare emise de Dr. Traian Popovici.

Curajul lui Popovici nu a rămas fără consecinţe. La începutul anului 1942, la Bucureşti s-a format o comisie de anchetă care investiga modul de realizare a selecţionării specialiştilor evrei, în urma mai multor denunţuri ale informatorilor.

Găsit vinovat pentru eliberarea numeroaselor certificate care le-au permis evreilor să evite deportarea, Traian Popovici a fost înlocuit în iunie 1942 din funcţia de primar. Locul său a fost luat de Dimitrie Galeş, iar deportările în Transnistria au fost reluate, alte cinci mii de evrei pierind în Transnistria.

În cartea-mărturie scrisă după război, dr. Traian Popovici a explicat ce l-a condus spre actul de eroism ce a salvat viaţa atâtor oameni:

În ce mă priveşte, dacă m-am învrednicit de această tărie de a nu ceda curentului, de a mă împotrivi lui, de a fi stăpân pe voinţa mea, de a înfrunta pe cei mari, de a fi cu un cuvânt om, nu e meritul meu. E meritul tuturor generaţiilor de popi din care mă trag şi cari m-au învăţat ce e iubirea de oameni, e meritul tuturor profesorilor de la liceul din Suceava, cari m-au crescut în lumina frumoaselor virtuţi ale clasicisimului şi mi-au plămădit sufletul la căldura umanităţii, care neobosită cizelează pe om şi-l diferenţiază de brută.

După ce a fost îndepărtat din funcţie de primar, Popovici a mai trăit doar 4 ani, decesul său fiind înregistrat la 4 iunie 1946. Este înmormântat în curtea bisericii satului Colacu din Fundu Moldovei.

Povestea lui Traian Popovici dăinuieşte peste ani

Gestul dr. Traian Popovici nu a rămas nerecunoscut. La 23 de ani după moartea sa, în 1969, institutul Yad Vashem a organizat o ceremonie în memoria lui, în care l-a omagiat ca „Drept între Popoare”. Traian Popovici este primul român căruia i-a fost acordat acest titlu ce desemnează eroii ne-evrei care au ajutat şi salvat evreii aflaţi în primejdie în timpul Holocaustului.

Şi autorităţile bucureştene au cinstit memoria lui Popovici, la aproape 35 de ani de la recunoaşterea sa de către Yad Vashem ca „Drept între Popoare”. În urma unei solicitări a Ministerului Culturii şi Cultelor, Primăria Sectorului 3 al Capitalei şi-a dat acordul pentru schimbarea numelui străzii Unităţii în strada „Dr. Traian Popovici”. Este primul „Drept între Popoare” onorat astfel de statul român.

Bucureştiul nu este singurul loc în care sunt preţuite faptele eroice ale lui Traian Popovici. Comunitatea evreilor din Cernăuţi a plătit o placă memorială spre cinstirea lui. Pe 21 aprilie 2009, cu permisiunea autorităţilor locale, placa a fost amplasată pe casa din Cernăuţi în care a locuit Traian Popovici. Pe placă este înscris, în limbile română, engleză şi ucraineană, următorul mesaj:

Aici a locuit Traian Popovici (1892 – 1946). În 1941, ca primar al oraşului Cernăuţi, a salvat de la deportare în Transnistria şi probabil de la moarte 19 600 evrei. Cu recunoştinţă veşnică şi amintire eternă,

Evreii Cernăuţeni