Din trecutul întunecat al medicinei – canibalismul ca terapie

Pentru o scurtă perioadă, în Europa a luat naştere o formă neobişnuită de canibalism. Mii de mumii egiptene care erau conservate în bitum am fost scoase din morminte şi vândute ca medicamente.

Aceste practici au fost transformate într-o adevărată afacere pe scară largă, care s-a dovedit înfloritoare până la sfârştul secolului al XVI-lea. Finalul acestui „tratament” a venit numai atunci când, nemaiavând destule mumii pentru a le vinde pe post de medicamente, oamenii au început să apeleze la carnea sclavilor, pe care îi sacrificau, sau chiar a leproşilor.

În secolul al XV-lea se credea că mumiile au capacităţi tămăduitoare, având proprietăţi medicale împotriva sângerării sau pentru vindecarea epilepsiei. Din acest motiv, pacienţii anumitor doctori erau sfătuţi să consume o pudră obţinută din arderea mumiilor. Cu timpul, „consumul de mumii” a devenit un panaceu utilizat pentru o gama largă de boli.

În perioada Renaşterii, traficul de mumii sau de fragmente din ele era o practică des întâlnită în marile centre europene. Procesul a luat o asemenea amploare încât se zvoneşte că însăşi Regina Caterina de Medici a Franţei a organizat o expediţie în Egipt, în 1549, împreună cu unii medici din Italia, cu scopul de a găsi noi morminte de unde să poată aduce mumii. De asemenea, socrul acesteia, Regele François I al Franţei, purta mereu cu el o punguţă cu praf de mumie în caz că avea nevoie „să se trateze”.

Nebunia produsă de consumul de mumii atinsese praguri atât de înalte încât se speculează că unii arabi ar fi folosit corpurile condamnaţilor sau ale celor ce au murit din cauza diverselor boli ale vremii pentru a satisface cererea europenilor.

Cu toate acestea, existau şi doctori care se opuneau acestor practici. Printre ei s-a remarcat şi chirurgul francez Ambroise Paré, care afirma că utilizarea prafului de mumii ca panaceu „produce dureri mari în stomac şi îi face pe oameni să aibă o respiraţie urât mirositoare şi vărsături”.

Însă cadavrele antice din Egipt nu au reprezentat singura sursă de carne de om utilizată pentru tratarea bolnavilor. În această perioadă, chiar şi medicina care încuraja consumul de cadavre a fost împărţită în mai multe tabere.

Tradiţionaliştii optau pentru tratamentele obişnuite din mumii, pe când medicii moderni îşi tratau pacienţii în funcţie de noile teorii ale medicului elveţian Paracelsus (1493 – 1541).

Paracelsus şi numeroşii lui adepţi nu aveau niciun interes pentru mumiile faraonilor. Pentru ei, cel mai preţios medicament era carnea unui tânăr aflat în jurul vârstei de 24 de ani, preferabil roşcat. Unul din cele mai importante aspecte era că persoana în cauză trebuia să fi suferit o moarte violentă, de preferinţă spânzurare sau înec. Trupul trebuia să fie recuperat imediat după moarte, fiind trat cu mare atenţie.

Aceste corpuri, deşi aparţineau în general unor criminali, erau foarte apreciate.

Acest tip de canibalism s-a păstrat şi în secolul al XIX-lea, mai ales în insulele daneze Amak şi Møn. Aici, mulţimile de epileptici aşteptau cu nerăbdare decapitarea condamnaţilor pentru a putea strânge în cupe sângele proaspăt care se scugea din corpul încă în spasme.

Deşi, în general, aceste forme de canibalism au fost specifice zonelor sărace şi izolate, acolo unde civilizaţia şi educaţia nu aveau acces, nu putem spune acelaşi lucru şi despre evenimentele medicale din perioada Renaşterii. Aşa se face că cel care a avut ideea de a distila sângele şi a-l folosi ca medicament a fost un filosof renumit, pe numele său Marsilio Ficino. În plus, tot el a considerat că persoanele în vârstă ar putea întineri dacă ar „suge sângele unui adolescent” care a fost „curat, fericit, temperat”.

Conform cercetătorului Karen Gordon-Grube, procedura era folosită şi peste ocean. Un preot şi medic practician din Noua Anglie consemna că sângele uman, băut cât încă este cald şi proaspăt, ajută la vindecarea mai multor boli, printre care şi a epilepsiei, motiv pentru care doctorii îl recomandau.

Prin urmare, medicii secolului XVIII nu par a avea probleme în procurarea sângelui. Tot de la Ficino s-a aflat că în cazul în care sângele condamnaţilor nu era de ajuns, sau poate, pur şi simplu pacientul nu era dispus să bea sângele unui mort, medicii găseau uşor alternative.

Prin urmare, mulţi tineri săraci realizează că sângele lor este mai valoros decât munca pe o pot îndeplini şi acceptă ca oamenii în vârstă şi înstăriţi, să le sugă sângele.

În această epocă, atât bogaţii cât şi săracii mergeau în mod obişnuit la medic pentru a „dona” sau lua sânge la nevoie. Este o perioadă în care sticlele de sânge sunt expuse în vitrina farmacistului pentru a convinge clientul de calitatea produsului.

Cam în acelaşi timp, în Franţa, doctorii dau naştere teoriei conform căreia grăsimea umană este un remediu excelent pentru reumatism. În 1605, dramaturgul Ben Jonson publică Vopone, operă în care sunt prezentaţi doctori ce vând grăsimea extrasă de la condamnaţii la moarte.

La sfârşitul aceluiaşi secol, spiţerul regal Pierre Pomet notează în jurnalul propriu că grăsimea umană poate fi achiziţionată din farmaciile pariziene, dar adaugă faptul că „după cum toată lumea ştie, imediat după execuţie, călăul o vinde doritorilor, astfel încât farmacistilor le rămâne foarte puţină de vândut”. Deşi ideea de a cumpăra acest „medicament” direct de la călău pare greu de imaginat astăzi, oamenii din acele vremuri evitau să fie înşelaţi şi preferau să se asigure că marfa nu provine de la un animal.

Tot Pomet aminteşte cât de profitoare este medicina bazată pe tratamente provenite din cadavre, când notează că, pe lângă sânge şi grăsime, călăul vinde şi cranii. La fel ca în cazul mumiilor, craniul putea fi utilizat şi sub formă de praf. Oasele erau zdrobite până se transformau într-o pulbere care era înghiţită de epileptici sau cei care aveau diverse probleme şi dureri de cap. Unii medici credeau în eficienţa acestui tratament, tocmai pentru că ei considerau că odată ce omul a murit, puterea creierului se evapora şi intra în craniu.

Craniul în sine nu era singura sursă de profituri în secolul al XVIII-lea. În urma scalpării, craniile care erau mai mult timp lăsate în aer liber fără a fi curăţate erau acoperite de o mâzgă pe care farmaciştii o recomandau pentru oprirea sângerării. Unii istorici spun că însuşi episcopul Richard Baxter utiliza acest tratament pentru a opriri mai multe episoade de sângerare nazală ce nu îi dădeau pace. Fiind unul din cele mai scumpe medicamente ale acelei perioade, mulţi încercau să vândă mâzgă provenită de la animale, minţindu-i pe cumpăratori. Tocmai din acest motiv cumpărătorii preferau să cumpere un craniu proaspăt scalpat, pentru a se asigura de autenticitatea mărfii.

Medicina bazată pe canibalism a avut în mod sigur o însemnătate diferită de la om la om. Pentru unii a fost doar un mijloc de îmbogăţire, o metodă relativ uşoară, la acea vreme, de a obţine profit. Pe de altă parte, pentru un număr destul de mare de oameni acest tip de medicină era văzută ca o formă de alchimie. Sângele a reprezentat, dacă nu chiar elixirul vieţii, atunci unul al întineririi, iar diferitele părţi din corpul decedaţilor erau văzute ca singura salvare din calea unor boli grave, sau chiar prelungitoare şi întăritoare ale vieţii. În mod ciudat, însă, pentru noi, oamenii secolului XXI, numai o mână de persoane se opuneau acestor practici, şi nici acestea nu făceau mare lucru pentru a-i pune capăt.