O istorie a banilor, de la colţii de câine la conturile virtuale

De la troc la sterling – o călătorie în timp pe buzunarul altora

Practic, istoria banilor se confundă cu istoria oamenirii, cele două entităţi fiind greu de separat. Acest lucru este confirmat chiar de o personalitate a lumii moderne a banilor, Alan Greenspan, fostul preşedinte al Rezervei Federale al Statelor Unite. „Ieri i-am spus unui amic cam cheltuitor că trebuie să vorbesc despre istoria banilor. «Înţeleg istoria banilor. De îndată ce am câţiva, repede devin istorie», a răspuns acesta. Din fericire, nu toată lumea este ca prietenul meu”, declara, în 2002, Alan Greenspan.

• Larry Clark, figură venerată în explorarea subculturilor tinerilor
• Atletul care a spart bariera de gen: Zdeněk Koubek

Din fericire, pentru ca prietenul lui Greenspan să poată face astăzi istorie, cineva, în zorii omenirii, s-a gândit să modifice greoiul sistem al schimburilor comerciale bazat pe troc. Sarea, condimentele, ceaiul, vitele sau grânele au fost primii „bani” ai omenirii, din păcate greu de mânuit şi perisabili. Între anii 3000 şi 2000 înainte de Hristos, în Mesopotamia, s-au pus bazele sistemului bancar de astăzi, templele şi palatele dovedindu-se locuri sigure pentru depozitarea bunurilor, produse agricole şi materiale preţioase. Câteva sute de ani mai târziu, în Babilon, Codul lui Hamurapi legifera activităţile bancare.

Ceva mai la est, în China, cu circa 1200 de ani înainte de Hristos, pentru schimburile comerciale erau folosite cochilii de scoici; în timp, scoiclte s-au dovedit extrem de rezistente pe pieţele monetare, în unele zone din Africa fiind folosite până la jumătatea secolului XX.

Încă din zorii tranzacţiilor, banii au avut şi adversari: o legendă greacă spune că legislatorul Solon (638-558 î.Hr.) ar fi bătut monede cât roata carului, pentru a-i dezvăţa pe cetăţeni de acumularea excesivă a acestora.

Alte monede ciudate? Monedele de piatră de pe insula Yap din arhipelagul Carolinelor, Pacific: acestea erau găurite la mijloc şi puteau fi transportate – înşirate pe o prăjină – de doi oameni. Cercetătorii nu precizează cum erau cărate monedele cu valoare maximă, care aveau 3,5 metri în diametru şi cântăreau până la cinci tone. Un amănunt: insula Yap nu are cariere de piatră, materia primă pentru bani fiind adusă aici cu plutele, de la distanţe impresionante. Banii erau ţinuţi în faţa casei, ca semn al averii. Un purcel costa o monedă de jumătate de metru, iar o nevastă – una de 1,3 metri.

Alte forme neobişnuite de bani sunt colţii de câine, folosiţi în insulele Solomon din Pacific; brăţările, folosite în Coasta de Fildeş; clopoţeii de bronz (Zimbabwe) sau cuţitele (China).

Cine ar fi putut să semnaleze apariţia monedelor metalice, apropiate de forma modernă, dacă nu Herodot, părintele istoriei? El critica spiritul mercantil al locuitorilor Lidiei, colonie grecească din Asia mică: aceştia nu numai că nu s-au mulţumit să bată monedă, dar au şi inventat magazinele. Primele monede au apărut în 640-630 î.Hr., fiind fabricate din electrum (un aliaj din aur colectat din râurile actualei Anatolii şi din argint, combinate în proporţii egale). Apariţia monedei, repede adoptată în varii forme de restul civilizaţiei antice, a dus la apariţia primului bancher. Acesta a fost Pithius, care, la începutul celui de-al cincilea secol î.e.n., opera în Asia Mică.

Tot din acea perioadă, monedele şi-au făcut apariţia în China, având formă rotundă şi fiind realizate din metal; nu încorporau o valoare foarte mare şi s-au dovedit incomode în tranzacţii costisitoare, spune Glyn Davis în lucrarea sa „Istoria banilor”.

Cetăţile greceşti Atena şi Corint au început să bată monedă proprie în 575-570 î.Hr., iar un sfert de veac mai târziu, legendarul rege Cressus s-a apucat să producă, în Lidia, monede de aur şi argint. Capturat de persani, Cressus a deschis drum primilor bani spre Persia.

Apariţia monedelor duce inevitabil la ceea ce, peste secole, în presa financiară se va numi „success stories”; prima astfel de poveste a fost cea a sclavului atenian Pasion, care în anii 394-371 î.Hr., a devenit cel mai înstărit şi faimos bancher grec, recâştigându-şi, totodată, libertatea.

În timp ce Pasion îşi dezvoltă… pasiunea pentru bani, pe alte meleaguri, la Roma, gâştele se dovedeau paznici vigilenţi al Capitoliului (unde se păstrau rezervele monetare ale cetăţii). Preveniţi de gâşte asupra atacurilor galilor, romanii i-au mulţumit zeiţei Moneta, din al cărei nume derivă cuvântul money.

Mânuirea banilor se dezvoltă: în Grecia, cu 335 de ani înainte de Hristos, dobânda practicată pentru activităţi cuminţi, ca de pildă morăritul, era de 10%, în timp ce pentru activităţi care implicau riscuri sporite, bunăoară transportul naval, o dobândă de 30% era cu totul normală.

Alexandru cel Mare poate trece drept unul dintre primii mari cheltuitori ai lumii: întreţinerea uriaşei sale armate costa o jumătate de tonă de argint pe zi. Dar cuceririle şi prăzile sale bogate au stimulat schimburile comerciale; drept urmare, Alexandru a simplificat cursul de schimb, fixând o rată de schimb de 10 monezi de argint pentru una de aur.

Pe măsura trecerii timpului, sistemul financiar mondial – pentru că putem vorbi deja despre aşa ceva – se dezvoltă: egiptenii pun bazele unui sistem bursier, romanii de confruntă, în timpul celui de-al doilea Război Punic (dintre Roma şi Cartagina), cu inflaţia generată de enorma cerere de bani necesari pentru plata trupelor, în vreme ce insula grecească Delos devine un important centru bancar. Spiritul novator chinez se manifestă şi el: apar banii din piele (de cerb), cu o valoare de 40.000 de monede de bază.

Romanii au reacţionat cu o relativă întârziere la baterea de monede, dar au adoptat ca materii prime, pe lângă aur şi argint, metale mai puţin preţioase, cum ar fi arama. Împăratul Octavianus Augustus (33 î.Hr. – 14 d.Hr.) a reformat atât sistemul monetar, cât şi pe cel al taxelor, impozitând tranzacţiile comerciale, deţinerea de terenuri şi câştigurile.

În toată această perioadă, la greci, cele mai folosite unităţi monetare erau halcousul (confecţionat din aramă, el echivala cu o treime de obol), obolul (o şesime de drahmă), drahma (din argint), staterul (din aur, echivalent cu patru drahme) şi talantul (600 de drahme). Romanii foloseau libra şi uncia, ambele din aramă, denarii din argint şi aureus-ii din aur.

Alungarea cămătarilor din templul Ierusalimului de către Iisus nu a fost decât un episod minor al dezvoltării sistemul monetar, cu bunele şi relele sale: în anul 250 d. Hr., conţinutul în argint al monedelor romane a scăzut la 40%, iar în 270 d. Hr. la doar 4% – consecinţe ale inflaţiei accelerate. Aurelian (214-275 d.Hr.) a încercat să contracareze acest flagel printr-o emisiune de noi monede de aur pur, cărora le-a ridicat valoarea de două ori şi jumătate. O iniţiativă fără prea mare succes, pentru că inflaţia a rămas o problemă şi pentru Diocleţian (240-311 d.Hr.). Acesta a fost învins de forţele pieţei, chiar dacă a instituit controlul preţurilor şi al dobânzilor, motiv pentru care, în cele din urmă, a abdicat. Pe de altă parte, însă, tot Diocleţian a introdus de această dată cu succes, primul sistem de buget anual.

Inflaţia nu s-a lăsat învinsă nici de trecerea la creştinism a Imperiului Roman, deşi, cu această ocazie, împăratul Constantin cel Mare (272-337 d.Hr.) a confiscat enormele comori acumulate în templele „păgâne”. Mai trebuie remarcat şi faptul că în anul 306, împăratul Constantin a emis o monedă de aur, solidus, care a fost produsă ulterior, fără a i se schimba greutatea sau puritatea, vreme de 700 de ani.

O măsură a inflaţiei acelor timpuri este evoluţia valorii aurului: în anul 307 d.Hr., preţul era dublu faţă de cel stabilit de Diocleţian cu şase ani mai devreme, iar în 324, urcase de şase ori. Ceva mai târziu, în Egipt, o măsură de aur care valora 300.000 de denari a ajuns să coste 2.120.000.000 de denari. Invaziile barbare au frânat evoluţiile monetare, activităţile bancare au fost abandonate, iar monedele emise de episcopul Mellitus la Londra (secolul VII) au fost folosite mai mult ca bijuterii decât pentru scopuri comerciale.

Evul Mediu a fost o perioadă în care moneda s-a diversificat, fiecare regat folosind propriul sistem monetar. Monedele bizantine şi-au păstrat puterea de circulaţie – în special cele bătute pe timpul domniei lui Constatin cel Mare: milliarense, siliqua şi solidus -, la mijlocul secolului al IX-lea apărând, pe lângă monedele plane, şi unele concave (skeyphate). Lumea medievală a folosit drept etalon, pe rând, dinarul, grosul şi talerul, iar statele germane au adoptat pfeningul, care în Anglia a devenit penny. Împăratul bizantin Alexis I Comnenul, în cadrul marii reforme monetare din anii 1092 – 1093, a emis perperul. Moneda a fost bătută până la finele domniei lui Andronic al III-lea, în 1328.

În secolul XII, statele germanice au emis piese noi, aşa-numitele bactreate – bani de tinichea, foarte subţiri, care foşneau. În secolul XIII, în Anglia a apărut sterlingul, o monedă din argint, în Austria – creiţarul (cu o cruce, kreutz, pe revers) iar la Florenţa – florinul, realizat din aur. Cruciadele şi sumele importante de bani necesare finanţării acestora au constituit un stimul puternic pentru sistemul bancar european.

Moneda rea şi moneda buna

În jurul anului 900, în China au apărut banii de hârtie, iar în 960, emisiunile de bancnote au devenit regulate. Rezultatul nu este greu de ghicit: inflaţie, cămătărie, dar şi primul tratat despre monetărie, al împăratului Hung Tsun (1149).

Banii de hârtie au fost folosiţi şi de Imperiul Mongol, care, după 1230, includea şi China, În următoarea sută de ani, hârtia a devenit ban în India, Japonia şi Persia. După anul 1400, putem vorbi deja de hiperinflaţie – o bancnotă cu valoarea nominală de 1.000 de monede ajunge să valoreze doar trei.

Europenii au aflat despre banii de hârtie de la Marco Polo care, între 1275 şi 1292, a trăit în China. În 1355, Nicole Oresme, cel mai important economist al Evului Mediu, a publicat De Origine Natura Jura et Mutationibus Monetrum, unde a făcut conexiunea dintre cantitatea de metal preţios aflat în circulaţie şi valoarea banilor. În 1370, Oresme a devenit consilier al regelui Charles V al Franţei.
Din 1400, au începu să apară băncile, la Barcelona şi Genova, în timp ce la Florenţa a fost legalizată modificarea dobânzilor.

Anul 1440 a însemnat inventarea tiparului, fapt datorat lui Gutenberg. Pentru a putea fi folosită la producerea banilor, tiparniţa a fost modificată, printre alţii şi de Leonardo da Vinci, cu 200 de ani înainte de apariţia primelor bancnote în lumea occidentală.

Cincisprezece ani mai târziu, chinezii au renunţat la banii de hârtie, după 500 de ani de folosire a acestora. La baza deciziei pare să fi stat inflaţia.

Pentru europeni, a urmat perioada marilor descoperiri geografice – Americile, drumul spre India – iar dezvoltarea comercială aferentă lor a fost cât se poate de benefică pentru evoluţia sistemului financiar.

În Anglia, regina Elisabeta I a început, la 1560, reforma monetară menită să cureţe sistemul de numeroasele tipuri de monede care circulau atunci. Acţiunea s-a derulat sub supravegherea lui Thomas Gresham, care a devenit celebru atât printr-o lege („Moneda rea alungă din circulaţie moneda bună”), câr şi prin faptul că a întemeiat bursa londoneză – Royal Exchange.
Au apărut tot mai multe bănci (Amsterdam, Bank of Middleburg, Hamburg Girobank, Bank of Nuremberg), dar şi companii importante – London East India, Dutch East India, Dutch West India, perioada fiind, în general, una de efervescenţă şi permiţând aurarilor britanici să evolueze în bancheri. De altfel, certificatele de depozit emise de aceştia au căpătat, dup 1600, putere de circulaţie, fiind acceptate şi recunoscute în tranzacţiile comerciale.

Poate un anacronism (pentru acea vreme) sau poate nu: tutunul a devenit monedă în Virginia. Tot în coloniile americane a mai avut loc o premieră: în 1690, Massachusetts Bay a emis în mod oficial bani de hârtie, folosiţi pentru plata soldaţilor care efectuaseră o expediţie în Quebec.

În 1694 şi 1695, au fost fondate Bank of England, respectiv Bank of Scotland. La 1698, monedele mai reprezentau doar puţin peste jumătate din banii aflaţi în circulaţie în Anglia, restul fiind hârtii de valoare.

Au loc şi falimente spectaculoase: Darien Company în Scoţia (a cărei cădere a grăbit unirea Scoţiei cu Anglia la 1707), Mississippi Company şi South Sea Company – două companii care au încercat să speculeze bogăţiile Americii şi ale Indiilor, dar au eşuat.

Benjamin Franklin nu s-a mulţumit să dea lumii paratrăsnetul. În 1729 a scris Modest Enquiry into the Nature and Necessity of a Paper Currency, operă care i-a asigurat un contract cu Pennsylvania Land Bank pentru o emisiune de hârtii de valoare. Mai târziu, însă, Franklin nu a convins parlamentul britanic să le permită americanilor să folosească banii de hârtie.
Franklin şi-a găsit un susţinător în persoana lui Adam Smith, care, în Averea naţiunilor (1776), vorbeşte despre beneficiile banilor de hârtie. Şi nu numai ale acestora, ci şi ale unui sistem bazat pe o economie de piaţă.

Pe Noul Continent începeau deja revoluţia industrială şi nebunia capitalismului modern: căi ferate, maşini cu aburi, fabrici şi nori de fum, revoluţie americană, crize bancare, dezvoltări fără precedent şi eşecuri răsunătoare, inflaţie şi dispute economice şi politice, totul pe fondul sonor al clinchetului banilor. În perioada 1860 – 1921, numărul băncilor americane a crescut de 19 ori, ajungând la 30.000. Economistul John Kenneth Galbraith a rezumat secole de dezvoltare monetară în câteva cuvinte: „Banii sunt o creaţie unică. Sunt egali cu dragostea, fiind cea mai mare sursă de bucurie pentru om. Şi sunt egali cu moartea, prin grijile pe care le iscă”.

Banii la români

Primele monede au apărut pe teritoriul României la malul Mării Negre, în cetăţile greceşti. Au circulat atunci drahme de bronz ori argint, stateri de aur şi tetradrahme de argint. Geto-dacii au imitat monedele greceşti, dar tehnicile de batere a acestora erau primitive.

În secolul II după Hristos, cucerirea romană a făcut din denar moneda oficială, ulterior trecându-se la monedele bizantine, care au susţinut schimburile comerciale până în secolul al XIV-lea. După anul 1000, au început să apară şi monede locale – dinari, ducaţi, taleri de argint şi şilingi de bronz în Ţara Românească, groşi, dinari, taleri de argint şi şilingi de bronz în Moldova, ducaţi de aur, taleri, dinari de argint şi şalăi de aramă în Transilvania. În Ţările Române au circulat şi monede străine: dinarul de argint, asprul de argint, grosul de argint, ducatul de aur, florinul de aur, dinarul unguresc de argint, altîn-zlotul turcesc de aur, leul olandez de argint, ducatul olandez de aur, talerii olandezi de argint, testonul de argint, piastrul turcesc de argint, mahmudeaua de aur, icosarul de aur, ducatul unguresc de aur, ducatul austriac de aur.

Leul a devenit monedă naţională odată cu adoptarea, în 1867, a Legii pentru înfiinţarea unui sistem monetar şi pentru fabricarea monedei naţionale, guvernul român din vremea respectivă comandând baterea monedelor, în valoare totală de 4 milioane de lei, la fabricile Watt & Co. şi Heaton din Birmingham. În lege se preciza că unitatea monetară, leul, se compune din cinci grame argint, din care 835/1.000 argint fin, iar restul aliaj. Monedele emise până în 1877 au avut valori de 1, 2, 5 şi 10 bani (fabricate din aramă), 50 de bani (argint), 1 şi 2 lei (argint) şi 20 de lei (aur). Între anii 1877 şi 1900, statul român a pus în circulaţie atât monede de aramă, argint şi aur, cât şi de nichel. La 27 februarie 1880, guvernul I. C. Brătianu depunea la Cameră proiectul pentru întemeierea Băncii Naţionale a României, după modelul Băncii din Belgia (1850). Prin Legea monetară din 1867 s-au stabilit normele emisiunii şi circulaţiei monedelor naţionale de aur şi argint şi ale monedelor divizionare, iar prin legea biletelor ipotecare din 1877, s-au introdus temporar în circulaţie banii de hârtie.

La 27 octombrie 1890 sistemul bănesc al ţării s-a axat exclusiv pe aur, urmând tendinţele băncilor străine. Monedele de aur româneşti aveau o valoare egală cu cea a monedelor corespunzătoare din Franţa, Italia, Belgia, Elveţia, Grecia.

Printre bancnotele emise de BNR s-au numărat cele de 20 de lei şi de 1.000 de lei în 1881; acestora le-au urmat banii de cupru, argint, nichel, cupru-nichel, moneda de aur de 100 de lei, bancnotele de 20, 100 şi 1.000 de lei, între 1904 şi 1906; 2 lei de argint şi 50 de bani de argint în 1910; 25 şi 50 de bani de hârtie în 1917; bancnote de 1, 2 şi 5 lei în 1917.
După primul Război Mondial, în România circulau în paralel mai multe monede, iar în vederea unificării monetare, prin înlocuirea acestora cu leii emişi de BNR s-a decis retragerea din circulaţie a coroanelor şi a rublelor.

În 1935 a fost emisă moneda de 250 de lei din argint, în 1937 cea de 50 de lei din nichel, iar în 1938 – moneda de 100 de lei din nichel. Între anii 1920 – 1931, au fost puse în circulaţie bancnote cu valori cuprinse între 1 şi 5.000 de lei, iar în perioada 1939 – 1944, statul român a emis noi monede din argint, zinc şi fier placat cu nichel. Tot în anul 1935, s-a hotărât reînfiinţarea Monetăriei Naţionale.

În 1941, au apărut bancnotele de 500 şi 2.000 de lei, iar între anii 1944 – 1948 au fost bătute monedele de 500 de lei de argint, 2.000 de lei de alamă, 25.000 de lei de argint, 10.000 de lei de alamă, 100.000 de lei de argint, 50 de bani şi 1 leu de alamă, 2 lei tombac şi 5 lei de aluminiu.

După preluarea puterii politice de către comunişti, guvernul a trecut la etatizarea băncilor, la data de 11 august 1958 procesul culminând cu dizolvarea şi trecea în stare de lichidare a băncilor şi instituţiilor de credit, singurele exceptate fiind BNR şi CEC. Între anii 1945 – 1947, au intrat în circulaţie bancnotele de 100.000, 1.000.000, 5.000.000 şi 100 de lei, iar după reforma monetară din 1947, bancnota de 1.000 de lei (1948), cea de 500 de lei (1949) şi biletul de 20 de lei emis de Ministerul Finanţelor (1950).

O altă bancnotă de 1.000 de lei a fost pusă în circulaţie în 1950 de către Banca Naţională a Republicii Populare Române, iar în 1952, Ministerul Finanţelor a emis bancnotele de la unu până la 100 de lei. În 1966, Banca Naţională a Republicii Socialiste România a lansat bancnotele de 1, 3, 5, 10, 25, 50 şi 100 de lei.

EURO – naşterea unei monede

Moneda europeană a fost lansată la începutul anului 1999, dar a fost pusă în circulaţie la începutul anului 2002. Producerea bancnotelor a început în iulie 1999, procesul implicând 15 imprimerii, aflate pe teritoriile tuturor celor 12 state afiliate atunci la zona euro: Belgia, Germania, Grecia, Spania, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia şi Finlanda.
Imprimeriile au tipărit 14,89 miliarde de bancnote şi au bătut 52 de miliarde de monede, folosind 250.000 de tone de metal.

Spre deosebire de bancnotele euro, pe care sunt desenate poduri şi ferestre imaginare ce evocă un continent abstract, reversurile versiunilor naţionale ale monedelor euro creionează cele 25 de secole de istorie a Bătrânului Continent. În 1996, Uniunea Europeană a decis ca – spre deosebire de cele şapte bancnote euro, identice pentru toate ţările – monedele de 1, 2, 5, 10, 20 şi 50 de eurocenţi şi de 1 şi 2 euro să aibă „feţe naţionale”. Grecia a ales pentru unitate o cucuvea – în fapt, reproducerea celei gravate în secolul V î.Hr. pe moneda ateniană de patru drahme. Ultima sosită în zona euro, dar bătând cea mai veche monedă din lume, drahma, Atena a făcut astfel referinţă şi la personajul mitologic care şi-a împrumutat numele continentului: tânăra Europa răpită de Zeus împodobeşte moneda de 2 euro.

Italia şi-a adus pe monedă cele mai mari talente şi cele mai glorioase dintre epoci: de la Colosseum şi „Proporţiile ideale ale corpului uman” de Leonardo da Vinci, la „Naşterea lui Venus” de Botticelli.

În acelaşi registru, Austria a reţinut în metal monumente ale Vienei (Catedrala Sfântul Ştefan, Belvedere), iar Spania faţada catedralei Santiago de Compostela şi chipul lui Miguel de Cervantes, autor al universalului „Don Quijote de la Mancha”.

Alte ţări au ales să îşi afişeze altfel suveranitatea: cele trei ţări Benelux şi-au reprezentat monarhii pe toate monedele: regina Beatrix a Olandei, regele Albert II al Belgiei şi Marele Duce Henri de Luxembourg.

Suveranul spaniol Juan Carlos, simbol al tranziţiei democratice din perioada 1975-1981, este prezent pe monedele de 1 şi 2 euro, în timp ce Portugalia a ales să pună în lumină secolul al XII-lea (cel al independenţei), cu sigiliile regale de la 1134 (primul an din istoria sa), 1142 şi 1144.

Germania a imprimat pe 1 şi 2 euro vulturul său tradiţional, Franţa a păstrat-o pe tânăra Marianne, iar Irlanda nu a renunţat la harpa celtică. Austria a făcut apel şi la „datoria ecologică”, reproducând cele trei flori ale Alpilor: floarea de colţ, genţiana şi ciuboţica-cucului. Pentru a întreţine continuitatea cu monedele lor naţionale, Germania, Franţa şi Finlanda au reluat motivele deja binecunoscute: ramura de stejar, semănătoarea şi leul heraldic.

Austria a făcut alegerea cea mai simbolică, deşi în detrimentul notorietăţii: monedele de 2 euro o prezintă pe Bertha von Suttner, prima femeie care a primit, în 1905, premiul Nobel pentru Pace.

Ce urmează?

De la scoici şi colţi de câine, la bani virtuali şi conturi bancare accesibile prin intermediul unui card de de plastic, e drum, nu glumă – o evoluţie formidabilă, parcursă în doar 3000-4000 de ani. Ce vine la rând?
În prezent, vorbim deja despre posibilitatea de a ne lipsi chiar şi de cardul din plastic: încet-încet, îşi face apariţia plata prin intermediul „portofelului electronic” incorporat în telefonului mobil. Banii devin tot mai puţin palpabili, tot mai departe de material, dar îşi păstrează aceeaşi importanţă pe care au dobândit-o pe vremea când erau obiecte şi nu doar numere abstracte.

„