Animale şi mituri

Hălăduind de milenii prin mituri, legende, poveşti şi fabule, animalele au generat un număr imens de păreri, convingeri şi sentimente. Despre relaţia om-animal, despre ceea ce crede şi zice omul despre un animal sau altul, despre felul în care se poartă cu ele în funcţie de cum le gândeşte şi le vede, se pot scrie biblioteci întregi. În spaţiul acestor câteva pagini, a trebuit să facem nişte alegeri. Despre ce animale să scriem? Şi atunci am ales câteva care sunt şi albe, dar şi negre (la figurat), care pot fi şi „bune”, dar şi „rele”, după criteriile omeneşti, sau pe care anumite culturi le consideră malefice, în timp ce altele le socotesc drept animale benefice. Cu alte cuvinte, am ales câteva a căror „imagine publică” e ambivalentă şi controversată.

Animalul – un (alt)fel de om

E tipic pentru om să interpreteze mai totul prin prisma propriilor sisteme de gândire, centrate în jurul caracteristicilor speciei Homo sapiens. Vechile discuţii pe tema „Au sau nu au animalele suflet?” n-au încetat, de fapt, niciodată; au luat doar o altă formă – de pildă, pe cea a preocupărilor ştiinţifice în domeniul psihologiei animale.

Deşi abordările moderne recomandă obiectivismul, fapt e că mulţi oameni nespecialişti, ba chiar şi unii dintre specialişti, pur şi simplu nu se pot abţine să proiecteze asupra animalelor umbra viziunii lor antropocentriste. Adesea, animalele sunt personificate, umanizate; ceea ce ele au dobândit ca instincte, prin evoluţie, este interpretat în termeni de calităţi şi defecte. Nu e mirare, deci, că în mitologii animalele sunt caracterizate în termeni omeneşti: bune sau rele, virtuoase sau imorale, harnice sau leneşe…

Obiectiv vorbind, animalele sunt aşa cum sunt ca rezultat al evoluţiei, al adaptării, într-un proces atât de lung şi de complex încât e cu adevărat greu de cuprins cu mintea. Şi atunci, în lipsa unor informaţii suficiente (care, într-un anumit stadiu al cunoaşterii), nici nu aveau cum să existe, reperele pentru judecarea animalelor şi caracterizarea lor care ar fi putut fi? E explicabil, prin urmare, faptul că omul a recurs la sistemul de referinţă pe care îl cunoştea cel mai bine şi a extins asupra animalelor ideile sale omeneşti despre ceilalţi oameni, despre societatea umană, ca şi când animalele n-ar fi fost decât un alt fel de oameni, diferiţi ca înfăţişare, dar cu psihism şi comportamente asemănătoare celor umane.

E o ecuaţie cu multe necunoscute; adesea, e greu de explicat de ce unele animale sunt privite cu îngăduinţă şi chiar cu drag, în vreme ce altele sunt detestate. Şi e bizar faptul că, în culturi diferite, unul şi acelaşi animal poate suscita sentimente diametral opuse.

Un exemplu bun sunt liliecii. Secole în şir, în Europa, ei au avut de suferit de pe urma unei faime proaste, căpătate… cine ştie cum. Şi ştiţi cum e: odată ce ţi-ai pierdut reputaţia onorabilă şi s-au răspândit zvonuri neplăcute pe seama ta, e greu să-ţi recapeţi bunul renume.

Bieţii liliecii nici nu aveau cum să se apere. Tot omul – care le-a scornit faima proastă – are datoria să arate că a evoluat, că a trecut de la superstiţiile generate de ignoranţă la o cunoaştere mai obiectivă a realităţii biologice. În ultima vreme, programe de protecţie extinse şi costisitoare încearcă să repare ceea ce s-a stricat timp de milenii. Nu e greu să pui porţi la intrările unor peşteri, nu e greu să editezi broşuri explicative, dar e, totuşi, extrem de greu să schimbi mentalitatea oamenilor. În continuare, multor europeni nu le sunt dragi liliecii.

Încă din Evul Mediu, apăreau asociaţi cu vrăjitoria, maleficul, moartea. În multe reprezentării ale Judecăţii de Apoi, apar creaturi diabolice cu aripi de liliac, în contrast cu îngerii, înzestraţi cu aripi cu pene (dar ce să mai vorbim de Evul Mediu, dacă până şi într-un episod din Xena – prinţesa războinică, produs în ultimii ani ai secolului XX, se regăseşte reprezentarea asta!). Mai nou, liliecii sunt asociaţi şi cu vampirii, în ciuda faptului că lilieci-vampiri nu există decât în America. În Europa nu trăiesc decât specii insectivore, foarte utile de altminteri, deoarece consumă cantităţi mari de insecte, păstrând astfel echilibrul natural. Recent, spaimele ancestrale au fost re-trezite de vestea că liliecii pot transmite rabia (turbarea), nu doar vampirii, ci şi speciile insectivore, care muşcă doar întâmplător – şi în legitimă apărare – oamenii, dacă aceştia încercă să-i prindă. Aşa că europenii simpli, de mii de ani, detestă liliecii, se tem de ei şi îi persecută. În ultimele câteva decenii, multe organizaţii ecologiste se străduiesc să schimbe acestă stare de lucruri dar, cu toate acestea, prin satele Europei oamenii continuă să urască şi să omoară liliecii.

Cu totul altfel le merge mamiferelor înaripate în China. Aici, de milenii, liliecii sunt „buni”, aducători de noroc, fericire şi prosperitate. Un simbol tradiţional chinezesc sunt „cele 5 noroace”: bogăţia, sănătatea, viaţa lungă, dragostea şi virtutea, reprezentate prin 5 lilieci.

De la idolatrie la masacru

Nu e singurul caz în care unul şi acelaşi animal e privit foarte diferit în culturile vestice faţă de cele orientale. Pisica e şi ea un astfel de caz, cu deosebirea tulburătoare că, în cazul ei, opinia a fluctuat, de-a lungul vremii, chiar în cadrul aceleiaşi culturi.

Relaţia omului cu pisica este atestată în Egiptul antic încă de acum 5.000 mii de ani – vremurile de aur ale istoriei pisicilor. Preţuită pentru abilitatea ei de a stârpi rozătoarele, într-un Egipt agrar, unde „grăunţele” furnizau baza alimentaţiei, preţuirea s-a prefăcut în veneraţie. Aşa a ajuns pisica să fie divinizată, adoraţia manifestându-se în moduri care azi ne par ridicole, dar care exprimau viu legătura profundă dintre cele două specii – felina şi omul.

Ajunse în Europa în Antichitate, pisicile au dus-o bine până când, dintr-un motiv greu de desluşit, „imaginea” lor a început să se schimbe. La un moment dat, n-au mai fost privite ca făpturile harnice care curăţă gospodăria omului de rozătoarele care-i prăpădesc rodul muncii. Au început să fie asociate cu diabolicul, cu tot ceea ce este malefic şi necurat. Ajung la ordinea zilei convingerile despre diavolul ce apare sub forma unei pisici negre, despre mâţa care, orice-ar face, are ceva drăcesc în ea. Aşa s-a ajuns la cumplitele persecuţii medievale, care includeau arderea, aruncarea de la mare înălţime şi alte metode de ucidere, de o cruzime revoltătoare.

Astfel, la Ieper/Ypres, un orăşel pe teritoriul actual al Belgiei, a existat multă vreme obiceiul ca, în ultima zi a marelui târg anual al cetăţii, din turn să fie aruncate pisici vii. Sarcina îi revenea bufonului oraşului. Persecuţia s-a menţinut mult timp: ultimele pisici vii au fost aruncate în 1817. Ulterior, pentru a împăca păstrarea unei tradiţii cu umanitarismul, au început să fie aruncate pisici de jucărie.

Astăzi, vechea tradiţie renaşte sub forma unei serbări care are loc o dată la 3 ani: Kattenstoet, sau Festivalul Pisicilor. E o sărbătoare veselă a întregului oraş, cu un alai de carnaval, cu care alegorice, oaspeţi importanţi şi spectacole de artificii. Bufonul, personaj de seamă, e încă prezent. Punctul culminant al sărbatorii este aruncarea din turn a pisicilor de pluş. Cea mai recentă ediţie a Kattenstoet (a 42-a) a avut loc în luna mai a anul 2009. Iată două secvenţe filmate cu acest prilej (în cel de-al doilea videoclip îl puteţi vedea pe bufon aruncând pisicile).

Dar pisicile noastre? Ca şi în alte ţări europene, lucrurile au început bine, cu pisica născându-se din mănuşa aruncată de Dumnezeu (sau de Noe), ca răspuns la fapta diavolului care a creat şoarecele, distrugător, trimis să roadă pereţii arcei şi să o scufunde. Treptat, însă, însuşirile pisicii sunt umbrite de trăsăturile negative. Mâncând şoarecele, creaţie a diavolului, pisica ar fi absorbit substanţa demonică şi ar fi devenit ea însăşi o făptură a Satanei. Sticlirea neliniştitoare a ochilor ei pe întuneric, scânteile care ies din blana ei electrizată de mângâierile prea insistente sunt interpretate ca manifestări ale prezenţei satanice în corpul pisicii.

Bietul animal a început să fie văzut ca un fel de parazit care, fără a face nici o treabă prin casă ori în jurul ei, profită de avantaje, lăsându-se hrănit de om. În folclorul românesc există chiar şi interpretări foarte misogine, care asemuiesc femeia cu pisica într-un mod deloc măgulitor (pentru nici una dintre ele): amândouă stau mai mult în casă şi se bucură de roadele muncii bărbatului, acesta muncind în afara casei pentru a asigura cele necesare traiului. Bărbatului îi era asociat câinele, care şi el, bietul, stă afară şi păzeşte gospodăria, făcând deci, spre deosebire de pisică, o treabă utilă. De aici, spune folclorul, duşmănia proverbială dintre cele două animale.

În unele credinţe, relaţia conflictuală dintre câine şi pisică apare ca un fel de imitare caricaturală a relaţiilor dintr-o căsnicie care merge prost, dintre bărbatul şi femeia care nu se înţeleg. Câinele şi pisica, spun unele poveşti străvechi, au fost cândva soţ şi soţie: un soţ harnic şi o soţie lacomă şi leneşă. Soţul a făcut cu măcelarul o învoială: ca acesta să nu-i mai vândă carne femeii, dar femeia a rupt învoiala scrisă, ceea ce a generat cearta veşnică între cele două animale.

Câtă deosebire între aceste pisici europene, demonice şi persecutate, şi pisicile Orientului, iubite şi răsfăţate! Profetul Mahomed însuşi ar fi fost, se spune, un mare iubitor de pisici, iar când pisica sa favorită, Muezza, a adormit în mâneca hainei lui, profetul, nevoit să plece, a preferat să-şi taie mâneca decât s-o trezească pe frumoasa adormită…

Şi în Orientul Îndepărtat, pisicile erau preţuite: în Japonia, mâţele sunt îndrăgite de mii de ani, mai cu seamă de către femei, drept animale de companie. Există chiar o rasă naţională, Bobtail japonez, caracterizată printr-o coadă foarte scurtă. Iar figurinele de porţelan reprezentând pisici cu o labă ridicată, în semn de chemare, sunt un fel de talismane norocoase. Numite maneki neko, ele sunt aşezate la vedere prin prăvălii, restaurante şi sedii de firme, întrucât se consideră că invită şi atrag oaspeţii şi clienţii, dar şi norocul şi prosperitatea. Vă amintiţi de Pokemon (jocurile, desenele animate etc.)? Ei bine, un Pokemon numit Meowth, care, printre alte trăsături distinctive, are o mare pasiune pentru monede, pare să fie inspirat de maneki neko.

Din Orient, înapoi în Occident, la pisicile noastre: cum mai stăm cu sentimentele faţă de ele? Slavă Domnului, ne-am revenit. Am regăsit dragostea pentru pisici, fără manifestările exagerate ale cultului egiptean, atâta doar că, uneori, avem tendinţa de a le umaniza, de a le privi într-un mod excesiv „antropomorfizant”, cum facem, de altfel, şi cu câinii. Oricum, e mai bine decât în Evul Mediu…

Animale „cu două feţe”

Şi mai stranii sunt acele animale care, în una şi aceeaşi cultură, sunt şi bune şi rele, adică, de fapt, foarte asemănătoare oamenilor…

Şarpele, de pildă, pentru lumea românească tradiţională, poate fi şi bun, şi rău. Vechile credinţe fac o mare deosebire între „şarpele casei”, făptură fastă, ocrotitoare, şi şarpele întâlnit pe câmp sau în pădure, care trebuie omorât fără milă, căci „dacă trece de doi ani, se preface în balaur”. Asemenea superstiţii străvechi, bine înţepenite în memoria colectivă, generează, din păcate, comportamente dintre cele mai regretabile: mulţi oameni, chiar copii, încearcă să omoare orice şarpe întâlnit şi, adesea, chiar reuşesc.

În creştinism, şarpele are o faimă proastă: întruchipare a diavolului, care l-a ispitit pe om să comită păcatul originar, şarpele e simbolul perfidiei. A da crezare şarpelui, a adăposti la sân un şarpe, sunt greşeli care se plătesc scump. Şarpele e şi el „vrăjitoresc”, într-un sens negativ – apare ca ingredient al poţiunilor magice, pregătite de vrăjitoare, şi anume de cele rele.
Pe alte continente, şarpele e mult mai bine văzut. Simbol al energiei vieţii, al puterilor naturii, al vindecării, al renaşterii – toate aceste imagini se regăsesc în complexa mitologie a şarpelui, poate cea mai bogată dintre mitologiile ce au ca subiect un animal. Unele populaţii africane venerează pitonul de stâncă şi consideră uciderea lui un păcat. Un şarpe-curcubeu uriaş, cred aborigenii din Australia, ar sta la originea vieţii.

Apariţiile neaşteptate ale şarpelui, deplasarea sa neauzită, primejdia pe care o reprezintă, privirea sa fixă şi mai ales tulburătoarea prefacere prin care trece la răstimpuri – şarpele „nou” care iese, strălucitor şi plin de viaţă, din vechea piele uzată, în care părea să agonizeze – i-au creat imaginea de animal misterios, cu puteri magice, venit de undeva dintr-o lume tainică, încă neînţeleasă pe deplin. Aşa se face că el apare în numeroase ipostaze tulburătoare, purtând o aură magică – făptură fabuloasă, întruchipare a zeilor sau a puterilor naturii.

• În India, Kundalini reprezintă energia pură, primordială, a Universului, aflată în fiecare dintre noi. Este gândită adesea sub forma unui şarpe încolăcit de trei ori şi jumătate la baza coloanei vertebrale. O întreagă şcoală de Yoga – Kundalini Yoga – este dedicată trezirii, activării acestei energii prin practici care includ meditaţia şi exerciţii de relaxare.
• Miticul şarpe cu pene, Quetzalcoatl, era venerat de vechii azteci din America Centrală drept stăpânul vieţii.
• Asclepios în mitologia greacă (Esculap în cea romană), zeul medicinii, purta un toiag pe care se încolăcea un şarpe, simbol al vindecării. În Europa (inclusiv în România) există o specie numită şarpele lui Esculap (denumirea ştiinţifică: Elaphe longissima)
• Uraeus – şarpele care apare pe diadema de ceremonie a faraonilor egipteni – este un simbol al puterii, al capacităţii de a-şi învinge duşmanii, al caracterului divin al persoanei faraonului.

Lupii Europei şi cei ai Americii

Încă un exemplu de animal cu imagine duală: lupul. În mitologia europeană, este unul dintre cele mai temute şi mai urâte animale. Credinţa în licantropie, acea mult mediatizată – cum am spune azi – prefacere a omului într-o fiinţă sângeroasă, cu apucături de lup, acel werewolf, loup-garou, vârcolacul, a inspirat nenumărate secvenţe de film, fie ele horrror sau doar de aventuri, şi a avut ca rezultat persecuţia lupilor timp de sute de ani. Slab compensată de faptul că, în folclorul românesc, de exemplu, lupul e unul dintre animalele-călăuze, care conduc sufletele morţilor spre lumea de dincolo, părerea oamenilor despre lupi era, în general, una nefavorabilă.

Campania de stârpire a lupilor, de pe la mijlocul secolului XX, avea ca motivaţii faptul că lupii făceau pagube la stâni, erau rezervoare de rabie şi împuţinau vânatul „util” (ca şi când asta ar fi fost ceva imoral, nu pur şi simplu îndeplinirea rolului lor biologic în natură). Cadavre-momeală îmbibate cu stricnină, prime oferite pentru fiecare lup vânat… şi rezultatul a fost un masacru, o nebunie colectivă sângeroasă, din care ne-am trezit câteva decenii mai târziu, îngroziţi de consecinţe, constatând că lupii se împuţinaseră dramatic şi, în unele ţări ale Europei, ajunseseră în pragul dispariţiei. A fost nevoie de programe de protecţie foarte ample ca să mai reducem din urmările acestui carnagiu. Deşi motivaţiile campaniei păreau obiective, nu s-ar fi ajuns la asemenea tragedii dacă sămânţa persuasiunii n-ar fi căzut pe un teren fertil: credinţele ancestrale în „răutatea” lupilor.

Asta, însă e valabil la noi, în Europa, pentru că, de pildă, populaţiile de amerindieni aveau cu totul alte păreri. Interesant este faptul că şi acolo există credinţa că oamenii se pot transforma în lupi, însă imaginea lupului e una mult mai favorabilă. Venerat ca un spirit puternic, era admirat pentru devotamentul faţă de familie, pentru capacitatea de a coopera în cadrul haitei, făcând ca vânătoarea să fie mai eficientă – trăsături pe care oamenii le apreciau, întrucât reprezentau şi pentru ei premise ale supravieţuirii.

Şi mai sunt multe animale care, prinse în jocul complicat al imaginii oamenilor asupra lor, dezvăluie mai multe feţe, foarte diferite. Mitologia face parte chiar din noi, din ceea ce suntem ca entitate colectivă, e şi ea un rezultat al evoluţiei noastre. Atâta doar că nu trebuie să o lăsăm să ne împingă la fapte care, privite în lumina ameninţătoare a problemelor de azi, devin reprobabile. Cum, adesea, soarta animalelor depinde de om, e vremea să ne reparăm greşelile trecutului, să ne îndreptăm spre o altfel de cunoaştere a lumii animale. Una mai obiectivă, întemeiată mai mult pe realitatea care ne stă la îndemână şi mai puţin pe închipuiri născute din neştiinţă. Peste puţin timp, ignoranţa nu va mai fi valabilă, ca scuză, nicăieri. E drept că mentalităţile se schimbă greu, dar adaptarea noastră la noua lume va include şi modificarea părerilor noastre despre animalele cu care împărţim Pământul.