„Busola vikingilor” şi alte nestemate mai puţin cunoscute

Iolitul este varietatea nobilă a unui mineral numit cordierit şi prezintă o caracteristică extrem de interesantă: cristalul capătă culori diferite, în funcţie de direcţia din care este privit. Astfel, un cub de iolit arată fie albastru intens, fie vioriu-pal, fie brun sau gălbui, privit pe cele trei direcţii ale axelor sale. Fenomenul este numit pleocroism; el se manifestă şi la alte pietre, dar este foarte puternic în cazul iolitului. Se spune că, datorită acestei însuşiri, cristalele de iolit erau folosite de navigatorii vikingi ca un fel de filtre polarizante; cu ajutorul lor s-ar fi orientat pe mare, localizând Soarele chiar şi pe vreme înnorată. Astfel şi-a căpătat iolitul porecla de „piatră a vikingilor” sau „busola vikingilor”.

Spinelii, ce pot avea diferite culori, sunt nişte pietre… înşelătoare: adesea, de-a lungul timpului, au fost luaţi drept altceva. Asemenea confuzii au existat inclusiv în cazul unor pietre celebre, cum este aşa-zisul rubin „Prinţul Negru” din coroana imperială a Regatului Unit (una dintre bijuteriile coroanei britanice) – în realitate un spinel roşu foarte frumos, aproape de mărimea unui ou. Există şi spineli de culoare albastră, verde, galbenă ori chiar neagră; cei mai îndrăgiţi sunt însă cei coloraţi în nuanţe de roşu sau roz, care seamănă mult cu rubinele. Prin compoziţia chimică şi prin proprietăţile fizice, spinelii se deosebesc de rubine dar, în privinţa frumuseţii, se pot măsura oricând cu acestea. Prezenţa lor în multe bijuterii vechi dovedeşte popularitatea de care s-au bucurat secole de-a rândul.

Tanzanitul este varietatea nobilă (de cea mai bună calitate, potrivită pentru a fi prelucrată şi montată în bijuterii) a unui mineral numit zoisit. De obicei, zoisitul nu este prea atrăgător la înfăţisare; în anumite condiţii însă, în special la temperaturi înalte, în el se formează minunate cristale albastre-viorii cunoscute sub numele de tanzanit.

Asemenea pietre se găsesc numai la poalele Muntelui Kilimanjaro, în Tanzania. Legendele locale spun că ţinutul ar fi fost devastat de un incendiu, în urma căruia bucăţile brune de zoisit au devenit tanzanite albăstrii. Acestea au fost adunate de păstorii Maasai, care ar fi devenit astfel primii „colecţionari” de tanzanit. În Occident, tanzanitul a fost lansat în anii ’70, de către faimoasa firmă Tiffany & Co. din New York. Comparaţia între culoarea frumoaselor pietre şi cea a ochilor actriţei Liz Taylor a rămas celebră şi a asigurat succesul tanzanitului.

Scapolitul, deşi descris încă din 1800, a început să fie utilizat că piatră pentru bijuterii abia de curând. Cristalele de bună calitate, transparente, sunt destul de rare. Pot fi divers colorate, în nuanţe delicate, cele mai preţuite fiind cele galbene şi violete. Scapolitul e o gemă încă puţin cunoscută, dar devine, pe zi ce trece, tot mai popular.

Turmalina, în schimb, este cunoscută şi preţuită de secole. În Europa a poposit la începutul secolului al XVIII-lea, adusă din Sri Lanka de către marinarii olandezi. Marea diversitate de culori a turmalinei este data de compoziţia să chimică variabilă, în care apar atomi de sodiu, fier, mangan, aluminiu, magneziu, calciu etc. Prezenţa în proporţii diferite a acestor elemente modifică formula chimică de bază, dând naştere unor combinaţii complexe, care se materializează în numeroase varietăţi, cu denumiri specifice: schorl (negru), verdelit (verde), indicolit (albastru), rubelit (roz). Dar cele mai spectaculoase sunt cristalele de turmalină multicolore. Una dintre cele mai frumoase asemenea varietăţi este turmalina-pepene: „feliile” tăiate dintr-un asemenea cristal au un miez de culoare roz, înconjurat de o „coajă” verde.

Porecla data turmalinei, aceea de „piatră electrică”, este legată de proprietatea cristalelor sale de a genera, la temperaturi ridicate, un câmp electric. De altfel, cercetări etimologice leagă originea numelui ei de cuvântul thuramali (sau thoramali) din limba singhaleză (limba vorbită în Sri Lanka), însemnând piatră care atrage cenuşa. Mai nou, turmalina este utilizată în dispozitive pentru purificarea aerului sau a apei, tocmai datorită remarcabilelor sale proprietăţi electrice.

Fluorina are şi ea o istorie îndelungată. Romanii şi grecii antici o foloseau pentru a confecţiona din ea vaze şi cupe, iar în Anglia secolului al XIX-lea a fost foarte la modă o varietate de fluorină cu benzi, denumită Blue John.

Cea mai interesantă caracteristică a fluorinei este imensă ei varietate de nuanţe. Uneori, culorile se topesc unele în altele, alteori se adună în benzi surprinzător de clar delimitate. Ca şi cum numărul de nuanţe pe care le prezintă fluorină în starea ei obişnuită nu ar fi îndeajuns de mare, acest mineral este şi fluorescent: în lumina ultravioletă produsă de lămpi speciale, multe eşantioane de fluorină căpăta cu totul alte nuanţe decât la lumina naturală sau la lumina artificială obişnuită. Iar unele cristale de fluorină sunt termoluminiscente: emit lumină atunci când sunt încălzite.

Un mineral şi util, şi frumos – aceasta este fluorina. Având utilizări importante în industrie, fluorina este, totodată, foarte căutată de către pasionaţii de mineralogie. Tone de fluorină, de toate culorile, sunt cumpărate anual de către colecţionarii din întreaga lume.

Charoitul este una dintre multele comori ale Siberiei şi, totodată, un nou-venit în lumea pietrelor de podoabă. A început să fie utilizat pentru confecţionarea de obiecte ornamentale abia de câteva decenii încoace. Se găseşte într-un singur loc de pe glob, în masivul Murun din Iakuţia, numele sau amintind de râul Chara, care străbate acest ţinut. Uneori, se extrag blocuri de charoit de mai multe kilograme, astfel încât din această frumoasă piatră violetă, cu ape mătăsoase, se pot confecţiona nu numai bijuterii, ci şi vaze, casete sau statuete.

Cromdiopsidul se bucură azi de o popularitate crescândă, fapt cu atât mai meritoriu cu cât acest mineral a intrat abia de curând în rândul pietrelor preţioase. Ceea ce l-a făcut atât de îndrăgit este culoarea să verde intensă (asemănătoare celei a smaraldului), efect al cromului pe care îl conţine. Se găseşte în Rusia şi în Finlanda, cristale mai mici fiind identificate şi în România. Cele mai frumoase exemplare au fost găsite în masivul Inagali din Siberia, cromdiopsidul descoperit aici purtând numele comercial de „smarald siberian”.

Alexandritul pare una dintre acele nestemate despre care vorbesc poveştile: o piatră ce îşi schimbă culoarea. Cristalele de alexandrit prezintă nuanţe diferite, în funcţie de felul în care sunt luminate. La lumina zilei, alexandritul este verde, devenind roşu-purpuriu sau portocaliu la lumina artificială. O zicală spune că „ziua este smarald, iar noaptea – ametist purpuriu”. Piatra a fost descoperită în 1834 în Munţii Urali (Rusia) şi, întrucât culorile Rusiei imperiale erau verde şi roşu, şi-a primit numele în onoarea ţarului Alexandru al II-lea.

Chiastolitul (în prima fotografie) poartă şi numele tulburător de „piatra crucii”: cu cristalele sale în formă de cruce, părea, în ochii creştinilor, anume creat de natură cu un scop religios. Primele depozite cunoscute sunt situate în vestul Europei, motiv pentru care lumea creştină a utilizat chiastolitul veacuri de-a rândul, confecţionând din el amulete. Asemănător că aspect, deşi mult diferit din punct de vedere chimic, staurolitul (a doua fotografie), cu acelaşi desen în formă de cruce, a fost folosit încă din Evul Mediu că talisman.

Peridotul (olivina) este cunoscut încă din Antichitate. Cele mai importante zăcăminte se găseau în Egipt, pe insula Zebirget din Marea Roşie, într-o zonă în care mineritul se practică de 3.500 de ani. Se spune că aici minerii lucrau în timpul nopţii, la lumina slabă a lămpilor, deoarece ziua cristalele verzi de peridot erau greu vizibile. Este poate şi motivul pentru care romanii au dat acestui mineral numele de smarald de seară.

Multe muzee ale lumii au în colecţiile lor exemplare excepţionale de peridot – pietre mari, faţetate, fiecare având, adesea, o poveste a ei. Iar plajele unor insule din arhipelagul Hawaii (unde cristalele de peridot erau venerate de localnici ca lacrimi ale Zeiţei Focului) sunt şi astăzi presărate cu fărâme de piatră verde, prea mici pentru a fi prelucrate, dar care îşi adaugă sclipirile la strălucirea acestor insule exotice.