Corida – artă, cruzime şi pericol

Tauromahiile anticilor

Corida de astăzi, de cele mai multe ori transformată într-un spectacol crud şi pe alocuri comercial, a fost, la originile sale îndepărtate, un ritual centrat în egală măsură pe actul de venerare şi pe cel de sacrificiu. Uciderea taurului sau tauroctonia, cum o numeau vechii greci, la fel ca simpla luptă, respectiv tauromahia, avea în vechime semnificaţie pur religioasă. Pentru toţi anticii taurul simboliza principiul viril al procreerii şi forţa brută, telurică, vitală, care renaşte întotdeauna. Cele mai evidente apropieri dintre om şi taur ne parvin din Persia Antică, în a cărei cosmogonie primul om, Gayomarth, era întotdeauna întovărăşit de taurul său, Goch.

Cultul taurinelor era prezent concomitent la vechii babilonieni, prin zeul Nusku, la hinduşi prin taurul sacru Nandi, vehicul al zeului distrugerii, marele Shiva. În Egiptul dinastiilor faraonice, taurul Apis a fost consacrat lui Osiris, forma coarnelor sale sugerând semiluna sacră a zeiţei Isis. La vechii greci, Zeus a luat forma unui taur pentru a o seduce pe frumoasa Europa, trimitere mai mult decât evidentă la masculinitatea şi vigoarea sexuală a arhetipului taurin.

Încet- încet, asupra taurilor oamenii au suprapus imaginea sacrificiului. Asociat riturilor dionisiace, un cult din Asia Mică, ajuns până în Peninsula Italică, introducea în religia romanilor misterele zeiţei Cybele, cu iniţierile unice concretizate prin băile rituale în sângele taurilor. Era vorba de ritualul care a stat la baza coridei de astăzi: cultul lui Mithra, cel care a contribuit la răspândirea în Europa a sacrificiului taurilor, iniţial prin filiera elenistică şi apoi prin cea romană.
Născut tot în Persia, acest cult pune în evidenţă identificarea taurului primordial cu zeul luminii, Ahura-Mazda. Cea mai glorioasă dintre isprăvile zeului-celest Mithra era hăituirea, vânarea şi apoi uciderea taurului.

Există mii de documente care permit reconstituirea actului final al sacrificiului. Mithra ţine animalul de coarne cu puterea sa nelumească, îl împinge cu genunchiul, îi trage capul spre spate şi-i înfige pumnalul în piept. Taurul era identificat cu zeul luminii, deci a ucide animalul-simbol echivala la persani cu deicidul mântuitor. Zeul-taur sacrificat coboară, de fapt, graţia sa asupra eroului, care primeşte iniţierea sacră, prin faptul că înţelege şi vede uciderea animalului, ca fiind altceva decât renunţarea la propria sa natură animalică şi instinctuală. Vânătorul nu mai este vânător căci, transfigurat prin drama gestului sacrificial, dobândeşte stadiul evoluat de erou, iniţiat şi războinic.

Cultul lui Mithra a avut un mare succes în rândul legionarilor romani care doreau să se identifice cu eroul din mitul iranian.
Peste tot în Europa unde au fost staţionate legiunile romane s-au descoperit mithraeum-uri, altare unde era reprezentat actul uciderii taurului. Deloc întâmplător, cele mai vechi reprezentări au fost descoperite în Spania, sub forma mormintelor celtibere din Clunia. Luptele dintre tauri şi gladiatori erau omniprezente în spectacole sângeroase din Colosseum, iar cel care le-a introdus în Hispania a fost împăratul roman Claudius.

Dacă în celelalte părţi ale lumii, luptele şi sacrificiul taurilor au fost uitate sau interzise, în Spania au rezistat şi s-au perpetuat de-a lungul secolelor până în prezent. Dintotdeauna, pe pământ iberic, festivalurile religioase şi nunţile nobiliare au fost celebrate prin lupte cu tauri.
Cu toate acestea, corida nu s-a desfăşurat mereu sub această forma. Lupta dintre toreadorul înarmat cu muletă şi banderillas a fost introdusă de-abia din anul 1726, primul toreador din istorie fiind marele Francisco Romero, considerat astăzi drept părintele coridei spaniole.

Corida în Spania şi în lume

Stilul, tehnica şi metodologia actuală urmate de toţi toreadorii care doresc să înfrunte taurii au fost gândite şi cuantificate de Juan Belmonte (1892-1962), considerat de cunoscători drept cel mai mare toreador din toate timpurile. Belmonte este cel care a introdus pentru prima dată stilul şi atitudinea riscantă de bravadă, de sfidare a pericolului. Stilul său revoluţionar a cucerit mulţimile şi spectatorii, după el toţi toreadorii străduindu-se să-l imite, dar nereuşind niciodată să-i egaleze performanţele şi spectaculozitatea. Belmonte a fost cel care s-a apropiat pentru prima dată la doar câţiva centimetri de bestia dezlănţuită în timpul periculoaselor eschive şi trucuri. Tot el a fost cel care mângâia în premieră taurii care se năpusteau asupra lui, sau cel care dădea o ultimă sărutare taurului însângerat şi îngenuncheat în nisip, înainte de a-i împlânta între omoplaţi spada aducătoare de moarte…

La începuturile coridei sistematizate sub regulamente, erau cinci stiluri distincte de luptă, cel andaluzian, aragon-navarez, cel din Alentejo, din Camargue şi Aquitania. Stilul aşa-zis „clasic”, în care taurul este întotdeauna ucis, este cel practicat în Spania şi ţările din America Latină.

Stilul spaniol, corrida de toros sau la fiesta, este corida în care matadorul este asistat de doi picadori – călăreţii înarmaţi cu suliţe -, trei banderilleros (asistenţii care înfig în grumazul taurului ţepuşele cu cârlige în vârf şi ornate multicolor), precum şi un purtător de spadă, a cărui datorie este acea de a înmâna toreadorului spada înainte de actul final. Corida spaniolă se desfăşoară de-a lungul a trei acte distincte. În prima parte, picadorii intră primii în arenă şi împung taurul cu lăncile. În a doua fază, toreadorul şi banderilleros hărţuiesc şi obosesc animalul. Iar în ultimul act, taurul este ucis.
Corida portugheză este foarte diferită, taurul nu este ucis în arenă, ci luat după încheierea actului şi dus într-un abator special, unde un măcelar îl ucide şi tranşează. Conform tradiţiei portugheze, carnea tuturor taurilor ucişi este distribuită gratuit cantinelor sociale.

Coridele din sudul Franţei au, la rândul lor, un regulament diferit: taurii care aleg să nu şarjeze după toreadori nu sunt ucişi. De fapt, versiunea franceză este cea mai blândă, căci nu include nici uciderea, nici rănirea animalului. Scopul oamenilor din arenă este doar acela de a-şi demonstra abilităţile şi curajul, ferindu-se de coarnele taurilor. Pentru a adăuga un plus de spectaculozitate şi a se distanţa de cruzime, tradiţia franceză cere ca „raseteurs”, luptătorii cu tauri, să smulgă o cocardă legată de coarnele tarului, fără a fi răniţi de animalul furios.

Luptele cu tauri au încă un mare succes în ţările Americii Latine, unde au fost introduse de coloniştii spanioli, mai ales în Mexic, Columbia, Venezuela, Peru şi Ecuador.

Există coride chiar şi în Oman, singura ţară musulmană unde sunt permise astfel de lupte. Coranul interzice strict organizarea de lupte între animale, sau chinuirea necuvântătoarelor în scop de amuzament. Arena Al-Batena din Oman este singura de acest gen din întreaga lume arabă. Se presupune că luptele cu tauri au fost aduse aici de maurii care au cucerit Spania. Alte surse susţin o implementare pe filiera portugheză, ţinând cont că Omanul a fost o colonie a regatului Portugaliei timp de aproape două secole.

Toreadorul – între agilitate şi sadism

Figura centrală a unei coride este reprezentată de toreador, sau matador, cel care este cel mai des în contact cu taurul. Toreadorul îşi începe cariera în perioada copilăriei, astfel încât corpul său deprinde de la cele mai fragede vârste reflexele şi agilitatea care mai târziu îl vor acoperi de glorie şi-i vor salva viaţa.

Corida nu este considerată un sport, ci mai degrabă o artă. Nu există întreceri între toreadori, nici sisteme de punctare sau clasificare a performanţelor lor din arene. Succesul lor depinde doar de impresia pe care o lasă publicului.

La origine, primii toreadori spanioli erau doar nobilii, care luptau călare cu taurii, pentru a minimaliza riscurile. Lupta aproape corp la corp dintre om şi animal a fost lansată de cutezătorii din păturile sărace, care doreau astfel să se evidenţieze prin curaj. Un proverb lansat la începuturile coridei, dar încă foarte popular şi astăzi, este mai mult decât elocvent:
„Mas cornadas de el hambre”– Foamea împunge mai rău decât taurii…

Astăzi, majoritatea toreadorilor provin din familii care au menţinut această tradiţie de-a lungul mai multor generaţii. Cei mai faimoşi dintre ei sunt adulaţi în Spania natală. Au mai degrabă un statut de vedetă, de VIP, asemănător cu marii fotbalişti sau actori. Ţin prima pagină a tabloidelor care relatează cu lux de amănunte despre succesul lor la femei sau ultimele lor aventuri.
Cu toate acestea, se estimează că steaua lor începe să apună încet, dar sigur. La nivelul anilor 1960-1970, un toreador câştiga mult mai bine comparativ cu cei din prezent.
Costumele lor în culori stridente, ornate cu sute de amulete şi bijuterii metalice, sunt croite astfel încât să nu le îngrădească libertatea de mişcare sau să aibă falduri de care să se agaţe coarnele taurilor. Tradiţia cere ca un costum să fie cât mai mulat pe trup, pentru a evidenţia sex-appeal-ul şi virilitatea emanată de silueta atletică a matadorului. Spaniolii îl numesc „traje de luces”, adică costumul de lumini, aluzie la podoabele metalice cu care este ornat.

O foarte mare atenţie este acordată de toreadori perfecţionării eschivelor şi mişcărilor suple, calităţi biomecanice de care depinde viaţa lor. Coridele spaniole se sfârşesc aproape întotdeauna cu moartea taurului, dar accidentele în care mor sau sunt schilodiţi matadori, picadori şi banderilleros nu sunt deloc rare.

Marele Juan Belmonte a fost împuns de nenumărate ori, dar a supravieţuit de fiecare dată. Ernest Hemingway, un mare iubitor de coride şi admirator al toreadorilor, nota despre picioarele lui Belmonte faptul că purtau cicatrici groteşti provocate de coarne şi copite. Rănirile specifice au dus la apariţia unei branşe de de medici specializaţi în tratarea de urgenţă a rănilor produse de tauri. În Spania, spitalele din apropierea arenelor de coride au amenajate în acest scop secţii medicale speciale, denumite Cornadas.

Pericolul permanent de a fi ucis sau rănit grav de tauri, împrăştie o aură aproape mistică asupra toreadorilor, oameni aflaţi mereu în preajma Morţii.

Din anii 1700 până în prezent, nu mai puţin de 52 toreadori au plătit cu viaţa curajul de a înfrunta taurii în arene. Unul dintre cei mai faimoşi toreadori din istorie, Manuel Laureano Rodriguez Sanchez (1917-1947), cunoscut sub porecla de Manolete, creatorul unei mişcări cu capa care-i poartă numele, a murit ucis de taurul Islero exact când se pregătea să-l străpungă cu sabia. Ca o paranteză, taurul Islero a primit omagiul suprem, producătorul de maşini de lux Lamborghini alegându-l drept simbol prezent pe capotele tuturor maşinilor acestei mărci.

Toro bravo – eroul principal

Spaniolii au selecţionat şi dezvoltat de-a lungul timpului o rasă distinctă capabilă să producă cele mai mari dificultăţi oricărui toreador. Taurii de coridă au o conformaţie specifică, o agilitate şi rezistenţă ieşite din comun. Taurii niciunei alte rase nu sunt atât de agresivi şi determinaţi să ucidă omul din faţa lor.
Cunoscuţi sub denumirile generice de toro bravo, toro de lidia sau ganado bravo, sunt crescuţi şi selecţionaţi în ferme cu regim special (şi garduri solide şi înalte) răspândite în sudul Spaniei, Portugalia şi America Latină.

Sunt animale unice, diferite de orice altă rasă de vite creată de om. Originea lor se pierde în negura tipului, istoricii considerând că sunt urmaşii taurilor folosiţi de romani în Colosseum.
De sute de ani sunt selecţionaţi în funcţie de agresivitatea de care dau dovadă, viteza de reacţie, forţa, rezistenţa şi masa musculară. Ca o regulă de aur, niciun taur de arenă nu trebuie să cântărească sub 460 kilograme sau peste 550 kilograme.

În ciuda aparenţei fizice nu sunt deloc nişte tauri uriaşi. Şi nici nu trebuie să fie. Experienţa a demonstrat că indivizii „de categorie grea” oboseau foarte repede şi îşi pierdeau interesul de a ataca toreadorul. În plus, un taur mai mic este mai agil, cerinţă de bază în coride. Nu vă lăsată păcăliţi de înfăţişarea lor cumva îndesată şi excesiv de musculoasă. Sunt animale incredibil de atletice şi cu o detentă remarcabilă. Un taur de coride este capabil să sară peste un gard înalt de 2 metri, fără să se forţeze prea mult. Există multe filmări în care tauri furioşi sau speriaţi au sărit chiar gardul arenei (proiectat special ca să nu poată fi sărit…) ajungând astfel direct în tribune.

Principala trăsătură de caracter a unui taur de corida este agresivitatea. Studiile de laborator au arătat că toro bravo prezintă o cantitate de testosteron aproape dublă comparativ cu taurii din alte rase.
Ating maturitatea mai târziu comparativ cu alte rase.

Au o siluetă tipică de luptător, cu bazinul mic, abdomenul suplu, pieptul, gâtul şi ceafa imense, foarte musculoase. Caracteristic rasei este „morrillo”, greabănul musculos şi proeminent, asemănător cu cel al zimbrilor şi bizonilor.

La vârsta de 1 an, viţeii sunt separaţi de vaci şi crescuţi în turme. După ce au împlinit 2 ani, sunt testaţi pentru agresivitate, rezistenţă şi insistenţă. Cei care nu se încadrează în cerinţe sunt trimişi la abatoare. (Surprinzător, şi viţicile sunt testate amănunţit, deoarece crescătorii şi experţii consideră că temperamentul şi curajul taurului este moştenit mai degrabă de la mama sa. Astfel, o vacă agresivă costă mai mult chiar decât un taur campion.) La vârsta de 3 ani intră în arenă, clasificaţi doar după greutate.
Foarte rar un taur este salvat de mulţime. Dacă taurul a demonstrat o agresivitate sau inteligenţă neobişnuită, atunci spectatorii imploră „indultado„, sau salvarea sa, pentru a se bucura şi pe viitor de calităţile sale războinice. Toreadorul împărtăşeşte şi el dorinţa mulţimii, deoarece pentru cariera sa este o mare onoare să fi înfruntat un taur îndeajuns de brav, care a stârnit emoţiile spectatorilor.
Cei mai periculoşi, şi evident, apreciaţi toro bravo vin din linia de sânge Miura.

Aceştia provin din Ganaderia Miura, cea mai reputată crescătorie de tauri din Spania. Situată lângă satul Lora del Rio din provincia Sevilla, ferma a aparţinut lui Don Eduardo Miura Fernandez, un crescător legendar care a fost interesat întotdeauna de calitatea, nu de numărul produşilor săi. Primul taur Miura a intrat în arenă la data de 30 aprilie 1849 şi a făcut o impresie excepţională.
Ferma are astăzi o suprafaţă de 600 hectare, pe care trăiesc câteva sute de tauri, vaci şi viţei. Linia de sânge a fost stabilită în anul 1842, când 220 vaci din linia Gil de Herrea au fost împerecheate cu 200 tauri din linia Jose Luis Alvareda.

Linia a fost făcută celebră de Feruccio Lamborghini, toate modelele acestei mărci de automobile purtând numele unor tauri celebri din linia Miura. Taurul Murcielago a fost un erou al arenelor, supravieţuind la 25 împunsături de lance din partea picadorilor. Taurul Reventon l-a ucis pe toreadorul Felix Guzman în anul 1943, cu ocazia unei mari coride din Mexic. Iar Islero este taurul-legendă care a trimis pe lumea cealaltă o altă legendă – pe toreadorul Manoleto. Un mare admirator al taurilor Miura a fost Ernest Hemingay, care a lăsat, în paginile sale, portrete splendide ale acestor gladiatori cu coarne

Sacrificiul Zeului Negru

Corida pare a-şi pierde din popularitate în zilele noastre, sub asaltul mediatic al asociaţiilor de protecţie a animalelor, care au dus şi încă duc campanii furibunde de interzicere. Un prim mare succes s-a concretizat anul trecut când, sub un imbold naţionalist catalan, autorităţile locale au obţinut interzicerea coridelor în provincia Catalunya. Casa Regală de la Madrid nu a scăpat nici ea controverselor. Dacă regina Sofia nu şi-a ascuns niciodată dispreţul şi opoziţia la adresa coridei, regele Juan Carlos prezidează deseori din tribuna oficială coridele şi este celebru pentru poziţia sa pro-corida.
Întrebat direct despre subiect în cadrul unui interviu televizat, regele a declarat nervos că:
„În ziua în care U.E. va ajunge să interzică corida în Spania, în aceeaşi zi Spania va părăsi această Uniune”.

Suporterii coridei afirmă că acest spectacol este parte integrantă din cultura şi civilizaţia hispanică. Estetica şi simbolismul coridei se bazează pe interacţiunea dintre om şi animalul periculos. Este un ritual gustat doar de iniţiaţi, singurii care pot aprecia valoarea sa artistică. Pentru avocaţii săi, corida va rămâne o demonstraţie de stil, eleganţă, curaj, tehnică şi sfidare a morţii. Un act pe care nu-l pot înţelege şi aprecia la adevărata valoare şi semnificaţie decât cei curajoşi, care trăiesc viaţa la alt nivel comparativ cu ecologiştii, vegetarienii sau cei care protestează din lipsă de altceva mai bun de făcut.

Evident, nici grupările anti-corida nu renunţă la propriile argumente şi mai ales la visul suprem: acela de a trăi ziua în care corida va fi pe deplin interzisă sau va îmbrăca o formă blândă, precum cea din Franţa.
În opinia susţinătorilor drepturilor animalelor, milenara luptă cu taurii este doar un pretext pentru sadism nepedepsit de lege, cruzime fără justificare, laşitate. Taurii ar fi umiliţi, torturaţi, chinuiţi (în contrapondere, iubitorii coridelor se apără susţinând că un taur care luptă are nivelul adrenalinei foarte ridicat şi, în consecinţă, nu simte durerea).

Pe de altă parte, imaginile taurilor muribunzi care zac în agonie, vomând litri de sânge, în aplauzele celor din tribune, vorbesc mai mult decât o mie de cuvinte…
Dincolo de eternele confruntări ideologice între cei pro şi cei contra, realitatea ne dezvăluie şi o altă faţetă a fenomenului coridelor. Se vorbeşte despre faptul că industria creşterii taurilor de luptă ar fi fost sprijinită prin finanţări care au atins cifra de 600 milioane euro la nivelul anului 2008. Bani publici, nu din fonduri private, o parte din sumă provenind chiar din fonduri europene destinate dezvoltării zootehniei.
Corida a fost interzisă în Spania în mai multe rînduri, în secolele XVIII- XIX, doar pentru a fi introdusă din nou, de fiecare dată sub presiunea maselor.

Multe personalităţi şi artişti precum Goya, Francis Bacon, Picasso sau Andre Masson au fost fascinaţi de ambiguitatea şi misterul coridelor. Pentru ei, corida era un amestec insolit de violenţă, erotism şi haos, condimentat din plin cu bucuria perversă a sado-masochismului. Rene Girard este probabil cel care s-a apropiat cel mai bine de corida, declarând că „Violenţa sa este însăşi semnificaţia secretă a sacrului pe care îl conţine”.

Dincolo de toate, rămâne imaginea vie a unui animal care priveşte dârz şi sfidător moartea care vine spre el sub forma spadei care-i străpunge plămânii şi inima.
Bravura animalui o depăşeşte de fiecare dată pe a omului. Actul s-a sfârşit…