Oamenii sării – în căutarea aurului alb

Undeva în jurul anului 1324, Timbuktu a devenit, pentru europeni, un fel de El Dorado african. Legenda spune că în acel an, împăratul din Mali, pe numele său Mansu Musa, a traversat Sahara în drum spre Mecca, iar la întoarcere a adus cu el o cantitate enormă de aur. Ceea ce nu ştiau atunci europenii era că, pentru populaţia din Mali, sarea era supranumită „aurul alb”, motiv pentru care ei au interpretat greşit legenda.

Importanţa sării era atât de mare în Africa, încât ea a fost folosită ca monedă de schimb până când colonizatorii francezi au introdus banii de hârtie. Oamenii de aici aveau nevoie de sare pentru a condimenta şi conserva mâncarea, dar şi pentru a hrăni animelele.

• Test de cultură generală. Cum sunt stabilite cursurile valutare?
• Povestea desprinsă din cărţi a îndrăgitului Petre Ispirescu. Nu a făcut niciun an de şcoală, a…

Deşi există sare de mare sau sare vegetală (obţinută din tulpinile uscate ale meiului), aceasta nu întruneau calităţile necesare pentru a fi preţuită de cei de pe continentul african. Sarea vegetală nu putea fi dată de măncare animelelor, iar cea de mare nu rezită la temperaturi ridicate, schimbându-şi culoarea şi gustul. Ea nu poate fi păstrată timp îndelungat şi, la fel ca cea provenită din plante uscate, nu satisface nevoile animalelor. Pe de altă parte, sarea din Taoudenni satisface toate nevoile nutriţionale ale oamenilor şi animalelor. Există cazuri în care această sare rezistă generaţii la rând, fiind lăsată moştenire. Un alt avantaj al ei este că se păstrează intactă în timpul transportului.

Astăzi, valoarea sării din Taoudenni a ajuns să fie egală cu cea de pe masa europenilor. Cu toate acestea, caravanele au de câştigat datorită faptului că la un singur drum pot aduce în Timbuktu mai multe tone, motiv pentru care numele lor a rămas acela de „Caravanele Aurului Alb”.

Distanţa de 664 de kilometri din Timbuktu până în Taoudenni, centrul minier de sare din nordul statului Mali, este străbătută de Caravana Aurului Alb în aproximativ 40 de zile.

Din octombrie până în martie, caravanele străbat cumplitul deşert, fără o hartă fizică, ci doar cu „harta din minţile oamenilor”, sau cea indicată de stele. Cele mai mari dintre ele pot avea, înşirate pe trei rânduri, 70-80 de cămile, care, împreună cu oamenii vor merge, aproape fără oprire, 18 ore pe zi. Bărbaţi cu turbane şi robe roase trag după ei camilele pe unul din cele mai dificile teritorii de pe Pământ. Pe tot parcursul călătoriei oamenii se hrănesc, în mare, cu alune, orez şi ceai verde. Rar reuşesc să cumpere o capră de la una din puţinele aşezări pe lângă care trec. În acest caz, imediat după sacrificarea animalului se vor consuma mai întâi măruntaiele, gătite la un foc de tabără. Restul cărnii este trată cu sare pentru a se păstra şi este pusă la uscat.

Traiul lor simplu şi nevoia de a duce sarcina la bun sfârşit nu permit acestor oameni să îşi asume riscuri prea mari. Tocmai de aceea, curioşii occidentali care doresc să se alăture caravanelor trebuie neaparat să aibă cu ei un ghid şi provizii proprii. Mai important chiar este faptul că, pentru a fi primit să călătorească împreună cu ei, occidentalul trebuie să înţeleagă că în cazul în care este rănit sau a suferit orice altă problemă care îl împiedică să meargă mai departe va fi lăsat în urmă şi va muri pentru binele cauzei.

În drumul său spre „aurul alb” caravana străbate regiunea numită Tanezrouft, una din cele mai dezolante rute din Sahara. Tanezrouft are o întindere mai mare decât cea a Statelor Unite, fiind cea mai întinsă şi uscată zonă din Sahara. Dat fiindcă aceste condiţii nu favorizează nicio formă de viaţă, teritoriul nu este locuit. Temperatura medie este 48 de grade Celsius, iar furtunile mătură adesea teritoriul vast.

Se spune că nenumărate caravane şi-au găsit sfârşitul aici. În anul 1805, mii de oameni şi cămilele lor au murit din cauză că puţul la care aşteptau să ajungă şi de care depindea viaţa lor secase.

La 243 km de Timbuktu se află satul Araouane, fondat în 1575 de către Ahmed Ag Ada, savant şi membru de renume al unuia dintre cele mai importante clanuri africane. Astăzi aşezarea numără maxim 300 de locuitori aparţinând de 45 de familii. Dintre bărbaţi, numai 40 sunt rezidenţi, restul lucrând la minele din Taoudenni. Izolaţi de restul lumii, oamenii de aici trăiesc fără energie electrică. Nu există magazine, iar vegetaţia este formată din câţiva copaci despre care îţi poţi da seama că au fost plantaţi acum mult timp. Singurul semn de modernitate este o clădire mică care găzduieşte o cameră ce serveşte drept spital. La o privire mai atentă, întregul sat nu pare să ocupe mai mult loc decât un stadion.

Singura lor legătură cu restul lumii sunt trecătorii, cei din caravane. Probabil din acest motiv, oamenii din Araouane sunt bucuroşi să ofere găzduire turiştilor. Pentru un occidental care şi-a petrecut ultimele zile în deşert, locuinţele de aici pot fi cele mai comode locuri de odihnă. Formate de obicei din două camere despărţite între ele de un perete mic, casele nu au podele, iar acoperişurile sunt construite din nuiele, beţe şi câteva grinzi de lemn, care trebuie să fi fost aduse tocmai din Timbuktu. În ciuda acestui minimalism, trecătorul se bucură de covorul pe care este lăsat să doarmă şi de ceaiul pe care îl va primi.

După acest „răsfăţ” oferit de locuitorii Araouane, mai sunt mai bine de 400 de km până la Taoudenni. Drumul se parcurge la fel de anevoios, dar odată repornit, omul intră într-un fel de mers mecanic, motivat de dorinţa de a supravieţui. În Sahara, cu cât te mişti mai repede, cu atât ai mai multe şanse să ajungi viu la destinaţie.

Trecerea către câmpiile din Taoudenni se făcea cândva prin porţile numite Foum Alous. De cum treci de această regiune realizezi că locul păstrează încă aspectul de lagăr şi te gândeşti că tot ce se petrece aici este nedrept şi inuman. Până în 1991, Taoudenni a fost lagăr pentru deţinuţii politici din Mali. Tocmai de aceea casele par de fapt a fi mai multe celule adunate. Ele sunt răsfirate deoarece minele se întind pe un teritoriu vast. Acest lucru se datorează faptului că le fiecare ocnă se lucrează aproximativ o lună, două, până când se epuizează sarea.

Cele mai vechi mine, datând din secolul IV, au fost săpate la 130 de kilometri de Taoudenni, dar cam în aceeaşi perioadă oamenii s-au reorientat, alegând minele mai apropiate de Timbuktu.

Acum, bărbaţii vin să lucreze aici pentru că în Mali este foarte greu să îţi găseşti un loc de muncă. Având în vedere că la orele prânzului temperatura este insuportabilă, la minele din Taoudenni se munceşte în două ture, dimineaţa şi după-amiaza. Contrar zvonurilor, oamenii de aici sunt paşnici şi calmi, persoane obişnuite care se luptă pentru supravieţuire. Orice neînţelegere dintre mineri este moderată de un şef. Liderul religios este respectat pentru înţelepciunea şi corectitudinea lui, iar decizia sa, oricare ar fi aceasta, este acceptată de toţi membrii grupului.

În Taoudenni, nu este acceptată prezenţa femeilor, din două motive. Pe de-o parte ele ar distrage atenţia bărbaţilor, care nu ar mai munci la fel de mult, iar pe de altă parte condiţiile de viaţă sunt prea aspre pentru ele. Oamenii de aici consideră că drumul ar fi insuportabil pentru o femeie, iar apa sălcie ar îmbolnăvi-o.

Deşi unii comercianţi au început să străbată deşertul cu maşini mari, pentru a transporta sarea, afacerea nu se anunţă a fi profitabilă. Mai mult, minerii nu cred că în viitorul apropat camioanele ar putea înlocui caravanele. Pe lângă faptul că maşina schimbă obiceiurile, tradiţia, costurile de întreţinere ale unui astfel de vehicul sunt prea ridicate. La un drum Timbuktu – Taoudenni – Timbuktu un camion consumă în medie 2.000 de litri de benzină, o cantitate enormă, care presupune cheltuieli extrem de mari. În plus, aceste maşini sunt vechi, motiv pentru care există riscul ca ele să se strice în timpul călătoriei. Reparaţia este costisitoare şi întârzie procesul de comercializare a sării.

În schimb, tranzacţia în care sunt implicate cămilele are mai multe avantaje. Fiecare familie implicată în comerţul cu sare are cămile, care se întreţin relativ uşor. În cazul în care una dintre ele se îmbolnăveşte, ea este lăsată în urmă, lucru care nu afectează transportul, aşa cum se întâmplă în cazul maşinilor stricate.

O cămilă poate căra patru blocuri de sare a câte 4 kilograme fiecare. Dintre acestea, trei sunt ale negustorului, iar a patra este a minierului, având pe ea un sigiliu special. Prin urmare, minerul nu este plătit direct. El va primi banii atunci când caravanele revin în Taoudenni.

Minerii au o relaţie mult mai strânsă cu oamenii caravanelor decât cu cei care vin cu automobilele. Cei din caravană le procură minerilor mai mult decât veşti. Ei aduc în Taoudenni apă şi unelte. Negustorii care transportă sarea cu ajutorul camioanelor trebuie să le plătească minerilor pe loc în jur de 8 dolari pe blocul de sare.

Fiecare bucată de sare este măsurată cu palma. Mâinile mari ale muncitorului măsoară, între degetul mare şi cel mijlociu, aproape 25 de centimetri. Astfel ei pot calcula cu uşurinţă lăţimea de 50 de cm şi lungimea de 125 de cm a fiecărui bloc de sare. Grosimea variază în funcţie de stratul de sare găsit. În medie, acesta are 15 cm. În fiecare ocnă, sarea este depusă în trei straturi: cel de deasupra, numit Al-Beidha, cel mijlociu – Al-Bintcel şi cel de jos, numit Al-Kamra, care valoreaza cel mai mult datoriţă faptului că este suficient de gros pentru a fi împărţit în două.

Acum, când minerii primesc banii pe loc de la negustorii care transportă sarea cu maşini, ei îşi permit să lucreze doar în timpul sezonului, adică 6 luni pe an, din octombrie până în martie, perioadă în care câştigă aproape 150 de dolari.

În ciuda regulilor stricte ale populaţiei de aici, în ceea ce priveşte încălcarea obiceiurilor, este posibil ca în scurt timp, caravanele să aibă aceeaşi soartă ca majoritatea tradiţiilor care au dispărut din cauza globalizării. Aşa cum la oamenii din Taoudenni au ajuns jeanşii şi tricourile unor firme americane cunoscute, este posibil ca tehnologizarea şi schimbările climatice să ducă la sfârşitul unei tradiţii antice, făcând loc noilor tehnologii pentru a prelua ştafeta. Deşi locuitorii din Mali sunt, în mare parte, reticenţi la schimbare, încălzirea globală şi ritmul alert cu care cresc temperaturile împiedică aceste caravane să mai parcurgă Sahara cu aceeaşi precizie cu care o faceau cândva.