Aga Khan şi misterioşii ismailiţi

Credincioşii celor 7 Imami

Astăzi, doctrina religioasă ismailită este considerată de sine stătătoare în cadrul Islamului. Cu toate acestea, la o privire mai atentă, ismailismul se revelează ca o ramură desprinsă direct din şiism. De fapt, este a doua ramură ca mărime din Islamul şiit.

• Test de cultură generală. Cum sunt stabilite cursurile valutare?
• Povestea desprinsă din cărţi a îndrăgitului Petre Ispirescu. Nu a făcut niciun an de şcoală, a…

Din acest motiv, sunt deseori menţionaţi sub denumirea de şiiţi septimani, cu trimitere directă la cei şapte imami profeţi recunoscuţi în ismailism. Şiismul originar, cultul majoritar în Iran şi multe părţi din Irak, este duodeciman, adică doctrina sa este centrată pe prezenţa celor doisprezece imami mistici.

Numele lor de ismailiţi, de credincioşi ai lui Ismail, derivă de la personalitatea lui Ismail ibn Jafr al Sadek, cel mai important succesor spiritual în rol de imam mesianic.

Ismailiţii au o lungă şi tumultuoasă istorie, datând de la începuturile secolului VIII d. Hr., când imamii şiiţii s-au despărţit în câteva grupuri rivale, după moartea imamului Ismail.

Ismailismul îşi are originile religioase încă în perioada Profetului Muhammad, pe care, precum toate curentele musulmane, îl consideră ultimul mesager al Divinităţii trimis omenirii. Dar asemănările se opresc aici. Învăţăturile ismailitene au fost modificate de-a lungul timpului, fiind astăzi sensibil diferite de practicile sunna şi concentrate în jurul practicilor ezoterice islamice, cunoscute sub termenul de Batin.

Devenit heterodox faţă de sunnismul ortodox (a nu se confunda cu ortodoxia din accepţiunea creştină), ismailismul septiman (cifra magică şapte simbolizând aici o istorie ciclică de şapte ere, fiecare din ele marcată de prezenţa unui imam mistic), insistă pe o interpretare pur alegorică a textelor sacre ale Coranului.

Mai mult decât atât, ismailitismul şi-a „permis” (fapt blasfemic şi provocator în sunnism), chiar interpretări de inspiraţie gnostică ale Coranului. Ca şi cum nu s-ar fi îndepărtat îndeajuns de doctrina islamică originară, ismailismul este singura facţiune musulmană care crede în reîncarnare şi transmigraţia sufletelor. Cu unele modificări definitorii: astăzi, credinţa în reîncarnare este prevalentă mai ales în sânul comunităţii druzilor, care ţin tot de ismailism, cu menţiunea că druzii cred că membrii decedaţi ai comunităţilor lor se reîncarnează tot în mijlocul comunităţii, pentru a veghea astfel la continuitatea clanurilor.

Izbitoare şi prevalentă este prezenţa cifrei 7, omniprezentă de altfel în numerologia ezoterismului ismailit. Aici, în afară de cei 7 imami şi cele 7 ere, mai există 7 ceruri, 7 continente pe Pământ, 7 orificii în craniul uman, 7 zile ale săptămânii, şi evocările continuă cu alte semnificaţii, accesibile doar iniţiaţilor.

Venind vorba de iniţiaţii ismailiţi, adevărata cunoştere, câştigată doar prin mijlocirea şi graţia unui imam, nu li se transmite acestora decât o singură dată în viaţă.

Doctrina ismailită arată, aşadar, numeroase influenţe primite din partea altor doctrine ezoterice cu care a intrat în contact de-a lungul Istoriei, cu preponderenţă din maniheismul iranian, ezoterismul egiptean, neoplatonismul, neopitagorismul şi chiar prezenţe din bhakti-ul hinduist.

Dacă, în planul istoric, ismailismul a avut un aspect politic militant, esenţa sa a rămas una strict ezoterică, fiind de altfel nucleul care a găzduit secretele care i-au permis supravieţuirea în mijlocul unei lumi profund ostile la adresa sa.

Doctrina sa pune accentul pe diferenţa dualistă fundamentală dintre conceptele de Zahir (material, vizibil, palpabil) şi Batin (ascuns, misterios, iniţiatic, revelat) din scrierile revelate de cei 7 imami. Pe scurt, cum stă bine oricărei religii ancorate puternic în ezoterism, adevărurile, în viziunea ismailismului, sunt doar la îndemâna iniţiaţilor şi apar mai ales în urma interpretării sensului mistic al literelor, cifrelor şi semnelor din lumea înconjurătoare.

Marea apreciere şi respectul acordate figurii iniţiatice a imamului din ismailismul Nizari derivă din faptul că imamii, fiinţe cu atribute supraumane, sunt singurii care au avut privilegiul de „a vedea chipul şi înfăţişarea lui Allah”, altă erezie gravă în sunnism, erezie care, dacă este menţionată chiar în glumă, poate duce la condamnarea la moarte.

Pentru ismailiţi însă, această convingere şi prezenţa celor 7 imami reprezintă chiar calea spre „mântuirea întru Allah”. Doctrina ismailită mai susţine că revelaţia divină a fost dată oamenilor în decursul a 6 perioade denumite Daur, prin intermediul a 6 profeţi numiţi Natiq, coordonaţi de un Wasi (reprezentant suprem). Profeţii şi Wasi-ul au fost urmaţi de o linie de 7 imami, care păzesc mesajul divin originar şi îl revelează doar celor demni şi virtuoşi.

Sub frământările Istoriei

Ismailiţii şi-au continuat riturile modificate de-a lungul timpului, stârnind astfel mânia credincioşilor musulmani aparţinând altor curente spirituale.

Astfel, ismaliliţii nu urmează Salah – rugăciunea – după prescripţiile sunnite. Spre deosebire de sunniţii clasici şi chiar şiiţi, ismailiţii septimani nu urmează regula rugăciunilor obligatorii zilnice, considerând că numai ultimul imam va arăta modul corect de rugăciune; în sprijinul alegerii lor se folosesc chiar de interpretarea proprie a versetului 11:114 din Coran.

Zakat, milostenia musulmană, este respectată de ismaliliţii nizariţi în acelaşi fel ca de către sunniţii şi şiiţii, cu excepţia sectelor druze. Ismailiţii donează, la sfârşitul anului, un procent de 12, 5% din câştigurile lor, pentru a fi folosit în acte de caritate.

Swam sau postul islamic din perioada lunii Ramadanului, urmat cu sfinţenie de sunniţi şi şiiţi, post care constă în abţinerea de la mâncat, băut şi relaţii sexuale, cât timp soarele este pe cer, nu are aceeaşi accepţiune în rândul ismailiţilor. Aceştia consideră că sensul postului, al abţinerii, este unul strict metaforic. Ezoterismul lor susţine că postul trebuie să fie unul strict al sufletului, o practică de purificare spirituală centrată pe evitarea păcatelor şi a gândurilor rele, şi nu pe abţinerea de la acte normale şi naturale precum hrănirea sau contactele sexuale.

Hajj sau pelerinajul anual la Mecca este o obligaţie religioasă pe care fiecare musulman, şiit sau sunnit, trebuie să o îndeplinească măcar o dată în viaţă. Nu la fel stau lucrurile pentru ismailiţi, care consideră că adevăratul Hajj are un sens metaforic şi constă în vizitarea imamului, cel mai spiritual şi mai măreţ act de pelerinaj, în accepţiunea lor.

Evident, cu astfel de concepte, considerate cel puţin erezii de musulmanii majoritari, ismailiţii au avut numai de suferit de-a lungul parcursului lor prin Istorie.

Persecutaţi violent încă de la începuturi de către ortodoxia sunnită, mişcarea ismailită s-a constituit într-o organizaţie secretă cu caracter revoluţionar, ai cărei activişti şi-au câştigat adepţi în Persia, Yemen, ajungând până în India.

Marea lor victorie istorică pe plan politic a constat în crearea strălucitorului Califat Fatimid, între anii 909-1171, în Maghreb şi Egipt, duşman şi rival Califatului din Bagdad de orientare sunnită. Spre finele Califatului Fatimid, mişcarea ismailită se scindează în două secte, cea mai celebră şi extremistă fiind cea a haşişinilor, mult mai cunoscuţi sub denumirea de asasini. De fapt, ei au stat la originea strictă a termenului de asasin, preluat şi împământenit astăzi ca un cuvânt curent în multe limbi.

Haşişinii, concomitent rivali şi aliaţi ai cruciaţilor, se implantează în faimoasele „cuiburi de vulturi”, edificii naturale şi castele fortificate şi inaccesibile din nordul Persiei (fortăreaţa Alamut) şi Siria. Înainte de a fi şterşi din Istorie de invazia mongolă din Persia şi de răzbunările mamelucilor din Siria, haşişinii lansează prima mişcare teroristă din lume, orientată împotriva elitelor sunnite aflate la conducere în acele vremuri.

Aventura lor istorica i-a dus până în regatul medieval maghiar. Astfel, conform cronicarului arab Yakut al-Hamawi, aşa numiţii Boszormeny sau Szerecsen (sarazini în limba maghiară), erau nimic altceva decât credincioşi ismailiţi nizariţi, angajaţi ca mercenari de către regii regatului ungar între secolele 10-13. „Povestea de dragoste şi bună înţelegere” dintre unguri şi ismailiţi s-a sfărşit însă trist, sub loviturile Inchiziţiei catolice, la sfârşitul secolului 13. Sătulă de prezenţa unor musulmani în regatul ungurilor, Biserica Catolică a ordonat regelui Coloman al tuturor ungurilor, să-i expulzeze imediat pe mercenarii ismailiti. Ceea ce riga maghiară a şi făcut fără niciun regret pentru serviciile militare deosebite aduse de aceşti luptători ai deşerturilor pripăşiţi prin Pannonia.

Astăzi, mai trăiesc circa 700.000 de credincioşi ismailiţi, majoritatea lor în Iran şi Pakistan. Mari comunităţi se mai întâlnesc şi în India, Siria, Yemen, Iordania, Uzbekistan, Afganistan, Tadjikistan, Liban şi Africa de Sud. În ultimii ani, presaţi de confruntările militare din zonele de baştină şi izgoniţi de recrudescenţa extremismului musulman sunnit, mulţi au emigrat în Europa, Australia, Noua Zeelandă, şi chiar în Statele Unite sau insulele Trinidad -Tobago.

Bogaţi şi dedicaţi cauzelor nobile

Aga Khan nu desemnează o anume persoană distinctă, individuală, ci este un titlu ereditar folosit de toţi conducătorii spiritual-politici ai ismailiţilor nizariţi. Este, dacă vreţi, o castă conducătoare, foarte asemănătoare în atribuţii şi drepturi cu casta religioasă Dalai Lama din Tibet, evident cu deosebirile de rigoare.

Aga Khan a fost la origine un titlu nobliliar, acordat onorific la curtea dinastiei khajarite (1779-1924) din Persia. Acest titlu se acordă, după anul 1881, conducătorului spiritual al ismailiţilor.

La începutul secolului al XIX-lea, când ismailiţii nizariţi trăiau preponderent în Iran, conducătorul lor de atunci, Aga Hasan Ali Shah, al 46-lea imam lumesc al ismailiţilor, a primit titlul de Aga Khan de la şahul Persiei de atunci, Fat’h-Ali Shah.

Iniţial, titlul aducea multe beneficii, cel îndrituit să fie Aga Khan devenind comandant la armatei şi şef suprem peste căpeteniile tribale. Mai pe scurt, devenea al patrulea om ca putere şi influenţă în statul persan.

După anul 1887, conducătorii coloniali ai Indiei au oferit ranguri înalte şi titluri nobiliare celor aflaţi în rolul politic de Aga Khan.

În timpul Războaielor anglo-afgane, Aga Khan I a luptat de partea britanicilor, fiind un aliat regional de bază pentru generalul Nott. Serviciile sale militare au continuat în timpul campaniei militare britanice pentru cucerirea turbulentei provincii Sindh.

Mulţumiţi de noul lor aliat militar, britanicii cu creat pentru el un statut princiar special, Aga Khan primind titlul unic de „British Raj” şi o consistentă pensie pentru tot timpul vieţii. Beneficia, printre altele, de onoruri nemaiîntâlnite, fiind singurul conducător religios din Imperiul Britanic salutat cu salve de tun, ori de câte ori îşi făcea apariţia în public.

Actualul Aga Khan este al patrulea Aga Khan şi al 49-lea imam lumesc al ismailiţilor nizariţi. Pe numele său Shah Karim al Hussayni, s-a născut în anul 1936 şi a primit titlul de Aga Khan la vârsta de 20 ani, moment în care a succedat bunicului său.

Aga Khan este responsabil de interpretarea corectă a religiei către discipolii săi şi este direct răspunzător de îmbunătăţirea vieţii tuturor ismailiţilor, fiind activ şi în ridicarea financiară a statutului locuitorilor de alte religii din ţările unde trăiesc comunităţi ismailite.

Clanul său joacă un rol important în toate operele umanitare, sprijind activ şi material mecenatul la adresa oamenilor talentaţi, indiferent de religia şi cultura din care provin aceştia. Bunicul său a fost o proeminentă figură musulmană în India britanică şi a prezidat Societatea Naţiunilor în anul 1937.

Aga Khan este deosebit de interesat în eliminarea sărăciei globale, deoarece, conform doctrinei ismailite, sărăcia este cel mai mare rău din lume, fiind vinovată de războaie, crime, jafuri şi exploatarea omului de către om. Aga Khan investeşte importante sume de bani şi în emanciparea femeilor, promovarea artei şi culturii musulmane, promovarea valorilor pluralismului în societatea umană, precum şi implementarea conceptelor de viaţă ecologiste, axate pe ocrotirea naturii şi dezvoltarea durabilă.

Actualul Aga Khan este fondatorul Aga Khan Development Network (AKDN), una dintre cele mai mari companii multinaţionale din lume cu activităţi în domeniul ecologiei aplicate, sănătăţii, educaţiei, culturii, arhitecturii, dezvoltării rurale şi revitalizării oraşelor vechi.

Compania sa activează în 35 dintre cele mai sărace ţări din lume, având peste 70.000 de angajaţi la nivelul anului curent.

Actualul Aga Khan refuză încadrarea activităţii AKDN atât în categoria filantropiei, cât şi în cea a antreprenoriatului, descriind-o, pur şi simplu, ca pe o parte firească a responsabilităţii organizaţiei fondate de el, decurgând din angajamentul instituţiei Imamului de a îmbunătăţi calitatea vieţii pentru comunităţile implicate, din întreaga lume.