De la tăbliţă la tabletă – 5.000 de ani de lectură

Devenită azi o activitate banală, familiară şi firească, cititul are o istorie care spune multe despre om şi evoluţia sa. Deşi este greu de imaginat, oamenii care au trăit acum câteva secole nu citeau la fel ca noi. Pentru ca noi astăzi să citim cărţi pe suport de hârtie sau electronic, această activitate a avut de străbătut un drum lung, care a început odată cu tăbliţele de argilă din lumea sumero-babiloniană.

Primele tăbliţe cu pictograme au fost descoperite în apropierea oraşului Uruk şi reprezentau un fel de contabilitate a templului din oraş, pe ele fiind întocmite liste de grâne sau de animale. Alte tăbliţe găsite de cercetători înregistrau ordinea socială din Sumer, un fel de recensământ al templului din Lagash, unde, conform însemnărilor, existau 18 brutari, 31 de berari, 7 sclavi şi 1 fierar.

Scrierea cuneiformă care a evoluat de la imagini la simboluri în formă de cuie sau ace a putut fi studiată atent mulţumită lui Assurbanipal, regele Asiriei care, în anul 650 î.Hr., a hotărât să înfiinţeze o bibliotecă la Ninive şi a trimis scribii să adune tăbliţe de la toate templele din Babilonia.

Următorul pas pe scara evolutivă l-au făcut egiptenii, care au creat papirusul şi l-au exportat încă din mileniul III î.Hr. Datorită fapului că scrisul era considerat un dar de la zeul Toth, un scrib egiptean se pregătea 12 ani pentru această meserie. Aşa că nu este de mirare că doar un procent foarte mic din populaţia mondială putea citi.
Primele cărţi se prezintă sub formă de suluri prinse pe beţe de lemn sau de fildeş. Ele puteau atinge o lungime de 12-15m, iar textele erau copiate pe coloane înalte de 25-45 cm.

Antichitatea s-a remarcat mai ales, prin lectura sulului de papirus, mai apoi de pergament. Numită de către latini „volumen”, cartea sub formă de sul îi obliga pe cititori să participe la actul lecturii cu întregul corp, obiectul fiind ţinut cu ambele mâini.

La începutul erei noastre, apare codexul. Acesta era un ansamblu de caiete cusute împreună, pe care se putea scrie faţă-verso. Lectura începe, încet-încet, să semene cu cea din zilele nostre. Codexul putea fi paginat şi indexat, lucru care facilita lectura şi întoarcerea la anumite pasaje. Apare, astfel, lectura fragmentară, dată de flexibilitatea codexului, care putea fi citit pe sărite. Folosirea codexului se generalizează în secolele II-IV, iar triumful acestui nou tip de carte se datorează apariţiei pergamentului, confecţionat din piele de animal (oaie, capră, viţel).

Totodată se face trecerea de la cititul cu voce tare, care era lent şi anevoios, la lectura silenţioasă, oculară şi mult mai rapidă. Acest tip de citit „interiorizat” se conturează odată cu apariţia creştinismului. Cititul este o sursă de comunicare pe verticală, omul simţind nevoia unei legături cu divinitatea.

Din Evul Mediu, scenele de lectură devin subiecte preferate de artiştii plastici. Deşi majoritatea operelor expun lectura într-un mod subiectiv, datorită clişeelor şi normelor care constrâng lucrarea, antropologii au studiat mare parte din opere pentru a putea să redea acţiunea cititului aşa cum o făceau oamenii în jurul anului 1000.

Primele imagini artistice ale lecturii silenţioase, interiorizate, apar sub motivul „Bunei Vestiri”. Reprezentări dictate de textele biblice o întruchipează pe Fecioara Maria primind vestea zămislirii de la Arhanghelul Gavril. Ea este aşezată pe un jilţ şi ţine o carte în mână. La apariţia solului, ea pare a fi fost întreruptă din citit: păstrează cartea în mâna stânga şi marchează pagina unde a rămas cu degetul mare. De aici înainte, toate reprezentările acestei scene o vor prezenta pe Fecioară citind singură.

Călugări învăţaţi şi cititori mireni

Trecerea de la lectura orală la cea silenţioasă a fost văzută ca o mutaţie fundamentală în societate şi a presupus şi o schimbare a atitudinii corporale în rândul cititorilor.

Astăzi, pare greu de imaginat că atât în Antichitate, cât şi în Evul Mediu, textele nu erau înţelese decât dacă erau citite cu voce tare. Ceea ce trebuie să ştim însă, este faptul că cititul anevoios era determinat de lipsa spaţiilor dintre cuvinte, a semnelor de punctuaţie, precum şi a diferenţei făcute de majuscule. „Decupajul” cuvintelor se făcea numai prin intonaţie.

Cititul a apărut în mediile monahale, dar în scurt timp se va extinde în rândul laicilor, al elitelor care încep să citească în tăcere.

Apar tablouri care atestă schimbarea modului de lecturare, întruchipând, în general, femei citind în singurătate, stând în poziţii relaxate.
La răscrucea dintre secolele XV-XVI se nasc adevărate controverse, ca urmare a apariţiei tiparului. Primele reacţii vin să acuze această invenţie, văzută ca o unealtă ce corupe textele şi spiritele, răspândind scrieri imorale şi eretice. În ciuda împotrivirii, tiparul revoluţionează lectura şi creşte numărul cititorilor într-un timp scurt.

În Valencia, între 1475 şi 1550, un inventar din trei atestă prezenţa cărţii.
Aşadar, cine citea în secolele XV-XVI? Statisticile spun că 9 clerici din 10, 3 din 4 reprezentanţi ai profesiunilor libere, 1 din 2 nobili, 1 din trei neguţători şi 1 lucrător manual din 10.
Cartea, devenită proprietate personală, reprezintă o adevărată frontieră religioasă. În fruntea oraşelor cu cele mai multe cărţi, dar şi cu cei mai mulţi cititori, se află cele din ţările protestante, precum Frankfurt. La jumătatea secolului al XVIII-lea, aproape 80% din inventarele acestor oraşe au o notă referitoare la cărţi, spre deosebire de Franţa catolică, unde în 1750, doar 20% din totalul inventarelor atestă cartea.

Tot în secolele XV-XVI apar majoritatea bibliotecilor. Cele ale medicilor cresc de la 26 de titluri, în medie, la 62; ale juriştilor de la 25 la 55, ale negustorilor de la 4 la 10, iar la lucrătorii din industria textilă, cartea unică nu mai constituie o regulă, ajungându-se, în medie, la 4 cărţi.

Odată cu creşterea numărului de volume din bibliotecă, lectura ia forma activităţii familiale şi de grup. În unele cazuri, soţii citesc împreună, dar mai ales citeşte tatăl, din Biblie. Lectura cu voce tare este păstrată în mijlocul comunităţii, în întruniri de duminică, la slujba religioasă, unde se citeau atât texte religioase, cât şi texte laice.

Cu timpul, natura devine o temă centrală, un cadru ideal pentru meditaţie, aşa încât cititorul preferă lectura în aer liber. O treime din picturile secolului XIX reliefează natura, nu ca simplu peisaj, ci ca parte principală din compoziţie, prezentând, în special, femei care citesc în spaţii deschise. Bărbaţii adoptă cititul în public – la cafenele şi baruri, spre deosebire de femei care rămân tributare naturii. Cărţile par din ce în ce mai mici, mai uşor de ţinut în mână, indiferent de poziţia cititorului.

Un hobby? Un viciu? O necesitate?

În secolul XX, lectura devine un „bun de larg consum”. Spre sfârşitul secolului, cultura cărţii se transformă în cultura mass media. Raportul dintre cititori şi scriitor se modifică, dispare „încrederea oarbă” în informaţia oferită. Dispozitivele clasice ale dovezii (nota, referinţa şi citarea) sunt puse în discuţie, supuse unei priviri critice şi neîncrezătoare. Lectura devine discontinuă, subiectele sunt căutate în funcţie de cuvinte-cheie, se face o selecţie a datelor necesare. Omul contemporan citeşte exact ceea ce îl interesează. Capacitatea individului de a se concentra este mult mai mare, fiind capabil să citească rapid şi simultan mai multe ferestre de lectură.

Astăzi, lectura a devenit mai mult decât un hobby, putem vorbi de un „viciu de nepedepsit”, un lucru necesar şi plăcut în acelaşi timp. Omul nu mai citeşte doar pentru a comunica cu divinitatea sau pentru a evada din cotidian. Indivizii citesc pentru a ţine pasul cu multitudinea de informaţii create zilnic.