Închisoarea Carandiru – Anticamera Iadului

Un astfel de loc blestemat a fost până nu demult închisoarea
Carandiru din Brazilia…

Puşcăria la
brazilieni

Gândul de a ajunge la închisoare chiar şi pentru o singură
săptămână înspăimântă orice om întreg la cap. Cum ar fi (Doamne
Fereşte) ispăşirea unei pedepse într-un penitenciar dintr-o ţară
cât mai îndepărtată sau din cumplita Lume a Treia?

Ştiu, simplul gând trezeşte fiori reci, şi pe bună
dreptate…

Să luăm bunăoară Brazilia, un stat unde tratamentul inuman al
prizonierilor sau atmosfera cumplită din închisori, au intrat deja
în folclorul urban internaţional…

Sigur, „chiriaşii” unor astfel de stabilimente nu sunt tocmai
nişte îngeraşi aflaţi la băi, mulţi dintre ei fiind infractori ale
căror fapte provoacă fiori de groază, meritându-şi chinurile pe
deplin, dar ce să mai zicem de cei ajunşi aici pentru neplata unor
amenzi, sau alte infracţiuni minore?

Carandiru se califica pe deplin în cursa pentru titlul de cea
mai oribilă închisoare de pe Terra.

Era până nu demult cea mai mare închisoare din America Latină,
si cea mai de temut din Brazilia.

Era un loc unde, conform statisticilor oficiale, fiecare nou
venit era abuzat sexual şi torturat într-un interval de doar 20 de
minute de la pătrunderea sa pe porţile închisorii.

Prizonierii cu state vechi si gardienii le spun
nefericiţilor noi veniţi – amarelos, adică galbeni, deoarece acesta
va fi culoarea pielii lor pentru restul vieţii. Coloritul galben al
epidermei apare ca urmare a faptului că sunt înghesuiţi unii
într-alţii, în celule mici, unde nu bate soarele. Cel puţin 10
oameni sunt înghesuiţi în celule proiectate pentru unul, maxim doi
prizonieri. Lipsa de aer, hrană şi soare, făcea ca pielea lor să
aibă o culoare improprie unui om viu…

Amarelos sunt ţinuţi într-o închisoare separată, aflată de-a
lungul unui coridor imens şi întunecat care separă Pavilionul 5 din
complexul penitenciar gigant Carandiru, ridicat în apropierea
metropolei Sao Paulo. Separarea, făcută iniţial pentru apărarea
prizonierilor cu datorii faţă de traficanţii de droguri din
închisoare, nu făcea decât să le prelungească acelora chinul. Un
reporter brazilian afirma că înghesuiala era atât de mare, încât nu
şi-a închipuit vreodată că în celule, fiinţele bipede, dar
dezumanizate, ajunseseră să doarmă în picioare precum caii…

În plus, „galbenii” sunt prin definţie mult prea săraci
pentru a-şi cumpăra o celulă personală pe „piaţa neagră” a
închisorii. Piaţă neagră condusă de gardienii combinaţi cu
deţinuţii cei mai periculoşi.

Condiţiile de detenţie dintr-o închisoare braziliană sunt oricum
teribile şi de neimaginat pentru o ţară europeană, cu toate
acestea, atmosfera din Carandiru este încă mai cruntă.

Apogeul
groazei

Aici este locul unde bărbaţii sunt violaţi, bătuţi, umiliţi în
moduri inimaginabile nici măcar de o minte bolnavă. Aici deţinuţii
alfa, când sunt sătui de droguri, beţii, violuri, fotbal şi jocuri
de cărţi, organizează lupte între condamnaţii din subsolul
ierarhiei.

Lupte pe viaţă şi pe moarte, în care mulţi mor în chinuri fără
ca cineva să se sinchisească.

Aici fiecare nou venit este evaluat precum cadânele în vechile
târguri de sclavi din Orientul Mijlociu.

Este testat precum un animal de povară sau un obiect sexual.

Iar modul în care este testat, nici măcar nu trebuie
amintit…

După testare, liderii deţinuţilor hotărăsc soarta
nefericitului.

Va deveni sclav sexual, „câine de luptă” folosit în
meciurile între oameni, gardă de corp a şefilor, sau poate sfârşi
chiar pe post de bancă ambulantă de organe. Dacă este tânăr,
sănătos, nu s-a drogat sau nu a băut prea mult, ghinionistul este
„valorificat” pe una din numeroasele bănci de organe din America de
Sud. Corneea, pielea, rinichii, inima, ficatul, măduva sa, vor
deveni astfel nimic altceva decât „piese de schimb” pentru orice
bogătaş suferind care va plăti pentru ele.

Aici, omul este complet dezumanizat, transformat în fiinţă de
regn vegetal. Fără drepturi, fără bucurii, fără fericire , fără
nimic. Doar o tristă jucărie în ghearele Satanei care îl chinuie
prin interpuşii săi cu chip omenesc.

Situaţia este în mare aceeaşi în întregul sistem penitenciar
brazilian. Capacitatea oficială a celulelor de aici, însumează nu
mai mult de 28.000 locuri, unde sunt înghesuiţi peste 200.000 de
oameni.

Violatorii de copii au şi aici parte de cele mai cumplite
tratamente. De fapt ei sunt prima categorie de infractori în topul
mortalităţii. Unii sfârşind jupuiţi de vii.

Cei care au siluit fete sau femei devin din start obiecte
sexuale al oricărui deţinut alfa. Statutul lor nu se va schimba
niciodată. Iar dacă sunt ucişi, nimeni nu va deschide nicio anchetă
referitoare la soarta lor.

Acolo unde speranţa nu
răsare niciodată

Napoleon Bonaparte, cel care printre altele a pus bazele
sistemului penitenciar francez, a fost întrebat cu o ocazie:

„Maiestate, cine-i va păzi pe aceşti ticăloşi şi
criminali înrăiţi?

-Nişte ticăloşi şi criminali înrăiţi mai mai decât ei,
cine altcineva ar fi în stare?”, a răspuns imperturbabil celebrul
corsican.

Ei bine, răspunsul lui Bonaparte se potriveşte foarte bine în
cazul închisorii Carandiru.

Revoltele zilnice, crimele şi tentativele de evadare sunt puse
de specialişti nu doar pe seama climatului insuportabil de
detenţie, dar şi pe cruzimea şi excesele de violenţă ale
gardienilor.

Alte chinuri veşnice la adresa deţinuţilor, vin sub forma
foametei, alături de lipăsa oricărei forme civilizate de îngrijiri
medicale.

În plus, aici unul din cinci deţinuţi suferă deja de SIDA.

Refugiul în credinţă pare a fi singura alinare a deşinuţilor.
Pare, doar…

Preotul Gunter Zubic care vizita deseori închisoarea declara
presei că:

„Sistemul este greşit prin definiţie. Puteţi crede că medicii de
aici nu au calificarea necesară, şi pe lângă acest aspect strigător
la cer, nu au intrat în închisoare de ani de zile?”

Nu se ştie cu siguranţă dacă regimul de exterminare de la
Carandiru şi-a dovedit eficienţa, dar cifrele vorbesc. La ora
actuală, Brazilia are o rată a crimelor de doar 2 % din totalul
infracţiunilor, o rată extrem de mică comparativ cu cea din ţările
învecinate.

Filmul, revolta şi
sfârşitul

Apogeul durerii din Carandiru a fost atins pe data de 2
octombrie 1992, şi este considerat cel mai grav exemplu de
încălcare a drepturilor omului din istoria Braziliei.

Masacrul a fost declanşat de o revoltă a prizonierilor, iar
forţele poliţieneşti nu au dorit să negocieze cu deţinuţii, înainte
de intervenţia în forţă a trupelor de commando.

Rezulatul a fost sumbru, 111 deţinuţi ucişi, dintre care
102 doborâţi de gloanţele celor din poliţia militară, iar 9 fiind
înjunghiaţi de alţi deţinuţi, înainte de intervenţia în forţă a
autorităţilor. Niciunul dintre cei 68 de membri ai forţelor de
intervenţie nu a fost rănit, iar deţinuţii supravieţuitori au
afirmat că soldaţii au tras chiar şi în puşcăriaşii care se
predaseră şi stăteau închişi în celule.

Colonelul Ubitaran Guimaraes, conducătorul operaţiunilor de
intervenţie, a fost condamnat iniţial la 623 ani de închisoare
pentru crime şi masacre, dar a fost eliberat în anul 2006 de un
tribunal brazilian care a considerat că ofiţerul şi-a făcut doar
datoria şi a urmat procedura şi ordinele superiorilor.

Masacrul a produs furie şi oroare în rândul deţinuţilor
brazilieni care s-au constituit într-un adevărat sindicat al
morţii, intitulat Primeiro Comando da Capital. Grupul răzbunător
este bănuit de implicare în asasinarea lui Jose Ismael Pedros,
director la Carandiru în perioada masacrului.

Închisoarea a fost demolată pe data de 9 decembrie
2002.

Evenimentele şi faima închisorii au dus la apariţia cărţii
„Estacao Carandiru”, scrisă de Drauzio Varella, un medic
specializat în SIDA, carte care a devenit instantaneu un bestseller
în Brazilia.

Cartea a stat la baza peliculei Carandiru (2003) o coproducţie
braziliano-argentiniană în regia lui Hector Babenco. Filmul,
deţinător a numeroase premii şi beneficiar al multor cronici
favorabile, este un document care trebuie văzut de oricine,
deoarece surprinde excelent abisurile fiinţei umane care a
capitulat în faţa Răului.