1983 – Anul în care am „ratat” Apocalipsa

Un astfel de moment a fost anul 1983, când planeta a fost la câteva secunde de un devastator război nuclear. Şi nu în cadrul unui eveniment singular, ci în două, ba chiar trei ocazii diferite.

Să vedem faptele:

• „A fi regină este supraestimat”. Regina Iordaniei: „Suntem mai puternici atunci când ascultăm”
• Test de cultură generală. Cine a fost partenerul lui Mozart?

În acel an, aparent banal pe scena politică internaţională, s-au derulat probabil unele dintre cele mai periculoase evenimente ale celebrului Război Rece.

Pe baza estimărilor şi analizelor factorilor de risc implicaţi, anul 1983 a reprezentat un moment de cotitură mai important chiar decât mult mai mediatizata criză a rachetelor din Cuba anului 1962.

Culmea este că evenimentele respective s-au derulat într-un anonimat total pentru opinia publică mondială, adevărul despre dramatismul acelor clipe ieşind la suprafaţă câţiva ani mai târziu.

Anul 1983 a adus printre altele o sporire fără precedent a neînţelegerilor şi tensiunilor dintre cele două mari puteri ale lumii de atunci, Statele Unite, respectiv Uniunea Sovietică.

La începutul anului în cauză, analiştii militari ai Pentagonului, alături de şefii reţelelor de spionaj din CIA, descoperiseră o realitate cu adevărat îngrijorătoare pentru poziţia de lider militar al planetei deţinută de SUA. Aflaţi până atunci în urma americanilor în domeniul tehnologiilor militare, sovieticii nu doar că recuperaseră din decalaj, dar chiar depăşiseră Statele Unite la capitolul armelor nucleare. Peste 11.000 de focoase nucleare erau gata să distrugă nu doar America, ci întreaga omenire. Cei doi lideri de atunci, Iuri Andropov (şef al KGB şi adevăratul conducător al URSS-ului, în colaborare cu Dmitri Ustinov, ministrul sovietic al Apărării) şi Ronald Reagan, erau extrem de convinşi că un război nimicitor era iminent.

Andropov credea că Statele Unite vor ataca URSS-ul; prin urmare, liderul de la Kremlin se gândea foarte serios la avantajul strategic al unei prime lovituri nucleare care să demoralizeze total Washingtonul. Sovieticii dezvoltaseră în această direcţie aşa-numita Operaţiune RYAN, un atac devastator cu rachete nucleare asupra marilor baze militare de pe teritoriul SUA.

În paralel, Ronald Reagan şi strategul grupului Bilderberg, Zbigniew Brzezinski, derulaseră un plan de falimentare a economiei sovietice prin provocarea de cheltuieli uriaşe sovieticilor obligaţi să investească masiv în industria militară de apărare.

În acelaşi tensionat an 1983, Ronald Reagan a demarat aşa numitul Plan SDI, mult mai cunoscut sub denumirea de Programul Războiul Stelelor. Programul cu pricina, care nu a devenit niciodată funcţional (deşi gurile rele spun că actualul Scut Antirachetă, destinat chipurile să protejeze Europa de rachetele Iranului, dar orientat spre Rusia, nu este altceva decât definitivarea Programului Războiul Stelelor din anii 80), ar fi trebuit să intercepteze şi să distrugă orice rachetă sovietică, cu încărcătură nucleară, care ar fi fost lansată spre SUA.

Provocator, Ronald Reagan decide şi amplasarea de rachete Pershing II în toate bazele NATO din Europa. Pe acest fond mai mult decât periculos, două evenimente singulare, desfăşurate în anul de mare risc 1983, aveau să amplifice tensiunile deja existente până aproape de limita dezastrului nuclear.

Povestea zborului 007

Evenimentul care a zguduit echilibrul mondial are la bază o tragică încurcătură cu implicaţii în lumea spionajului dintre cele două mari puteri.

În ce constau faptele, pe scurt:

Spaţiul aerian sovietic din Extremul Orient era frecvent încălcat de avioane de spionaj americane, care adunau orice informaţii despre bazele militare sovietice din arhipelagul Kurile. Sovieticii ştiau acest lucru şi pândeau orice moment în care să doboare sau să captureze un astfel de avion de spionaj american.

Atunci s-a produs tragedia zborului sud-coreean 007, tragedie speculată din plin de CIA şi agenţiile de presă occidentale, care au ştiut să profite de propriile provocări la adresa sovieticilor. Ţinta fusese de fapt atinsă, lovitura de imagine dată Kremlinului era una perfectă, iar strategii americani jubilau. Lumea occidentală era oripilată, iar mass media din ţările NATO emitea comunicate extrem de virulente la adresa Moscovei.

Pe data de 1 septembrie 1983, aeronava 007 aparţinând companiei Korean Airlines (KAL), zbura de la New York spre Seul, cu o aterizare pentru realimentare în oraşul Anchorage din Alaska. În apropiere de destinaţie, pe când intrase în spaţiul aerian sovietic şi zbura deja deasupra peninsulei Kamceatka, avionul sud-coreean de pasageri a avut ghinionul să treacă pe lângă un avion de spionaj american, care ieşea în grabă din spaţiul aerian sovietic. Pe urmele avionului-spion erau însă 4 avioane de interceptare şi vânătoare de tip Suhoi-15 şi Mig-29. Pe radarele acestora a apărut doar avionul de pasageri coreean, aeronava americană dispărând la timp, iar pe culoarul acesteia de zbor instalându-se avionul coreean ai cărui echipaj şi pasageri habar nu aveau de urmărirea din ceruri. Conform conversaţiilor radio rămase înregistrate între piloţii de vânătoare sovietici şi Centrul de Control din Kamceatka, piloţii au interceptat rapid zborul KLA 007 şi au încercat în zadar să contacteze şi să identifice aeronava de pasageri, neprimind niciun răspuns în urma somaţiilor repetate. Convinşi că au în vizor un avion de spionaj fără pilot, sovieticii au decis distrugerea acestuia înainte ca avionul să ajungă în SUA cu eventuale date noi.

Maiorul Ghenadi Osipovici a primit ordinul de a trage o singură rachetă, iar aeronava KAL 007 a fost spulberată instantaneu deasupra Mării Japoniei. Toţi cei 269 de oameni aflaţi la bordul aeronavei şi-au pierdut vieţile.

Reacţia americanilor a fost exagerată şi ruşinos de ipocrită. Departamentul de Stat de la Washington a sugerat chiar că „sovieticii ştiau că aeronava era una civilă, plină de pasageri, şi cu toate acestea au tras în plin”. Ronald Reagan merge mai departe şi afirmă că este vorba de „un masacru, nu un accident” şi că „sovieticii s-au întors împotriva lumii şi împotriva tuturor preceptelor morale care guvernează relaţiile interumane de pretutindeni”.

Astăzi, în ciuda retoricii înfierbântate de pe atunci dintre sovietici şi americani, majoritatea analiştilor politici şi a istoricilor susţin că incidentul s-a datorat unei confuzii tragice. Este foarte posibil ca avionul spion american să fi zburat în imediata apropiere a aeronavei coreene, atât timp cât era în interiorul spaţiului aerian sovietic şi să se fi detaşat când a depăşit limita graniţei aeriene

Stanislav Petrov – omul care a salvat Terra

V-aţi gândit vreodată că noi toţi, indiferent de rasă, vârstă, sex, ideologie, religie, trebuie să-i fim profund recunoscători unui simplu locotenent-colonel din Aviaţia Militară a Uniunii Sovietice de pe atunci?

Este vorba de Stanislav Yevgrafovici Petrov, astăzi un respectabil ofiţer în rezervă în cadrul Armatei Rusiei.

Omul care ne-a salvat pe toţi, de la bacterii la miliardele de oameni, se afla la datorie pe data de 26 septembrie 1983, în buncărul secret Serpukov-15, una din bazele Forţelor Strategice de Rachete, situate în apropierea Moscovei.

Situaţia relaţiilor americano-sovietice se deteriorase îngrijorător. Cu doar trei saptămîni înainte, aviaţia militară sovietică distrusese aeronava sud-coreeană 007, la bordul căreia se afla şi un important oficial american, congressman-ul Larry McDonald.

Buncărul Serpukov-15 făcea parte din sistemul de averizare timpurie prin sateliţi, pentru detectarea rachetelor balistice intercontinentale via SUA – aşa-numitul sistem de avertizare Oko, de care liderii de la Kremlin erau foarte mândri.

Responsabilităţile lui Petrov constau în observarea reţelei de avertisment prin satelit şi anunţarea de urgenţă a superiorilor săi despre iminenţa oricărui atac nuclear asupra Uniunii Sovietice. Dacă avertismentele erau interceptate de sistemul de apărare, strategia sovieticilor consta în declanşarea imediată a unui contraatac nuclear cu toate rachetele disponibile. Scenariul – nebunesc, dar real – fusese de fapt aprobat în prealabil de ambele tabere şi specificat în Doctrina Comună de Distrugere Reciprocă, adoptată atât de sovietici, cât şi de americani, în speranţa intimidării reciproce.

Cu alte cuvinte, „Abţineţi-vă şi voi, că ne abţinem şi noi. Altfel murim cu toţii ca proştii într-un conflict în care nu vor exista nici supravieţuitori, darmite învingători sau învinşi”…

Imediat după lăsarea serii, computerele din buncăr au detectat un atac cu rachete intercontinentale lansat asupra Uniunii Sovietice dinspre Statele Unite.

Sistemul informa despre 5 asemenea rachete, care se îndreptau în mare viteză spre URSS. Îndoctrinat în sute de ore de propagandă comunistă împotriva duşmanului american şi planurilor imperialiste de dominare a lumii, locotenent-colonelul Petrov ar fi trebuit să reacţioneze mecanic şi conform regulamentului foarte strict.

Dar nu a fost aşa.

Factorul uman şi dorinţa de pace inerentă unei fiinţe umane normale s-au dovedit (din fericire pentru toată lumea) mai puternice decât idelogiile politice şi militare cu care Kremlinul spăla creierele agenţilor săi secreţi.

Eroul întregii omeniri nu a crezut computerul şi bine a făcut.

A ignorat voit alarma sistemului Oko, fiind convins, în sinea sa, că „iminentul atac american” nu putea consta într-o salvă de doar 5 rachete, în condiţiile în care cele două super-puteri deţineau mii de rachete cu focoase nucleare. Petrov şi-a adus aminte şi de conversaţiile în care câţiva savanţi sovietici puneau la îndoială acurateţea sistemului de alarmă prin satelit. Imediat după semnalul cu privire la cele 5 rachete, computerele au mai identificat alte 4 rachete recent lansate. Petrov era acum sigur că sistemul era defect, în ciuda faptului că nu avea nicio metodă cu care să-şi verifice suspiciunea. Sistemul de radare terestre al Uniunii Sovietice nu detectase nicio rachetă.

Emoţiile şi încordarea trăite de acest om, disperat să găsească o urmă de sânge rece în propriile vene, erau la apogeu. Următoarele 10 minute au fost cele mai grele din viaţa sa. Petrov asuda litri de transpiraţie, urmărind dacă traiectoria rachetelor se va abate spre Moscova.

Din fericire, ecranele nu au arătat nicio lumină; nicio explozie de 150 de ori mai puternică decât cea de la Hiroshima nu a zguduit împrejurimile. În schimb, sirenele şi semnalele de agresiune nucleară au încetat, iar luminile de alarmă s-au stins de la sine.

Alerta fusese falsă, sistemul avea o defecţiune majoră. Ceea ce păreau a fi 9 rachete care aduceau Apocalipsa pe aripile lor era, de fapt, reflexia neobişnuită a luminii solare pe norii de mare altitudine – fenomen optic interpretat de satelitul Molnia drept rachete în plin zbor.

Pentru Stanislav Yevgrafovici Petrov au urmat luni îndelungate de anchete, chestionări, cercetări.

Iniţial a fost lăudat de superiori pentru gestul său salvator. Dar nu a primit niciun premiu sau apreciere publică (ca şi cum o astfel de recompensă s-ar fi putut ridica vreodată la valoarea gestului său şi a sângelui rece de care a dat dovadă). Din contră, a fost tras rapid pe linie moartă, trimis în rezervă şi pensionat în linişte.

Evenimenul era unul extrem de ruşinos pentru liderii de la Kremlin. Sistemul lor de avertizare viciat arăta vulnerabilitatea sovieticilor şi-i făcea şi mai nervoşi.

Nici americanii nu s-au dovedit mai breji, în ciuda auto-reclamei şi războiului de imagine dus de Washington cu fonduri nelimitate. Deloc mai inteligenţi sau mai precauţi, americanii şi aliaţii lor din NATO au declanşat, în acelaşi an 1983, un mare exerciţiu comun sub numele de cod Able Archer, exerciţiu care simula un conflict minor degenerat într-o confruntare nucleară. Aceasta fără să aibă habar că sovieticii le interceptaseră toate planurile şi comunicaţiile.

Prostia liderilor NATO era şi ea la cote maxime. Pe data de 8 noiembrie, comandamentul NATO simula atacul nuclear apăsând pe temutul buton roşu, semnal pentru încheierea simulării Able Archer. Nu aveau nici cea mai mică idee că Flota de Război sovietică din Marea Baltică şi submarinele nucleare se pregăteau de ripostă. Din fericire, incidentul Petrov adusese mai multă înţelepciune la Kremlin. Nervii au rezistat iarăşi.

KGB-ul a transmis celor din CIA că omenirea fusese din nou aproape de Marele Sfârşit, iar raportul Agenţiei Americane de Informaţii a fost citit în aceeaşi seară de Ronald Reagan.

Preşedintele american a fost atât de şocat şi speriat, încât a demarat imediat negocierile care au dus, într-un final, la sfârşitul Războiului Rece.

Cât despre Petrov, astăzi este un pensionar care îşi duce liniştit existenţa în oraşul Friazino din Rusia.

Nici americanii nu au fost mai darnici cu omul care a salvat lumea. O asociaţie cetăţenească din San Francisco i-a înmânat, în anul 2004, un premiu onorific, precum şi suma de… 1.000 $.

Fără să fim ironici, oare acesta este preţul planetei noastre?

Era să uit: trimiteţi din când în când şi un gând bun către acest om, despre a cărui existenţă şi importanţă puţini ştiu. Măcar atât.

La urma urmei, îi suntem cu toţii, cumva, datori…