Marile capodopere ale omenirii

MONA LISA
Leonardo da Vinci (1452 – 1519)

Cunoscuta si ca „Gioconda”, Mona Lisa este un portret, datand din
secolul al XVI-lea, pictat in ulei, de catre Leonardo di
ser Piero da Vinci, in timpul Renasterii, pe un panou din
lemn de plop (77×53 cm), element popular in randul artistilor din
Florenta, Italia. Taiat dintr-o bucata masiva si nepastrand urma
vreunei unelte de fasonare, lemnul are o calitate exceptionala. Pe
revers, conserva semnele unei stravechi hartii de ramare, care au
fost racaite. In 1951, tabloul a fost dotat cu un sasiu de
stejar.

• Max Born, părintele mecanicii cuantice. Câștigător al Premiului Nobel pentru Fizică
• Piotr Ilici Ceaikovski, cel mai popular compozitor rus din istorie. Autorul operelor „Frumoasa din pădurea adormită”…

Potrivit celei mai raspandite ipoteze, modelul tabloului se
numea Lisa Gherardini, nascuta in 1479, la Florenta.
Vlastar al unei familii modeste, ea s-a casatorit la varsta de 16
ani cu fiul unui negustor de panzeturi, el insusi negutator,
Francesco di Bartolomeo del Giocondo, si i-a daruit trei copii.
Cand, in 1503, Francesco del Giocondo s-a mutat intr-o locuinta mai
spatioasa pe Via del Stufa si a decis sa realizeze un portret al
sotiei sale, s-a orientat catre Leonardo da Vinci.
Francesco nu si-a primit niciodata lucrarea comandata. Dupa
studierea amanuntita a straturilor tabloului si descoperirea
valurilor atasate de gulerul corsajului Lisei, intunecate si
aproape imperceptibile din cauza vernisurilor succesive aplicate de
marele pictor, s-a impus o interpretare care a facut cariera:
„Valul cenusiu transparent era purtat in acest fel de catre femeile
gravide sau care nascusera de curand”, spune Bruno Mottin,
conservator la Centrul de Studiere si Restaurare al Muzeelor
Frantei.

Potrivit cercetatorului, tabloul ar comemora nasterea celui de-al
doilea fiu (Andrea) al Mona Lisei. In aceasta situatie,
enigmaticul suras ar fi, de fapt, un zambet al maternitatii
implinite. In realizarea acestui element al portretului,
s-a identificat intrebuintarea faimoasei tehnici sfumato – efectul
de transparenta al maestrului. Altfel spus, un mod unic de a picta
o „absenta prezenta”.

Tabloul a ramas in colectiile regale franceze de la inceputul
secolului al XVI-lea pana in 1793, an ce coincide cu inaugurarea
celebrului Muzeu Central al Artelor de la Luvru. Sub Ludovic al
XIV-lea a fost adapostit la Versailles, iar in timpul Primului
Imperiu s-a aflat la Tuileries. Dupa Restauratie, a continuat sa
ramana la Luvru si sa se afirme drept piesa de rezistenta a
colectiilor nationale franceze. Studiata cu lupa de istorici si
copiata cu fervoare de pictori consacrati si de ucenici de-ai lor,
Gioconda a devenit cu adevarat celebra la nivel mondial dupa furtul
din 21 august 1911, cand un pictor italian cam lunatic – Vicenzo
Peruggia – a subtilizat-o ca s-o aduca in tara de origine a
creatorului si a modelului sau, Italia. In prezent,
Giocanda poate fi admirata la Luvru.

Afla aici mai multe despre secretele
din spatele celebrei picturi (la ora actuala,
cea mai cunoscuta pictura din lume).

HAMLET
William Shakespeare (1564 – 1616)

„Tragedia lui Hamlet, printul Danemarcei”, sau, mai simplu,
„Hamlet”, este o opera tragica, scrisa de William
Shakespeare, probabil, intre 1599 si 1601. Intriga
povestii, petrecuta in Danemarca, relateaza felul in care
printul Hamlet pretinde razbunare impotriva unchiului
sau, Claudius, pentru ca l-ar fi ucis pe batranul Rege
Hamlet, fratele lui Claudius si tatal tanarului Hamlet, luandu-i
locul la tron si casatorindu-se cu Gertrude, vaduva defunctului
rege si mama printului. Piesa ilustreaza extrem de viu episoade de
nebunie reala si prefacuta – de la jelire zdrobitoare pana la furie
scelerata – explorand teme precum tradarea, razbunarea, incestul si
coruperea morala.

In pofida cercetarilor intense, anul exact in care s-a scris
„Hamlet” ramane subiect de dezbatere. Trei vechi versiuni
ale piesei au supravietuit, si fiecare contine replici si chiar
scene care lipsesc din celelalte. Shakespeare a bazat „Hamlet” pe
legenda lui Amleth, prezervata de cronicarul din secolul
al XIII-lea, Saxo Grammaticus, in a sa „Gesta Danorum” si
repovestita de invatatul Francois de Belleforest in secolul al
XVI-lea. Structura piesei si profunzimea conturarii personajelor au
inspirat multa critica scrutinara, intre care un singur exemplu
este dezbaterea, veche de secole, despre ezitarea lui Hamlet de a
isi ucide unchiul. Unii vad in asta un instrument al intrigii,
pentru a prelungi actiunea, in timp ce altii il privesc ca pe un
rezultat al presiunii exercitate de complexele problematici
fiolosfice si etice care inconjoara o crima cu sange-rece, al unei
razbunari calculate si al dorintei patimase.

Mai recent, criticile psihoanalitice au examinat dorintele
neconstientizate ale lui Hamlet, iar criticile feministe au
reevaluat si reabilitat personajele adesea „malignizate” ale
Opheleiei si Gertrude. „Hamlet” este cea mai lunga piesa a
lui Shakespeare si printre cele mai puternice si influente tragedii
scrise in limba engleza. Ofera o poveste eterna ce poate
fi spusa iar si iar, readaptata in orice epoca. In timpul vietii
lui Shakespeare, piesa a fost una dintre cele mai populare opere
ale scriitorului si este considerata, in prezent, o capodopera a
literaturii mondiale. „Hamlet” a inspirat scriitori precum Goethe,
Dickens, Joyce si Murdoch, si este „cea mai ecranizata lucrare
literara precum si cea mai jucata piesa de teatru din toate
timpurile.

Afla aici mai multe despre misterioasa
identitate a creatorului lui Hamlet si amanunte picante din viata
lui Shakespeare.

SIMFONIA A NOUA
Ludwig van Beethoven (1770 – 1827)

Simfonia Numarul 9 in D minor, Opus 125 „Coral” este
simfonia finala si completa a compozitorului si pianistului
german Ludwig van Beethoven. Terminata in 1824, simfonia
este una dintre cele mai cunoscute opere muzicale din repertoriul
clasic occidental si a fost adaptata pentru a putea fi preluata ca
imn al Uniunii Europene. Simfonia a
9-a este considerata o capodopera a autorului si a lumii
deopotriva. Tot ea este primul exemplu de intrebuintare a vocilor,
de catre un mare compozitor, intr-o simfonie. Versurile sunt
cantate in incheiere, de patru solisti vocali si de un cor (asculta
tot clipul YouTube, mai jos), si au fost extrase din „Oda
Bucuriei”, un poem scris de Friedrich Schiller in 1785 si revizuit
in 1803, cu adaugiri ale lui Beethoven.

Societatea Filarmonica din Londra a autorizat si recunoscut
simfonia in 1817. Beethoven a inceput sa lucreze la ea in
1818 si a terminat-o la inceputul lui 1824. Totusi, atat
cuvintele, cat si notele folosite de el au surse datand din cariera
mai timpurie a compozitorului. „Fantezia Corala” in opus 80, din
1808, un concert de pian al lui Beethoven, cea care aduce Simfoniei
a Noua un cor si solisti aproape de final, a ajutat la construirea
climaxului capodoperei. Simfonia este realizata si cantata in patru
acte, dupa cum urmeaza:

• Allegro ma non troppo, un poco maestoso – aproximativ 15
  minute;
• Scherzo: Molto vivace – Presto – aproximativ 10 minute;
• Adagio molto e cantabile – Andante Moderato – Tempo Primo –
  Andante Moderato – Adagio – Lo Stesso Tempo – aproximativ 16
  minute;
• Recitative, faimosul cor final, reprezentatia muzicala a lui
  Beethoven pentru Fratietatea Universala – aproximativ 24 de
  minute.

Multi compozitori mai tarzii, ai perioadei Romantice si dincolo
de ea, au fost puternic influentati de Simfonia a 9-a a lui
Beethoven. Durand mai mult de o ora, capodopera era o simfonie
exceptional de lunga pentru vremea sa, ea solicitand participarea
tuturor formelor acustice de atunci. Gustav Mahler a
revizuit orchestratia simfoniei pentru a o face sa sune asa cum
credea el ca ar fi vrut autorul daca ar fi dispus de o orchestra cu
mijloace moderne. Mai trebuie mentionat faptul uimitor ca
atunci cand a compus Simfonia a 9-a, Beethoven – afectat de
numeroase boli – era deja complet surd.

DIVINA COMEDIE
Dante Alighieri ( 1265 – 1321)

„Divina Comedie”, opera de capatai a lui Dante
Alighieri, este considerata in orice top de profil una
dintre cele mai importante capodopere ale literaturii universale.
„Divina Comedie” descrie coborarea lui Dante în Infern, trecerea
prin Purgatoriu si, in cele din urma, ascensiunea in Paradis,
pentru a termina cu apoteoza unirii lui cu Divinitatea. Desi
continua modul caracteristic al literaturii si stilului medieval
(inspiratie religioasa, tendinta moralizatoare, limbaj bazat pe
perceptia vizuala si imediata a faptelor), poemul lui Dante tinde
catre o reprezentare ampla si dramatica a realitatii, departe de
spiritualitatea tipica a epocii sale. Scrisa in dialect toscan,
opera a exercitat o influenta considerabila asupra
dezvoltarii limbii si literaturii italiene.

Initial, Dante si-a intitulat poemul „Commedia”, in sensul ca, după
un inceput dramatic, opera are un final fericit – precum
explica autorul insusi intr-o scrisoare adresata lui Cangrande
della Scala. Atributul de „divina” i-a fost acordat de
Giovanni Boccaccio in biografia sa „Trattatello in laude
di Dante”, ca un omagiu datorat extraordinarei ei frumuseti
artistice, si apare pentru prima data intr-o tiparitură din 1555 a
editorului venetian Ludovico Dolce. Lucrarea a fost scrisa de Dante
in timpul exilului sau, intre 1304 si 1321, actiunea fiind
pozitionata de autor in primavara anului 1300, in saptamana
dinaintea Pastelui, atunci cand Dante intreprinde calatoria sa in
„lumea de dincolo”. Este anul sfant, instituit de Papa Bonifaciu al
VIII-lea, socotit drept jumatatea duratei previzibile a lumii.

In aventura lui Dante in cele trei taramuri ale vietii de apoi,
unde se proiecteaza binele si raul lumii terestre, personajul este
condus la inceput de poetul Virgiliu, simbol al ratiunii, apoi de
Beatrice, intrupare a credintei. Poemul este compus din peste
14.000 de versuri, structurate pe trei parti, cuprinzand 100 de
canturi, 33 pentru fiecare parte, plus un cant introductiv la
inceputul „Infernului”. Structura de fond a operei corespunde
fanteziei cosmologice medievale. Calatoria in Infern si pe muntele
Purgatoriului reprezinta traversarea intregii planete, in timp ce
Paradisul este o reprezentare simbolica a cosmosului ptolemic.
„Divina Comedie” poate fi descrisa ca o alegorie. Fiecare cant, si
episoadele continute contin numeroase intelesuri alternative. De
asemenea, structura complexa a poemului contine tipare matematice
si numerologice raspandite de-a lungul operei, corelate indeosebi
cu cifrele trei si noua, relationate cu Trinitatea.

Afla aici mai multe despre bizara
stiinta a numerologiei.

STATUIA LUI DAVID
Michelangelo di Lodovico Buonarroti Simoni (1475 –
1564)

„David”, capodopera indiscutabila a sculpturii
renascentiste, a fost creata intr-un interval de trei ani,
in perioada 1501 – 1504, de catre artistul italian
Michelangelo. Inalta de 5,17 metri si sfredelita
in marmura, statuia il porptretizeaza pe eroul biblic
David, surprins intr-un moment de contemplare.
Interpretarea cel mai larg acceptata este aceea ca statuia il
infatiseaza pe David chiar inaintea bataliei purtate cu Goliath,
spre deosebire de majoritatea reprezentarilor realizate de ceilalti
artisti, care-l imortalizeaza in urma victoriei sale.

Statuia a ajuns sa fie un simbol emblematic al apararii
libertatilor civile intruchipate in Republica Florentina,
Firenze – un oras-stat independent,
amenintat din toate directile de mai puternicele state rivale si de
hegemonia familiei Medici. Aceasta interpretare a fost incurajara
de dispunerea initala a sculpturii, in exteriorul Palazzo della
Signoria, sediul guvernului civic din Florenta. Sculptura completa
a fost dezvelita pe 8 septembrie 1504. Ochii lui David, cu o
privire amenintatoare, fusesera orientati catre Roma. Istoria
statuii lui David precede insa implicarea lui Michelangelo in acest
proiect. Oamenii Oficiului de Lucrari Artistice din cadrul
catedralei florentine, Oficiu alcatuit mai ales din membri ai
breaslei producatorilor de haine din lana, aveau planuri de a
realiza o serie de 12 mari sculpturi inspirate din Vechiul
Testament pentru sustinerea catedralei Santa Maria del Fiore. Cei
contractati sa realizeze aceste statui au fost Donatello si
asistentul sau, Agostino di Duccio. Cei doi au creat doua piese,
urmand sa inceapa lucrarile pentru „David” in 1464. Pe cand se
aflau la formarea picioarelor si a capului, Donatello a decedat, in
1466, iar modelarea si colaborarea cu Agostino au incetat. Blocul
de marmura, adusa direct de la o cariera din Carrara, un oras aflat
in Alpii Apuani din nordul Toscanei, a ramas neglijat pentru mai
bine de 25 de ani, expus in tot acest timp intemperiilor in curtea
exterioara a atelierului catedralei. Hotarand, in 1500, ca
lucrurile nu pot ramane asa la nesfarsit, oamenii catedralei au
decis, in 1501, sa gaseasca in cele din urma un artist care sa ia
bucata de marmura si sa o transforme intr-o opera de arta
finalizata. Desi atat Leonardo da Vinci si altii au fost
consultati, tanarul Michelangelo, in varsta de numai 26 de ani, a
fost cel care a convins ca merita sarcina.

A inceput sa sfredeleasca statuia devreme in dimineata zilei de
luni, 13 septembrie, la o luna dupa ce a primit contractul.
A muncit la masivul erou biblic timp de trei ani.
Desi statuia lui David este inspirata dupa un tipar desenat al
formei umane prin definitie, proportiile sale nu sunt chiar in
acord cu aceasta: capul si bustul sunt cumva mai mari in raport cu
portiunea inferioara a corpului. De asemenea, bratele, daca ar fi
lasate pe langa corp, ar intrece dimensiunile normale. O teorie
spune ca aceasta situatie s-ar datora faptul ca statuia trebuia
initial amplasata pe fatata bisericii sau pe un piedestal inalt,
ceea ce ar fi facut, prin iluzie optica, sa para ca proportiile
sunt cele corecte, atunci cand statuia ar fi fost privita de la o
oarecare distanta, de jos in sus. Insa, pentru a o proteja de
depreciere, sculptura a fost mutata in 1873 la Galeria Accademia
din Florenta, unde a fost si inca este admirata de milioane de
vizitatori. O replica a ei fost amplasata in Piazza della Signoria
in 1910.

RAZBOI SI PACE
Lev Nicolaevici Tolstoi (1828 – 1910)

Romanul rus „Razboi si Pace”, scris de Lev Tolstoi, este
considerat una dintre cele mai mari opere ale omenirii si un gigant
literar al secolului al XIX-lea. De asemeni, alaturi de
„Anna Karenina”, lucrarea este privita drept cea mai mare realizare
literara a autorului. Cu o scala epica, „Razboi si Pace” contureaza
in detalii amanuntite evenimentele care au condus la invadarea
Rusiei de catre Napoleon, precum si impactul erei napoleonice
asupra societati tariste, asa cum a fost el perceput prin ochii a
cinci familii aristrocrate ruse: Bezukhov, Bolkonsky, Rostov,
Kuragin si Drubetskoy.

Cu fragmente ale unei versiuni mai timpurii introduse in revista
„Mesagerul Rus” intre 1865 si 1867, romanul a fost prima
oara publicat in intregime in 1869. „Razboi si Pace” este
extrem de voluminos si este divizat in patru mari volume, fiecare
cu subparti alcatuite din multe capitole. Concentrandu-se asupra
membrilor a doua familii importante, Bolkonski si Rostov, romanul
foloseste istoriile lor individuale pentru a portretiza Rusia in
pragul unui conflict apocaliptic cu Franta lui Napoleon
Bonaparte.

Dimensiunea geniului literar al lui Tolstoi este data de
amploarea viziunii sale epice, care cuprinde starile
sufletesti traversate de orase intregi, miscarile armatelor si
prevestirile de rau augur ce planeaza asupra societatii rusesti.
Pentru realizarea lucrarii „Razboi si Pace”, Tolstoi a studiat
numeroase documente istorice, a citit memorii si romane istorice, o
influenta aparte avand „Roslavliov” de Zagoskin. Atentia
scriitorului se concentraza mai ales asupra „modului de trai”,
asupra tablourilor pasnice ale epocii, evenimentele razboinice
ramanand pe ultimul plan al romanului.

Compozitional, imensa varietate de figuri – peste 550 – si episoade
este arhitecturata sub forma de cronica a vietii. Povestea
prezentata se petrece cu 60 de ani inainte de momentul scrierii
sale de catre Tolstoi, „pe vreme bunicilor nostri”, asa cum
mentioneaza el. Numele a aproximativ 160 de persoane reale au
aparut sau au fost mentionate in „Razboi si Pace”. Povestea incepe
in 1805 si merge spre razboiul din 1812. In redactarea romanului,
Tolstoi s-a folosit abundent si de propria sa experienta a
Razboiului din Crimeea, la care a luat parte si care l-a ajutat sa
aduca detalii vii, pitoresti si povesti la prima mana despre
structurarea armatei ruse.

Vezi aici care sunt cei mai
prolifici 10 mari scriitori romani.

CATEDRALA SFANTULUI
VASILE
Postnik Yakovlev (? – ?, secolul XV)

Catedrala Sfantului Vasile Blajenai este un lacas de cult
ortodox rusesc, ridicat in Piata Rostie din Moscova intre 1555 si
1561. Construita din ordinul lui Ivan al IV-lea al Rusiei
pentru comemorarea capturarii lui Kazan si a lui Astrakhan, ea
marcheaza centrul geometric al orasului si este axul dezvoltarii
sale. A fost cea mai inalta cladire din Rusia si din Europa de Est
pana la definitivarea Turnului cu Clopot al lui Ivan cel Mare, in
1600. Cladirea initiala, cunoscuta ca „Biserica Trinitatii” si, mai
tarziu, „Catedrala Trinitatii”, continea opt biserici dispuse in
jurui unei a noua, biserica centrala a Interventiei; a zecea
biserica a fost ridicata in 1588 pe mormantul veneratului sfant
local Vasile.

In secolele XVI si XVII catedrala, perceputa ca simbolul timpuriu
al Orasului Paradisiac, a fost cunoscuta popular sub denumira de
„Ierusalim” si a servit ca o alegorie a Templului Ierusalimului in
cadrul sarbatorii anuale „Duminica Floriilor”, oficiata de
Patriarhul Moscovei si de catre tar. Aspectul constructiei, modelat
sub forma unei flacari a unui foc de tabara intins spre cer, nu are
corespondent in arhitectura rusa sau in lume. Nu seamana cu
nicio alta cladire a tarii, nimic similar nu poate fi descoperit in
intregul mileniu de traditie bizantine, din secolul V pana in
secolul XV. Catedrala a prevestit climaxul arhitecturii nationale
rusesti din secolul al XVII-lea, si nu a fost niciodata
reprodusa ca atare, desi ulterior, biserici care aduc ca structura
cu ea au aparut in marile orase rusesti. Ea a operat ca divizie a
Muzeului Istoric de Stat inca din 1928, fiind complet secularizata
in 1929 si ramanand, inclusiv astazi, proprietate a Statului Rus
(si nu a Bisericii). Catedrala este parte a Patrimoniului
Mondial UNESCO Kremlin si Piata Rosie.

Identitatea arhitectului sau a arhitectilor catedralei este
necunoscuta. Traditia spune ca a fost vorba de doi, Barma
si Postnik Yakolvev. Totusi, cercetatorii sustin ca ambele nume
desemneaza o singura persoana. Legenda ne mai dezvaluie ca Ivan
l-ar fi orbit pe arhitect dupa ce si-a finalizat lucrarea ca sa nu
o poata reproduce si in alta parte, desi Postnik Yakovlev a ramas
activ cel putin pana prin anii 1560. Istoricii artelor cred ca,
judecand dupa cantitatea de elemente noi introduse in Catedrala
Trinitatii, este foarte probabil ca ea sa fi fost construita de
mesteri germani. Sub stapanirea tarului Ivan mai ales, germanii si
englezii ii inlocuiau pe italieni la astfel de treburi.

Interiorul catedralei ascunde un labirint de coridoare inguste si
inchise precum si cilindrele verticale ale bisericilor. Cea mai
inalta, biserica centrala a Interventiei, se ridica in aer pana la
46 de metri, pe interior, dar are o suprafata de numai 64 de metri
patrati. Culorile vii ale constructiei au fost aplicate in cateva
stadii, din 1680 pana in 1848.

Citeste mai multe despre Moscova –
cetatea Patronilor de la Rasarit.

FAUST
Johann Wolfgang Goethe (1749 – 1832)

Fabulosul „Faust” al lui Goethe este o piesa tragica in doua parti.
Desi este scrisa ca o drama ce nu are ca menire jocul
scenic, este piesa cu cele mai mari cifre de audienta pe scenele
unde se interpreteaza in limba germana. „Faust” este
lucrarea cea mai faimoasa a lui Goethe si este considerata de multi
drept una dintre operele de capatai ale literaturii germane.

Autorul a definitivat o versiune preliminara a „Primei Parti” in
1806. Publicatia din 1808 a fost urmata de editia
reviziuita din 1828-1829, ultima editata de Goethe insusi.
Scriitorul a termina de scris „Partea a Doua” in 1832, chiar anul
mortii sale. In contrast cu prima parte, atentia nu mai cade aici
pe sufletul personajului principal, care a fost vandut diavolului,
cat mai ales pe fenomenele sociale ale epocii, pe psihologia,
istoria si politica germana. A doua parte a format ocupatia
principala a ultimilor ani din viata lui Goethe, fiind publicata
postum in 1832.

De-a lungul primei parti a povestii, Faust ramane nesatisfacut;
concluzia ultima a tragediei si rezultatul pariului facut cu
diavolul sunt dezvaluite in „Partea a Doua”. Prima parte reprezinta
„lumea mica” si se intampla in propriul univers al personajului, in
spatiu-timpul firesti. In contrast, partea a doua are loc in „lumea
larga” sau in macrocosmos.

Povestea lui Faust a inspirat multa literatura, muzica si
ilustratie, iar lucrarea ramane o parabola rezonanta asupra
invatarii stiintifice si religoase, a pasiunii si seductiei,
independentei si dragostei. In termeni poetici, Goethe plaseaza
stiinta si puterea in contextul metafizicii din punct de vedere
moral. Faust este un cercetator empiric fortat sa confrunte
probleme precum binele si raul, Dumnezeu si Diavol, sexualitate si
moralitate.

Descopera 6 personaje
care si-au vandut sufletul Diavolului.

CETATEANUL KANE
George Orson Welles (1915 – 1985)

„Cetateanul Kane” este un film american dramatic, regizat de Orson
Welles, totodata interpretul personajului principal al povestii.
Este adesea considerat drept cel mai bun film al tuturor
timpurilor, primind o pretuire speciala pentru inovatiile
aduse la nivel cinematografic, muzical si narativ. „Cetateanul
Kane” a fost nominalizat la noua categorii in cadrul galei de
decernare a premiilor Oscar din 1942. Povestea adusa in atentie de
acest film este un „roman a clef”, sau o „istorie cu cheie” –
descrierea vietii reale in spatele unei copertine fictionale – care
examineaza viata si mostenirea lui Carles Foster Kane, un
personaj construit dupa trasaturile magnatului media american
William Randolph Hearst si inspirat chiar de viata
acestuia. Dupa lansarea peliculei, Hearst a interzis mentionarea
acesteia in oricare dintre ziarele sale.

Cariera lui Kane in lumea publicatiilor se naste din
dorinta idealista de serviciu adus comunitatii, dar evolueaza
treptat intr-o vanatoare lipsita de scrupule a puterii.
Dezvaluita mai ales prin „flashback”-uri (pasaje episodice cu
intamplari din trecut, tehnica cinematografica extrem de rara in
anul productiei), povestea este prezentata prin cercetarea
desfasurata de un reporter de investigatii, aflat pe urmele
dezlegarii misterului ultimului cuvand rostit de magnat pe patul de
moarte: „Rosebud”.

Dupa succesul pe care l-a inregistrat in salile de cinematograf cu
„Mercury Players” si cu emisia radio controversata din 1938, despre
„Razboiul Lumilor”, Welles a inceput sa fie curtat de Hollywood. A
semnat un contract cu RKO Pictures in 1939. Neobisnuit pentru un
regizor neexperimentat, i s-a oferit libertate totala de a-si
dezvolta filmul, folosindu-si propriul casting si propria echipa si
beneficiind chiar si de privilegiul stabilirii versiunii finale de
difuzare a „produsului”. Welles a semnat scenariul „Cetateanului
Kane” impreuna cu Harman Mankiewicz. Un succes rasunator din
perspectiva criticilor, „Kane” a esuat in privinta incasarilor de
box-office. La scurt timp dupa lansare, filmul a fost uitat, dar
reputatia i-a fost reabilitata mai intai de criticii francezi, iar
apoi resuscitarea americana din 1956.

CAPELA SIXTINA
Michelangelo di Lodovico Buonarroti Simoni (1475 –
1564)

Construita sub pontificatul Papei Sixtus al IV-lea, intre anii
1472 si 1483, si indeplinind rolul de capela a palatului papal de
la Vatican, Capela Sixtina este una dintre cele mai
faimoase comori artistice ale Europei. Aflata in
apropierea Bazilicii Sfantul Petru, capela este recunoscuta si
pretuita la nivel international atat gratie picturilor murale ale
lui Michelangelo, cat si conclavurilor cardinalilor tinute aici
pentru alegerea unui nou papa.

Masurand 40,93 de metri in lungime si 13,41 de metri in latime,
capela ar corespunde ca dimensiuni, conform traditiei
biblice, proportiilor Templului lui Solomon. Este inalta
de 20,70 metri, cu plafon boltit, are cate 12 ferestre pe fiecare
dintre peretii laterali si o pardoseala construita din mozaic
policrom de marmura. Capela Sixtina este impartita in doua parti:
cea mare, care contine altarul, destinata ceremoniilor religioase,
si una mai mica, pentru credinciosi. Planurile arhitectonice ii
apartin lui Baccio Pontelli, iar lucrarile de constructie au fost
executate sub supravegherea lui Giovannino de Dolci. Picturile de
pe peretii laterali au fost executate de cei mai mari artisti ai
timpului, intre care Pietro Perugini si Sandro Botticelli.

Subiectele „ilustratiilor” ating teme istorice religoase,
selectate dupa conceptul medieval de impartire a istoriei lumii in
trei epoci: prima de la Facerea Lumii la stabilirea Celor zece
porunci, a doua de la Moise pana la nasterea lui Iisus Hristos si a
treia reprezentand epoca crestinismului. Abia in 1508, pictarea
plafonului Capelei Sixtine i-a fost incredintata lui Michelangelo
de catre Papa Iuliu al II-lea. Initial, tavanul prezenta un cer
albastru cu stele aurii. Executarea lucrarii a durat patru ani,
pana in 1512, artistul lucrand mai mult singur si petrecand ore in
sir pe schele. Desi contractul initial prevedea ca Michelangelo sa
picteze numai figurile celor 12 apostoli, la final lucrearea
cuprindea peste 3.000 de figuri pe o suprafata de aproape 500 de
metri patrati. Artistul a folosit culori vii care, dupa renovarea,
intre 1981 si 1994 a capelei, si-au recapatat in intregime
stralucirea.

In 1535, Michelangelo incepe sa picteze peretele de deasupra
altarului la cererea Papei Paul al III-lea, cu tema „Judecata de
Apoi”, pe care o termina dupa sase ani. Fresca infatiseaza figuri
si scene ingrozitoare, reflectand, se crede, gandurile negre din
perioada unei mari crize de credinta a artistului. Odata cu
dezvelirea, la 31 octombrie 1541, a picturii, autoritatile
bisericesti si opinia publica se scandalizeaza din pricina
numarului mare de nuduri in cea mai importanta biserica a
crestinatatii. Artistul este acuzat de imoralitate,
obscenitate si brasfemie. Ca raspuns la reactia tulburata,
cardinalul Carafa organizeaza „Campania frunzelor de vita” pentru
acoperirea organelor genitale din reprezentarea lui Michelangelo,
dupa moartea artistului. Cu ocazia recentelor lucrari de
restaurare, aspectul original al Capelei Sixtine a fost refacut in
mare masura.

*

CITESTE SI:

• Record absolut pentru un
  Picasso
• Gioconda avea colesterolul marit, iar
  amorasul era rahitic
• Reinvie arta victoriana de dresura a
  puricilor