Arta decorarii corpului uman

Tatuajul – marcaj definitiv

Tatuajele de diferite forme si marimi, ascutirea
dintilor, alungirea lobilor urechilor, introducerea unor obiecte in
buze, dopurile pentru nari, gaturile de girafa, modelarea craniilor
si a talpilor – sunt numai cateva exemple de modificari corporale
traditionale, de natura – mai ales – tribala. Mumiile
tatuate, descoperite de-a lungul secolelor, din Egipt pana in estul
si in vestul Europei, si din Nordul Arctic pana in junglele
Mezoamericii, atesta preocuparea straveche a omului de a-si
personaliza corpul, stand drept marturii permanente ale faptului ca
tatuajul nu este nicidecum apanjul societatilor moderne.

• Test de cultură generală. Cum sunt stabilite cursurile valutare?
• Povestea desprinsă din cărţi a îndrăgitului Petre Ispirescu. Nu a făcut niciun an de şcoală, a…

Capitanul James Cook este cel care, in urma intoarcerii
din primul sau voiaj, a introdus cuvantul „tatoo” in vocabularul
englez, de unde a fost preluat, in forme usor modificate, de
celelalte limbi europene. Impreuna cu echipa sa de
naturalisti, capitanul Cook a continuat sa se documenteze cu
privire la practicile de insemnare si strapungere a corpului in
cazul diferitelor triburi si culturi pe care le-a intalnit in cele
trei expeditii intreprinse in jurul lumii in anii 1700. De la el ne
parvin primele informatii si reprezentari ale uneltelor manuale
primitive de tatuare precum si ale greutatilor pentru urechi si ale
podoabelor menite sa largeasca, sa traga, sa strambe, sa alungeasca
diferitele zone ale corpului la dimensiuni nebanuite.

Tatuajul, asa cum il cunoastem noi azi, a evoluat timp
de secole si, desi religia si guvernele au incercat sa infiereze
acest obicei, el este astazi mai popular decat oricand
altcandva. Curentul hippie si cel Rock and Roll se fac
probabil cele mai vinovate, prin conceptele lor icnonografice, de
promovarea si mentinerea fenomenului tatuarii in randul
societatilor moderne, aceste miscari influentand masiv industria tv
si cinematografia. Astazi, tatuajuele au ajuns la nivelul
la care pot fi considerate crampeie de arta, caci
specialistii sunt capabili sa aplice pe pielea umana adevarate
capodopere, rivalizand cu cele mai spectaculoase desene si picturi
pe planse sau pe panza.

Tatuajul se realizeaza prin inserarea cernelei
permanente in straturile pielii, avand in general rol decorativ,
dar si de identificare sau marcare, asa cum se intampla in
cazul penitentilor sau al animalelor. Tatuajele au fost practicate
in toata lumea. Ainu, populatia indigena a Japoniei, purta prin
traditie tatuaje faciale. Astazi berberii din Tamazgha (Africa de
Nord), Maorii (Noua Zeelanda) si populatia Atayal din Taiwan isi
aplica inca aceleasi tatuaje faciale traditionale vechi de secole.
Tatuajul era larg raspandit printre polinezieni si
in randul unor grupari tribale din Filipine, Borneo, Insulele
Mentawai, Africa, America de Nord si de Sud, Mezoamerica, Europa,
Japonia, Cambodgia, Noua Zeelanda si Micronezia. Originea
termenului „tatuaj” provine din polinezianul „tattow” sau „tatau”,
iar practica isi are radacinile in vremurile neolitice in
Eurasia.

„Ozzie, Omul Gheturilor”, datand din mileniile V – IV i.Hr., a
fost descoperit in valea Otz din Alpi si avea aproximativ 57 de
tatuaje cu carbon, constand in simple puncte si linii pe coloana
vertebrala, in spatele genunchiului stang si pe glezna sa dreapta.
Alte mumii purtatoare de tatuaje si datand de la finele mileniului
II i.Hr. au fost Mumia de Amunet din Egiptul Antic si mumiile din
Pazyryk si de pe Platoul Ukok.

Germanicii pre-crestini, celtii si alte triburi din
centrul si din nordul Europei erau adeasea tatuati
abundent. Pictii, de exemplu, erau faimosi pentru
tatuajele lor cu cardama sau cupru. Iulius Cezar a descris aceste
tatuaje in Cartea a V-a a „Razboaielor Galice”. In Japonia,
tatuajul se crede ca dateaza din Paleolitic, de acum aproximativ
10.000 de ani, insa tatuajele de natura occidentala de astazi isi
au originile in Polinezia si in descoperirea notiunii de „tatau” de
catre exploratorii secolului XVIII. Practica polineziana a devenit
populara in randul marinarilor europeni, inainte de a se raspandi
la modul general in societatile vestice.

Tatuajul a fost si este folosit in scopuri decorative si
spirituale, in scopuri de identificare, dar si cu rol cosmetic sau
medical. Alaturi de piercing-uri (obiecte metalice inserate
in diverse organe si parti ale corpului), tatuajeleau fost adesea
asociate in societatile civilizate cu mediile frivole si anturaje
nocive, insa in ultimii ani aceasta prejudecata a inceput
sa piarda teren.

Din acelasi registru al modelarii pielii umane mai face parte si
tatuarea cu Hena. La origine, este vorba despre o
planta naturala utilizata timp de multe secole cu rolul de
colorant. Aceasta creste in medii calde, iar in trecut oamenii o
foloseau pentru colorarea tesaturilor si a lucrurilor din lemn.
Astazi, hena este folosita in arta decorarii corpului, in aplicarea
tatuajelor non-permanente, dar si pentru vopsirea podoabei
capilare. Hena contine un agent chimic responsabil pentru colorare.
Acesta are culoarea rosie, dar clorofila din hena il mascheaza.

Cicatrizarea si buzele lungi

Tatuarea este o modificare vizuala spectaculoasa a corpului
uman, insa, privind mai adanc in istorie si in unele spatii
geografice, putem constata cu usurinta ca acest obicei este mai
degraba o joaca, comparativ cu alte practici cu acelasi scop.
Modificarile trupesti au fost duse la extrem sau au degenerat
adeasea in mutilari, care mai de care mai… creative.

In Africa si Australia spre exemplu, pigmentarea
naturala a multor populatii indigene este prea inchisa pentru ca
tatuarea pielii lor sa serveasca drept semn distinctiv. De aceea,
in unele cazuri, oamenii au apelat la cicatrizarea ritualica si la
alte forme evidente de mutilare. Practicata de ambele sexe
si in grade foarte diferite, cicatrizarea poate fi considerata
drept una dintre cele mai de impact forme de „auto-infrumusetare”.
Nefiind limitata doar la populatiile de culoare, aceasta metoda a
fost prevalenta si in Egipt si Mezoamerica.

Inca foarte populara in multe tari africane, in Noua Guinee si
chiar in Noua Zeelanda, cicatrizarea este consideranta o
importanta componenta estetica. In triburile africane, ea
este executata atat in cazul barbatilor cat si al femeilor, cu
ajutorul unor instrumente ascutite de facut incizii, in asa fel
incat forma tesutului in care se va cicatriza o rana sa fie
controlat si predefinit.

Cicatrizarea implica frecarea ranilor cu seva acida a
unor plante, cu praf de pusca sau carbune, cauzand arsuri
permanente, cunoscute sub denumirea de cicatrici cheloidale. Nu
numai ca aceste forme de modificare a corpului sunt considerate
foarte placute vizual, insa ele si transmit mesaje sociale
complexe. Membrii triburilor Maori, din Noua Zeelanda, simt ca
trupurile lor nu sunt complete daca nu si le acopera cu
traditionalele insemne cicatrizate, denumite moko. In zilele
noastre, moko sunt executate cu ajutorul unui instrument special,
dar in vechime erau incarnate cu uhi, un instrument asemanator unui
cutit, ce acoperea pielea de caneluri.

Oamenii Mursi sau Murzu sunt un trib de crescatori de vite din
Etiopia, care traiesc in apropierea granitei cu Sudanul, una dintre
cele mai izolate regiuni ale tarii. Populatia Mursi este estimata
la aproximativ 6.000 – 10.000 de indivizi. Femeile Mursi
sunt faimoase pentru ca poarta farfurii mari in buze, un semn de
anduranta, maturitate si prin urmare, de frumusete in
randul comunitatii. Este vorba despre discuri din lut sau din lemn
inserate in buza inferioara, reprezentand chiar o necesitate in
aceste triburi. Femeile din Musi sau Surma isi gauresc buzele in
jurul varstei de 15-18 ani, cu sase luni inainte sa se marite.

Doi si uneori chiar patri dintre dintii din fata ai mandibulei
sunt indepartati, iar o incizie de 1-2 centimetri este realizata
pentru a permite introducerea unui mic buson de lemn in taietura.
2-3 saptamani mai tarziu, dupa vindecarea ranii, acesta este
inlocuit cu unul de dimensiuni sporite. Primul buson argilos este
confectionat de purtator insusi si multe femei se mandresc sa il
poata orna. Diametrul final al discurilor variaza intre 8 si 16
centimetri si unele cercetari antropologice sustin ca ele sunt un
semn de importanta sociala in cadrul tribului.

Cu cat este mai mare „farfuria” cu atat este mai
important purtatorul in comunitatea tribala. Dupa
casatorie, busoanele din buze sunt indepartate, iar buzele raman
atarnande si incretite. Practica intinderii buzei inferioare pana
la dimensiuni uluitoare nu este limitata doar la cateva triburi
africane izolate, ci poate fi intalnita peste tot in lume.
Aborigenii africani, sud-americani si arctici cred ca
supradimensionarea buzei reprezinta forma ultima de frumusete.

Lobi intinsi, nari indopate si gaturi de girafa

Dar nu numai femeile isi alungesc parti ale corpului ca ritual
de maturizare. Rikbaktsa este un grup etnic ce traieste in padurea
tropicala a Amazonului, in regiunea Mato Grosso din Brazilia. Mai
sunt denumiti si Orelhas de Pau („Urechi de lemn), din
cauza obiceiului barbatilor de a purta discuri de lemn in lobii
alungiti ai urechilor.

Baietilor Rikbaktsa le sunt strapunse urechile in timpul unei
celebrari ritualice la varsta de 14 sau 15 ani, atunci cand devin
capabili sa vaneze singuri animale de dimensiuni mari si sunt
constienti de importanta ceremoniile traditionale. Ritualul de
trecere marcheaza tranzitia tanarului de la copilarie la
maturitate, calificandu-se totodata pentru insuratoare si
schimbandu-si numele de copil cu cel de adult. Tribul Rikbatska
numara in prezent 909 membri.

De asemenea, exista bizarul tribul Apatani care traieste in
valea Ziro din statul indian nord-estic Arunachal Pradesh.
Femeile Apanti erau considerate cele mai
frumoase din toate triburile Arunachal; atat de frumoase, incat
trebuiau sa isi strice din infatisare ca sa fie mai putin atractive
si sa nu motiveze invazii din partea altor triburi. Ca
atare, femeile Apanti purtau dopuri mai de lemn in nari.

Kayan este o minoritate etnica Tibeto-Burmana din Myanmar,
faimoasa mai ales pentru multele inele metalice pe care femeile de
aceasta etnie le poarta in jurul gaturilor, alungindu-si-le la
proportii neobisnuite. Din cauza conflictelor generate de regimul
militar, multe triburi Kayane au parasit Myanmarul la finele anilor
1980 si la inceputul anilor 1990 pentru a se muta in Thailanda,
acolo unde gaturile lungi ale femeilor au devenit atractii
turistice.

Bratarile sunt infasurate in jurul gaturilor fetitelor
cand acestea au varsta de aproximativ cinci ani. Fiecare
bobina este apoi inlocuita cu una mai lunga. Surprinzator, nu atat
gatul este cel alungit in urma acestui proces de fortare anatomica,
cat claviculele sunt tasate si impinse in jos, departe de cap,
presand cutia toracica. Odata plasate, bobinele sunt indepartate
doar pentru a fi inlocuite cu unele si mai lungi. Atunci cand sunt
intrebate despre semnificatia modificarii corpurilor lor, femeile
Kayan fac apel la identitatea culturala si la frumusete.

Antropologii au speculat mult timp pe marginea insemnatatii
exacte a bobinelor de discuri metalice si au venit cu teorii
conform carora acestea le-ar face pe femei mai atractive, mai putin
atractive, sau ar preveni uciderea lor de catre tigri.

Dintii de pradator si piciorul Lotus

Ascutirea dintilor este o forma foarte dureroasa de
modificare pe care femeile din triburie sud-asiatice au indurat-o
timp de mai multi ani. Este considerata forma suprema de
infrumusetare prin acele parti. Femeile Bagobo din Mindanao, insula
cea mai estica a Filipinelor, trebuie sa fi petrecut multe ore de
pilire a dintilor cu ajutorul diferitelor instrumente rudimantare,
precum pietre si lemne.

Este greu de crezut ca un obicei extrem de chinuitor, al carui
proces de definitivare este intins pe parcursul mai multor ani,
poate deveni popular, insa „impaturirea” labei piciorului a fost
practicata probabil de milioane de femei din China, timp de
aproximativ 1.000 de ani. Este vorba despre
cea mai apreciata forma de infrumusetare,
„Piciorul Lotus” de 7,5 centimetri. Incepand din
copilarie, de la varste cuprinse intre 3 si 10 ani, inainte ca
oasele sa li se dezvolte in intregime, copilelor le erau rupte
degetele si calcaiele, iar labele picioarelor le erau fortate sa
incapa in pantofi stramti, pentru ca ele sa aiba picioare mici si
frumoase.

Aceasta practica a fost initial adoptata de reprezentantele
sexului frumos apartinand familiilor imparatesti, dar mai tarziu
obiceiul s-a extins la toate clasele sociale. Doar cele mai sarace
taranci nu se „bucurau” de „placerea” de a avea picioarele legate
astfel deoarece ele trebuiau sa munceasca foarte mult.

Ritualul de pliere era repetat zilnic, iar legaturile erau
stranse de fiecare data mai mult, facand procesul din ce in ce mai
dureros. Dupa indoire, tinerei femei nu i se permitea sa se
odihneasca. Era fortata sa faca plimbari lungi, astfel incat
greutatea corpului sau sa striveasca picioarele in forma „corecta”.
De multe ori, degetele cadeau de la infectii, iar acesta era
considerat un lucru bun, deoarece picioarele puteau fi micsorate
chiar si mai mult. Obiceiul a fost interzis in anul 1911, dar mai
exista inca unele chinezoaice batrane ale caror picioare amintesc
de tulburatorul obicei practicat in urma cu mai putin de o suta de
ani.

Si capul poate fi modelat

Evidentele modelarii craniene dateaza inca din 45.000 i.Hr si,
desi practici atat de extreme nu au mai fost inregistrate
in ultima suta de ani, forme mai usoare ale modificarii craniului
sunt inca practicate si astazi in diferite regiuni din Africa si
America de Sud. Capul unui copil este relativ moale si
maleabil in primii ani de viata. Modelarea craniana se realizeaza
prin infasurarea cu funii sau carpe a capului bebelusului,
adaugandu-se uneori si crampeie de lemn, pentru o presiune sporita.
De obicei, craniul se alungeste, dar exista si cazuri extreme de
cranii cu forma cerebrala sau de inima. Se crede ca aceasta
practica estetica era folosita pentru demonstrarea starii sociale
si ar fi putut juca un rol important in cultura egipteana, regina
Nefertiti si regle Tutankamon fiind adesea reprezentati in fresce
si picturi cu testele alungite.

Arta modelarii corpului este un subiect suficient de amplu incat sa
umple mai multe volume, el putand fi abordat atat cronologic si
geografic, cat si etnologic si cultural. Am trecut aici in revista
numai cateva dintre nenumaratele obiceiuri de decorare a corpului
practicate de catre oameni de-a lungul secolelor si chiar
mileniilor, ele fiind mult mai numeroase si vizand actiuni de la
strapungerea nasului cu lemne si pietre pana la penetrarea pielii
corpului si a fetei cu sule metalice. Primin din nou dovada
faptului ca imaginatia umana – fie ea creatoare sau distructiva –
nu cunoaste limite.

CITESTE SI:

• Corpul meu e o
  gradina
• Cate
  piercinguri poate suporta corpul uman?
• Omul cu cele
  mai multe piercinguri din lume