Flatulenta – O istorie mirositoare

Ce cauti tu in viata mea?

A fost tot timpul in spatele tau. Inca de cand te-ai nascut si
ai avut parte de prima masa. Te-a insotit, mai apoi, prin viata ca
un clovn amator de glume proaste fara voia ta. A fost fidela si
surprinzatoare in acelasi timp. Te-a facut de ras la gradinita, in
scoala generala, la liceu, ba chiar si in facultate. Mai tarziu, la
locul de munca te deranjeaza constant, parca dinadins.

• „A fi regină este supraestimat”. Regina Iordaniei: „Suntem mai puternici atunci când ascultăm”
• Test de cultură generală. Cine a fost partenerul lui Mozart?

Precum o cunostinta de neam prost, nu s-a sfiit sa dea
buzna, sonor, chiar in momentele solemne ale vietii tale.
Ce conta pentru ea ca vorbeai la o conferinta, ca stateai la masa
intr-un anturaj select, ca te aflai la o intalnire de afaceri sau
ca erai intr-un mijloc de transport in comun? Nici in clipa
casatoriei nu se sfieste sa-si faca simtita prezenta…

Ai chinuit-o, te-ai incordat, ai ascuns grimase si injuraturi
sub un zambet fortat, ai inventat cele mai incredibile scuze si
explicatii. Nimic, tot nu pleca de acolo. Sau daca disparea
senzatia pe moment, penibila explozie putea interveni cand
iti era lumea mai draga. Nu avea importanta ca erai in
fata profesorului, a sefului sau a unei audiente largi. Nu a
respectat nici momentul atat de drag oricarui pescar, cand pestele
perfect musca momeala… si atunci a bubuit puternic speriind
vietatile apei si starnind hohote in randul colegilor de
pescuit…

De multe ori, ti-a demonstrat ca nu stie ce este aceea rabdare
si respect. Tu credeai ca te poti controla in orice moment, ea nu
si nu, vroia sa iti arate cu orice pret ca este cu cateva secunde
inaintea ta. Si cand te gandesti ca totul nu este decat un fenomen
normal, comun tuturor vietuitoarelor.

Asa numita flatulenta- in termeni stiintifici – este pur
si simplu expulzarea in afara organismului a unui amestec de gaze
care nu sunt altceva decat produse secundare ale procesului
digestiv petrecut la mamifere. Amestecul de gaze, denumit
„flatus” („vant” in latina) de catre medicii romani din
Antichitate, este adus in rect de aceeasi miscare peristaltica care
transporta reziduurile fecale din intestinul gros in rect.
Terminatiile nervoase din anticamera evacuarii din trupul uman sunt
cele vinovate de declansarea exploziei mirositoare. Ele si numai
ele…

Variatiile „sunetului” depind in exclusivitate de
tonusul muschilor sfincterului anal si de viteza amestecului de
gaze propagat. Pentru specia umana, flatulenta se intampla
deopotriva accidental si incidental. Asta inseamna ca
nedoritele explozii apar indeosebi cand tusesti, stranuti,
te ridici brusc de pe scaun sau, in general, cand depui activitati
fizice solicitante. Activitatile cele mai propice pentru
eliberarea de gaze sunt, in ordine: halterele de
performanta, unde – invariabil – sportivii care ridica
greutati imense scapa invariabil cateva bubuieli,
culturismul, din motive similare si, nu radeti…
cantatul la Opera. Da, nu va mirati prea tare!
Datorita efortului specific prin care sopranele, basii, baritonii
si alti cantareti de opera sunt nevoiti sa-si umple cu aer cutia
toracica si sa cante cu putere, apare in mod natural fenomenul de
flatulenta.

Bubuind prin istorie

Rusinosul fenomen a fost alaturi omenirii din cele mai vechi
timpuri. Avem dovada termenilor antici cu care a fost denumit.
In dialectele indo-europene stravechi avem sufixul
per, regasit mai apoi in sanscritul pardate,
grecescul perdomai, persanul paeradaiti,
anglo-saxonul ferten sau slavicul perdet. Ei, si
am ajuns, fara sa vrem, si la momentul cand flatulenta a aparut in
limbajul neaos romanesc. Laolalta cu alte cuvinte porcoase aduse de
legionarii si colonii romani (care nu au fost tocmai niste obraze
fine), a poposit in limba daco-romanilor si hidosul termen. Basina.
Conform lingvistilor, „basina” romaneasca vine direct din
latinescul vissina, un termen vulgar pentru
pedere, denumirea oficiala a fenomenului in limba literara
a Cezarilor…

De-a lungul timpului, oamenii au avut atitudini diverse fata de
actul flatulentei. In majoritatea culturilor, partairea in public
era considerata un act reprobabil si rusinos dar, in functie de
context, putea fi aducator de rasete si veselie. La vechii
chinezi, partul era privit ca o declansare zgomotoasa a
norocului. Unele triburi din Africa sub-sahariana cred si
astazi ca flatulenta este intotdeauna de bun augur, sunetul sau
fiind cumva o invitatie indelung asteptata pentru tunetul norilor
aducatori de ploaie binefacatoare.

Pazuzu, regele demonilor vanturilor in mitologia
babiloniana. Desi este un spirit malefic, Pazuzu are capacitatea de
a indeparta celelalte spirite rele, motiv pentru care a fost
folosit in numeroase amulete.

Unul dintre cele mai vechi texte de lege omenesti,
„Codul lui Manu”, aparut in
India in urma cu peste 5.000 de ani, pedepseste crunt partairea in
public. Iar cum ne aflam in tinutul castelor, orice sudra inferior
care nu-si pazea fundul si slobozea vreun vant mirositor in preajma
unui ksatria sau mai grav, brahman, era supus unei pedepse
groaznice. Nici mai mult, nici mai putin, nefericitului i se taia
anusul cu cutitul, pentru neobrazarea si lipsa de respect la adresa
privilegiatilor din castele superioare.

In alte parti ale lumii, precum insulele din Pacific, partaiala
a fost readusa pe piedestal de numeroase triburi care isi
cautau viitorul la samanii si ghicitorii locali experti la ghicitul
in… basini. In mitologia inuitilor din nordul Canadei il
intalnim pe Matschiskhapeu (in traducere directa,
evident, Omul-Part). Ciudata divinitate este cel mai
puternic spirit din panteonul eschimosilor, fiind la origine un
saman legendar care patroneaza peste actul flatulentei, capabil
sa-i pedepseasca pe cei rai cu teribile dureri gastro-intestinale
si sa-i fericeasca pe cei buni cu darul eliberarii
vanturilor! Intr-o poveste de-a eschimosilor, Zeul
Vanturilor Intestinale (desen, jos) viziteaza noaptea toti
zgarcitii din lume si le coase fundurile, astfel incat acestia sa
nu-si mai poata elibera gazele, finnd condamnati la cumplite
balonari si dureri de burta.

In Antichitatea europeana, flatulenta isi face simtita prezenta
foarte devreme. Doua texte scrise acum 2.500 ani de insusi
Aristofan, parintele comediei, abunda in relatari
umoristice la adesa gazelor scapate de cetatenii atenieni. Mai
tarziu, romanii aduc un tribut banalului part prin satirele
lui Seneca la adresa imparatului Nero.

Lumea islamica nu este nici ea straina portretizarii
flatulentei. O gasim deghizata chiar in faimoasa culegere de basme
arabe „1001 de nopti”, unde apare
o povestioara intitulata sugestiv „Partul istoric”. Este
vorba despre povestea unui satean simplu care este nevoit sa-si
paraseasca satul, de rusine – rusine aparuta aparuta in urma unei
explozii slobozita involuntar la propria-i nunta. Cand se
reintoarce spasit, peste zece ani, barbatul descopera cu stupoare
ca bubuitura sa devenise atat de faimoasa, incat oamenii o foloseau
drept punct de referinta pentru toate evenimentele scurse de la
acel moment stanjenitor.

Flatulenta isi face o intrare zgomoasa in epoca Renasterii prin
antologicele povesti ale lui „Gargantua si
Pantagruel„ scrise de Francois
Rabelais. In capitolul 27 din cea de-a doua carte, uriasul
Pantagruel elibereaza un vant atat de puternic incat „a facut ca
Pamantul sa se zguduie 29 de mile imprejur, iar din pantecele sale
au iesit mii de oameni, pitici si creaturi ciudate”.

Astazi, cei mai multi oameni se stapanesc (sau cel putin
incearca) atunci cand se afla in compania altora. Cand situatia nu
mai poate fi tinuta sub control, minimul bun simt ne indeamna,
totusi, sa parasim incaperea, inventand un motiv nevinovat.
Totusi, in unele culturi, trasul vanturilor nu este vazut
nici astazi drept un lucru rusinos. Eruditul Mircea Eliade
aminteste astfel desele momente in care mentorul sau din India
elibera vanturi sonore, iar insotitori sai considerau acest lucru
la fel de normal si natural precum tusitul sau stranutul. O
evolutie, totusi, comparativ cu pedepsa lui Manu.

N-ai un foc?

Unul dintre cele mai sonore aspecte ale umorului vulgar tine de
asa-numitul „vant aprins”. Este o practica comuna la petrecerile
din mediile cazone, interlope sau chiar in campusurile studentesti.
Psihologii o considera nimic altceva decat o cascadorie trista,
care aduce in prim-plan nefericirea umana alaturi de dorinta de a
se remarca cu orice pret. Medicii, pe de alta parte, avertizeaza in
privinta riscurilor – deloc de ignorat – care apar in urma acestui
experiment, ce spune multe despre nivelul intelectual al unor
semeni de ai nostri…

In prezent, in plin mileniu III, ciudatenia asta a devenit atat
de populara incat sute de autoproductii de acest tip sunt
postate zilnic pe You Tube. Denumita in argou „Sageata albastra”
sau „Sufletul albastru”, piroflatulenta, cum este botezata de
specialistii comportamentului deviant uman, este prezenta si in
numeroase piese de teatru modern, filme, emisiuni de televiziune si
chiar desene animate.

Pe langa alte 4 substante chimice, gazele intestinale contin si
metan, iar metanul, in contact cu focul, arde cu o flacara
albastruie. Flacara poate fi si portocalie sau galbena, in
functie de compozitia gazului. Nebunia a ajuns la un asemena nivel,
incat pe Internet exista site-uri dedicate actului. Accidentele nu
sunt rare, de obicei rezumandu-se la arderea superficiala a
epidermei. Exista, totusi, un caz medical in care amatorul unei
asemenea distractii scatologice s-a ales cu o leziune de peste 15
cm a intestinului gros, avand nevoie de interventia urgenta a unui
chirurg, care i-a salvat viata.

Aprinderea vanturilor era o distractie obisnuita in Evul Mediu
european. Uneori a servit drept metoda de protest si umilire, dupa
cum arata o miniatura medievala care impodobeste editia din 1545 a
lucrarii „Descrieri ale Papalitatii”
de Marin Luther. Desenul reprezinta nici mai mult,
nici mai putin decat doi tarani protestanti germani care isi dau
pantalonii jos si slobozesc vanturi care incendiaza la propriu bula
papala emisa de Papa Paul al III-lea.

Basinisti cu carte de munca

Istoric, capacitatea de a trage vanturi la comanda este
mentionata pentru prima data in lucrare teologica si filosofica,
extrem de serioasa, a sfantului Augustin din Hippo, „De
Civitate Dei” (Despre cetatea lui Dumnezeu).
Tomul mentioneaza ca, in vechime, oamenii „aveau un asemenea
control al maruntaielor, incat trageau vanturi numai la comanda, ba
chiar puteau canta [prin intermediul lor]…”. Aceasta abilitate a
fost pierduta din pricina pacatelor, care au atras lipsa
controlului propriului trup.

In Evul Mediua, in afara de vanatoare, orgii bahice si sexuale
si turniruri cavaleresti, una din distractiile cele mai
gustate de catre capetele incoronate ale Europei apusene era
vizionarea spectacolelor in care saltimbancii si bufonii de curte
se partaiau cat mai sonor, in hohotele de ras ale nobililor si
domnitelor de la curte.

Primii partari sau basinisti profesionisti (ma scuzati, dar
acesta pare sa fie termenul) au aparut pe la curtile regilor
Irlandei. Denumiti braigetori, sunt mentionati
alaturi de circari si muzicieni in Tech Midchuarda, un
document despre banchetele din sala lui Tara. Din punct de vedere
profesional, braigetorii se situau pe ultima treapta a
clasamentului entertainerilor medievali irlandezi, primele
locuri fiind ocupate de barzi si cantareti la harpa.

Bizara moda de a avea un partar personal care sa te binedispuna
cand esti trist a ajuns si la curtile regilor Angliei, asa ca,
in plin secol XIII, cronica Liber Feodorum
povesteste despre ispravile lui Roland Partarul. Acesta
era, la origine, un saltimbanc care s-a specializat atat de
temeinic in tehnica tragerii de vanturi, incat detinea conacul
Hemingstone din Suffolk, basca 120.000 metri patrati de teren
primiti drept rasplata din partea regelui Henric al II-lea pentru
serviciile sale… zgomotoase. In apropierea Craciunului, Roland
era obligat ,prin contract, sa vina la curtea regala, unde se dadea
peste cap, fluiera si tragea cat mai multe vanturi.

Credeati ca doar regii si nobilimea beneficiau de privilegiul de
a avea un partaitor la comanda? Ei, as! Masele populare se
binedispuneau cu numerosi saltimbanci care le satisfaceau simtul
umorului ofilit de foamete, saracie si nenumarate molime. O alta
cronica, franceza de data acesta, ne spune ca, in secolul
al XIV-lea, abilitatea de a trage vanturi era cea mai pretuita
cerinta a unui artist care colinda balciurile, orasele si targurile
vremii. Individul cu pricina putea sa fie un povestitor
mediocru, un saltimbanc stangaci si un cantaret penibil, dar toate
acestea ii erau iertate de catre multime, daca dovedea ca este un
maestru al eliberarii zgomotoase a gazelor!

Mirositoarea si bubuitoarea meserie se perpetueaza prin
istorie pana in secolul XIX, cand se naste ultimul partar de moda
veche. Joseph Pujol (1857-1945), caci despre el este
vorba, a ramas o adevarata legenda a genului. Pujol a devenit
cunoscut sub numele de scena de Le Petomane (Partarul /
Partaitorul, in limba franceza). S-a nascut la Marsilia,
dintr-un tata sculptor si o mama casnica. La scurt timp dupa
terminarea scolii primare, Joseph a devenit constient de ciudatul
sau dar natural, concretizat intr-un remarcabil control al
muschilor abdominalo-rectali, in urma unei intamplari, sa-i zicem
hazlii.

Pe cand inota in mare alaturi de alti tineri de varsta lui, a
simtit cum i-a intrat accidental o cantitate considerabila de apa
in rect. Speriat, s-a dus la doctor, care, dupa un control de
rutina, l-a asigurat ca nu trebuie sa se ingrijoreze. Cand a plecat
in armata, nu a avut de lucru, si le-a povestit camarazilor despre
abilitatea sa neobisnuita. Pentru a satisface curiozitatea si
umorul superiorilor, Pujol a fost nevoit sa-si toarne
periodic apa in fund, pe care o expulza apoi cu putere pe o
distanta de cativa metri, spre amuzamentul si gloria Armatei
Franceze.

Intors acasa, a descoperit ca putea trage vanturi in voie pe
perioade prelungi de timp. Se angajeaza la o brutarie si incepe
sa-si distreze clientii prin explozii sonore. Lovit de saracie, se
decide sa performeze pe scena si debuteaza in anul 1887 in orasul
sau natal. Nu trece mult timp si baiatul cu fund zgomotos se
transforma intr-un adevarat superstar. Purcede spre Paris,
unde celebrul Moulin Rouge il asteapta cu bratele deschise. Unele
dintre numerele sale de mare succes la public consta in imitarea cu
fundul a sunetelor unei furtuni sau reproducerea fidela a
zgomotului produs de o baterie de artilerie.

Joseph nu se multumeste cu atata si persevereaza. In scurt timp,
ridica publicul in picioare, atunci cand isi introduce o
ocarina in rect si „canta” O Sole Mio sau
La Marsellaise. Credeti ca s-a oprit
aici? Nici pomeneala! Intr-o demonstratie de forta, trage
un vant atat de puternic incat stinge o lumanare asezata la peste
10 metri in spatele sau. Multimea este in delir. La fel si
celebritatile vremii. Fanii cei mai devotati ai „spectacolelor” lui
Pujol erau Eduard, print de Wales, Regele Leopold al II-lea al
Belgiei si Sigmund Freud. In urma unui conflict de interese, Joseph
Le Petomane se desparte de Moulin Rouge, performand in continuare
in propriul show intitulat Teatrul Pompadour.

Moare la varsta de 88 de ani, la Marsilia, prestigioasa
Universitate Sorbona oferind atunci o importanta suma de bani
urmasilor lui Pujol, in scopul disectiei si studierii cadavrulului
acestuia. Familia a refuzat oferta.

In prezent, Le Petomane are un demn urmas in persoana lui
Paul Oldfield, singurul „professional farter” din zilele
noastre. Cunoscut sub numele de scena „Mr. Methane”, Paul
s-a apucat de aceasta stranie indeletnicire in anul 1991. Domnul
Metan si-a descoperit abilitatea la varsta de 15 ani, in urma
practicarii yoga. In ziua urmatoare, a reusit sa traga douazeci de
vanturi intr-un minut, spre entuziasmul prietenilor sai.

Uimitoarea performanta a Domnului Metan in cadrul
cunoscutului show TV Britain’s got
talent

Tu esti de vina pentru incalzirea globala?

Oricat de greu v-ar veni sa credeti, flatulenta se numara
printre principalii vinovati de efectul de sera. De fapt, exista
teoria ca banala flatulenta devanseaza poluarea cu gaze de
esapament, atunci cand vine vorba despre principalii factori
vinovati de declansarea incalzirii globale. Despre ce este
vorba?

Unul dintre principalele gaze care alimenteaza efectul de sera
este metanul. Pana de curand, se credea ca cele mai mari emisii de
gaz metan de pe planeta sunt cele produse de vanturile trase de
miliardele de bovine de pe planeta. Daca, initial, se estima ca
imensele cirezi de cornute produc circa 20% din emisiile anuale de
metan, studiile comandate de marile concerne producatoare de carne
de vita afirma ca bovinele produc 1-2% din metanul care ne distruge
atmosfera. Care este adevarul? Probabil ca nu vom afla prea
curand.

Un exemplu interesant este cel din Noua Zeelanda, tara
producatoare de mari cantitati de carne de vita si semnatara, in
acelasi timp, a protocolului de la Kyoto, protocol conform caruia
este obligata sa reduca emisiile de gaze cu efect de sera. Guvernul
neo-zeenlandez, prins intre ciocan si nicovala, a fost fortat sa
adopte noi taxe, denumite « taxele pe vanturile vacilor ».
Proiectul de lege intampina in prezent proteste serioase.

FACTS: Cum sa-i vii de
hac?

• Gazele intestinale se formeaza din surse exogene (aer ingerat
  prin nas si gura cand mancam cu lacomie) si surse endogene (gaze
  produse in tractul digestiv).

• Mirosul neplacut al vanturilor se datoreaza mai multor
  substante prezente rezultate din activitatea digestiva.

• Printre vinovati se numara: acidul butiric (miros de unt
  ranced) si hidrogenul sulfurat (miros de oua rancede).

• La mamifere, incidenta mirosului urat creste proportional de la
  erbivore la carnivore, cum sunt felinele sau hienele, care produc
  cele mai cumplit mirositoare vanturi.

• Pentru oameni, alimentele vinovate de amplificarea fenomenului
  sunt cele bogate in polizaharide si oligozaharide (precum inulina),
  adica: lintea, fasolea, ceapa, ridichiile, cartofii, cartofii
  dulci, cerealele (orezul este singura cereala care nu produce
  gaze), anghinarea. Campioane raman legumele din genul
  Brassica: varza, conopida, broccoli.

• Din cele mai vechi timpuri, omenirea a cautat remedii impotriva
  rusinoaselor vanturi. Medicinile populare si traditionale pretuiesc
  ierburile si condimentele care reduc flatulenta. In Antichitate s-a
  dat o mare importanta leacurilor care inhiba aparitia gazelor.
  Deosebit de eficiente s-au dovedit a fi usturoiul si scortisoara.
  Aliati de nadejde sunt si piperul negru, turmericul, ghimbirul.

• Studiile recente au descoperit ca produsele probiotice, precum
  iaurul de casa si kefirul, reduc flatulenta si restabilesc
  echilibrul florei intestinale.

• Medicina moderna se bazeaza si pe consumul tabletelor de carbune
  natural, prescrise de obicei in cazurile de flatulenta cronica.

• In final, merita retinut ca flatulenta este o functie normala a
  corpului uman. Cu toate acestea, simptomele unei flatulente in
  exces sunt un prim semnal de alarma in privinta unor posibile boli
  intestinale. In astfel de situatii, o vizita la medicul specialist
  este mai mult decat indicata.

• Sa auzim si, mai ales, sa mirosim de bine!

CITESTE SI:

• 
  Codul Bunelor maniere – de ce trebuie sa ne purtam
  frumos?
• 
  Amenintare globala – 4 grade C
  devastatoare
  
• Top 10 – Traditii
  si obiceiuri bizare