Separatismul – flagelul secolului XXI

Divide et conquera!

Tara Bascilor este, cu siguranta, exemplul cel
mai elocvent al separatismului European. In Spania
traiesc circa 2 milioane de basci, in trei provincii cunoscute sub
numele de Tara Bascilor. Nivelul de trai este unul peste media
populatiei spaniole, cele trei regiuni se bucura de puteri
administrative si politice sporite, iar limba basca este una
recunoscuta oficial. Si cu toatea acestea, secesiunea ramane unul
dintre dezideratele populatiei basce.

• Kamala Harris, prima femeie vicepreședinte din istoria Americii. Atunci când Joe Biden a efectuat o colonoscopie,…
• Gladys May Aylward, misionara britanică din China. A salvat 100 de orfani în timpul celui de-Al…

Unul dintre principalii vinovati pentru recrudescenta acestor
sentimente separatiste este nimeni altul decat dictatorul Francisco
Franco. In timpul regimului sau, bascii nu aveau voie sa publice
carti sau ziare, nu aveau voie sa foloseasca limba basca, sa isi
boteze copiii cu nume traditionale basce sau sa isi expuna drapelul
national. Organizatia Euskadi Ta Askatasuna sau, mai simplu, ETA,
s-a nascut in anul 1959 ca raspuns tocmai la restrictiile extreme
ale guvernului Franco. Chiar daca Tara Bascilor a devenit intre
timp o regiune cu o autonomie sporita, teroristii basci continua sa
lupte pentru o independenta totala, sprijiniti fiind si de
consangenii lor din sudul Frantei. De la inceputul ostilitatilor si
pana in prezent, circa 900 de persoane si-au pierdut viata in
sangeroasele lupte de strada.

Dar ETA nu este singura problema a guvernului spaniol.
Catalunia, o alta provincie autonoma, din
nord-estul Spaniei, lupta pentru independenta totala. Si a facut-o
dintotdeauna. Chiar daca provincia a primit drepturi sporite fata
de restul regiunilor Spaniei, catalanii continua sa sustina ca ei
reprezinta o natiune distincta. De aceasta situatie profita si un
numar de partide politice de stanga care cer imperativ o separare
completa fata de guvernul de la Madrid. Obiectivul catalanilor este
ca, pana in anul 2014, sa organizeze un referendum care sa decida
independenta Cataluniei. Valencia, o alta
provincie spaniola, si-a castigat un statut autonom incepand cu
anul 2007.

Nici Franta nu sta mai bine la capitolul
stabilitate. Mai mult, ea are o indelungata traditie legata de
miscarile separatiste de pe teritoriul sau. S-a ajuns pana acolo
incat gruparile nationaliste corsicane s-au infruntat cu armata
statului francez chiar in secolul XX, mai precis la mijlocul anilor
’70. Uniunea Nationalista Corsicana si Miscarea pentru
autodeterminare sunt cele mai puternice organizatii de acest gen si
ambele dispun de unitati de lupta extrem de bine inarmate si
antrenate. In ultimii 30 de ani, statutul Corsicai a fost modificat
de doua ori – in 1982 si in 1990 – autoritatile locale primind
dreptul de a administra economia locala, agricultura, industria
energetica, transportul, educatia si cultura. In urma cu doar
cativa ani, guvernul Frantei a recunoscut existenta natiunii
corsicane, decizie retrasa la scurt timp datorita contradictiilor
cu Constitutia Republicii Franceze.

In acelasi timp, in nord-vestul Frantei, Armata Revolutionara
Bretona (BRA) si-a inceput activitatea inca de la inceputul anilor
’70. Obiectivul acesteia? „Eliberarea” bretonilor, considerati
urmasi ai celtilor veniti din insulele britanice, de sub
„opresiunea franceza”. Nascuta ca o copie fidela a Armatei
Republicane Irlandeze (IRA), organizatia bretona apartine aripii
extremiste a miscarii nationaliste Emgann, miscare al carei
obiectiv este independenta Bretaniei fata de Franta.

Italia este o alta tara membra a Uniunii Europene
care infrunta flagelul separatismului. Liga Nordului, una dintre
cele mai influente miscari secesioniste italiene, a renuntat recent
la pretentiile sale cu privire la independenta nordului
industrializat fata de sudul eminante agricol. Noul obiectiv al
Ligii este, in prezent, federalizarea Italiei si dobandirea unei
puernice autonomii a centrelor industriale din nordul Italiei fata
de guvernul de la Roma. Nu trebuie uitata nici miscarea separatista
care cere alipirea Tirolului de Sud la Austria, regiune pe care
Italia a primit-o la finalul celui de al doilea razboi Mondial.

Marea Britanie are deja una dintre cele mai vechi
si mai sangeroase traditii cu privire la miscarile saperatiste.
Tendintele au inceput sa apara cu precadere in Irlanda de Nord,
regiune creata la 2 mai 1921 ca o subdiviziune a Regatului Unit al
Marii Britanii. Pentru 50 de ani, Irlanda de Nord a avut propriul
parlament si propriul guvern, institutii suspendate in anul 1972,
si abolite un an mai tarziu. De aici si pana la recrudescenta
violentelor dintre Unionistii protestanti si Nationalistii
romano-catolici nu a mai fost decat un pas. Este, in fapt, o
istorie asemanatoare cu cea a Armatei Republicane Irlandeze (IRA),
institutie creata in anul 1913, care s-a scindat datorita vederilor
opuse vis-a-vis de statutul Irlandei de Nord. IRA a participat
activ la razboiul civil din anii 1922-1923, si a ramas tot timpul o
amenintare pentru Unionisti. Obiectivul IRA? Separarea Irlandei de
Nord fata de marea Britaniei si crearea unei Irlande Unite. Cu
toate acestea, in anul 1998, IRA a decis sa desfiinteze majoritatea
taberelor de antrenament militar si adoptarea unor strategii
diplomatice in atingerea obiectivelor sale.

Nu doar Irlanda de Nord doreste, insa, sa se rupa de Marea
Britanie.In Scotia, alegerile locale au fost
castigate de Partidul National Scotian (SNP), formatiune al carei
obiectiv declarat este independenta totala a Scotiei fata de
Coroana Britanica. Liderul partidului, Alex Salmond, a declarat
recent presei ca Scotia va deveni un stat de sine statator in maxim
o decada. Cu toate acestea, doar 23% dintre scotieni sustin o atare
idee (fata de cei 30% de anul trecut). Ca nu este doar un foc de
paie, o dovedeste chiar premierul britanic, Gordon Brown, cel care
a avertizat populatia de pericolul „balcanizarii” insulelor
britanice, in situatia in care unirea Scotiei cu Anglia, veche de
circa 3 secole, va continua sa se deterioreze.

Ca si cum nu era de ajuns, inca din anii ’50, Miscarea Republicana
Galeza si Frontul Patriotic, doua factiuni cu idei separatiste, cer
independenta Tarii Galilor fata de restul Marii
Britanii.

Belgia se confrunta, de asemenea, cu spinoasa problema a
secesiunii. In prezent, cele doua comunitati lingvistice ale
Belgiei (valonii si flamanzii) sustin ideea separarii in doua state
distincte, asta si ca urmare a unei indelungate istorii in care
cele doua regiuni au fost independente una fata de cealalta. De
aproape doua secole, reprezentantii celor doua comunitati cer
separarea, atata vreme cat motivul care a dus la unirea lor –
amenintarea Olandei, nu mai este unul valabil. Flandra (zona in
care populatia vorbeste un dialect apropiat de limba olandeza) si
Valonia (cu o populatie vorbitoare de limba franceza) doresc
separarea, un alt motiv fiind acela al sustinerii economice pe care
Valonia o primeste din partea mai dezvoltatei Flandre. Ultimele
sondaje realizate in randul populatiei denota o situatie
ingrijoratoare: Peste 60% dintre flamanzi si mai bine de 40% dintre
valoni sunt convinsi ca Belgia se va scinda cat de curand.

Pentru Danemarca, Insulele Feroe si Groenlanda
reprezinta un adevarat ghimpe in coasta. In ciuda sumelor imense
investite de guvernul danez in cele doua insule, fara pretentia ca
acesti bani sa fie restituiti, autoritatile feroeze si groenlandeze
cer tot mai mult independenta fata de Copenhaga. Astfel, pe 21
iunie, anul curent, Groenlanda a facut un pas important catre
independenta. Insula, populata in mare parte de eschimosi, s-a
aflat sub influenta Danemarcei inca de acum 300 de ani, dar
actualul parlament danez a hotarat sa inainteze legea ce permite o
larga autonomie Groenlandei. Legea vine ca un raspuns la
referendumul organizat in Groenlanda anul trecut. Atunci, 75% dinte
locuitori si-au manifestat dorinta de a se guverna singuri, doar
23% din populatie votand impotriva acestei idei. Noul statut va
permite Groenlandei dreptul de a exploata propriile resurse
naturale. Autoritatile vor putea sa isi rezolve singure problemele
juridice si administrative si vor prelua o parte din
responsabilitatile politicii internationale. Pana in prezent,
autoritatile groenlandeze se ocupau doar de aspectele legate de
educatie si protectie sociala. Acordul dintre Danemarca si
Groenlanda prevede ca primii 14 milioane de dolari obtinuti din
extractiile petroliere sa revina insulei, in vreme ce restul
veniturilor urmeaza sa fie impartite in mod egal. In schimb,
Danemarca se obliga sa investeasca anual circa 600 de milioane de
dolari in economia locala si in dezvoltare, asta pana cand
veniturile Groenlandei din industria petroliera vor atinge cifra de
1,5 miliarde de dolari.

In acelasi timp, Insulele Feroe, care se bucura de un statut
semi-autonom, primesc anual de la Copenhaga subsidii de circa 170
de milioane de dolari. Un motiv suficient pentru a taia elanul
separatistilor, chiar daca acestia au incercat sa initieze un
referendum pentru independenta in urma cu doar 7 ani.

Elvetia isi are si ea separatistii sai. Frontul
pentru Eliberarea Yurei, in prezent un caton elvetian, cere de mai
bine de 30 de ani independenta acestuia. La un moment dat, guvernul
elevetian a trecut Yura, cu o populatia majoritara formata din
catolici vorbitori de limba franceza, in administratia cantonului
Berna, acolo unde majoritatea populatie este protestanta vorbitoare
de limba germana. Liderii organizatiei recunosc, insa, ca sansele
lor de reusita sunt infime.

Chiar daca Iugoslavia s-a scindat deja in nu
mai putin de 6 state noi: Slovenia, Croatia, Serbia,
Bosnia-Hertzegovina, Muntenegru si Macedonia, asta alaturi de cele
doua provincii autonome, Vojvodina si Kosovo, problemele nu par sa
se fi incheiat pentru aceasta regiune atat de incercata de istorie.
Vojvodina, situata la numai 22 de kilometri de
Belgrad, se confrunta cu Alianta Maghiarilor, factiune politica ai
carei reprezentanti controleaza peste 70% din teritoriul micii
provincii. Chiar daca populatia maghiara nu depaseste 40% din
totalul locuitorilor, Alianta Maghiarilor a cerut imperativ un
referendum pentru secesiune si crearea unei confederatii cu
Ungaria. In martie 2009, acelasi partid a cerut Uniunii Europene sa
trimita experti care sa observe situatia de la fata locului.

Un scenariu similar si binecunoscut noua are loc si in
Transilvania (regiune istorica ce a apartinut
Romaniei intre 1919-1939, Ungariei intre 1940-1945 si, din nou,
Romaniei odata cu incheierea ultimei Conflagratii Mondiale).
Procentul maghiarilor din Ardeal atinge pe alocuri 45% din totalul
populatiei, motiv pentru separatistii unguri sa ceara o separare
totala a Transilvaniei fata de Bucuresti si o relatie
„independenta” cu Budapesta. Atentia secesionistilor se indreapta
cu precadere asupra judetelor Harghita si Covasna, acolo unde se
doreste infiintarea unui „tinut autonomon secuiesc”.

Curentul „anti-colonial”, asa cum il numesc organizatiile
separatiste, nu se opreste insa aici. Slovacia,
chiar si dupa scindarea Cehoslovaciei, se confrunta cu miscarea
secesionista maghiara, care revendica teritorii intinse.
Austria, de asemenea, se vede nevoita sa infrunte
tendintele separatiste ale populatiei de origine croata si slovena,
care cer independenta provinciilor Stiria si Carinthia. Chiar si
albanezii din Insulele Azore cer autonomia fata de
guvernul portughez.

Kosovo, o regiune cu o populatie formata in
proportie de 90% din etnici albanezi, a fost recunoscuta oficial,
de peste 55 de state – inclusiv Statele Unite ale Americii si
majoritatea tarilor membre UE, ca stat suveran si si-a declarat
independenta fata de Serbia la 17 februarie 2008.

Sursa: Ria Novosti

CITESTE SI:

• 
  Pirateria s-a nascut in Balcani
• 
  Va deveni Finlanda un stat islamic?
• 
  Islamul va deveni religia predominanta in
  Rusia