Noile religii ale lumii – credinta in secolul XXI

De unde venim si unde ne ducem?

Prabusirea marilor sisteme ideologice, insatisfactia legata de materialismul vietii de zi cu zi, golul din politica, incapabila sa furnizeze ratiuni pentru actiune si speranta, lipsa de consens asupra marilor chestiuni etice au facut loc in sufletul oamenilor pentru cautarea spirituala, de fapt mai degraba mistica, cu bune si cu rele.

• „A fi regină este supraestimat”. Regina Iordaniei: „Suntem mai puternici atunci când ascultăm”
• Test de cultură generală. Cine a fost partenerul lui Mozart?

De-acum oamenii de stiinta indraznesc sa-si puna intrebari in mod deschis cu privire la originea omului si la sfarsitul acestuia, filosofii indraznesc sa se uite catre Orient, iar psihanalistii sa reflecteze pe marginea semnificatiei textelor sacre. Un adevarat „banchet” al spiritului, o „aventura” de multe ori in afara cadrului marilor religii si a dogmelor acestora. Si nu-i astfel de mirare ca panorama noilor religii, cea a „sectelor” cum sunt numite generic, este una extrem de complexa, care cuprinde grupuri foarte diferite intre ele: de la noul protestantism evanghelic si penticostal la grupari situate cu totul in afara protestantismului istoric, precum Mormonii si Martorii lui Iehova; de la miscarile care au adus in Occident concepte si filosofii orientale la cele organizate in jurul magiei, spiritismului, si chiar satanismului.

Predicator mormon

Este in act o „intoarcere anarhica” la formele primare de framantare religioasa; „sufocata, reprimata, religia se intoarce in galop”, declara inca din 2002 preotul francez Jean Vernette, unul dintre expertii in domeniul „noilor miscari religioase”. In opinia acestuia, peisajul sectelor este in fond acelasi in toata Europa. Proliferarea gruparilor (cu intre 350 si 400 de membri) are loc continuu in toate mediile, alimentata atat de lipsa (tot mai accentuata) a culturii religioase, cat si de atractia exercitata de religiile orientale, de la cautarea spiritualitatii in cadrul New Age pana la noile terapii sau tehnici mentale ridicate la rang de religii „de substitutie”.

Intai de toate, intrand pe acest „taram”, nu putem trece peste clarificarea chestiunii terminologice, ea in sine foarte complexa si care a generat polemici interminabile printre cercetatori si expertii in materie, apartinand atat bisericilor traditionale, cat si noilor religii. Ce a alimentat toate aceste dispute? Adjectivul „nou”, care presupune ca religiile in cauza s-au nascut recent sau detin in interiorul lor elemente de noutate; un termen in mod evident nu indeajuns de convingator intrucat a dat nastere la intrebari de soiul „cat de recente?” sau „noi in raport cu ce?”

Dar termenul „nou” imbatraneste cu repeziciune, si un lucru numit astazi ca atare, peste cativa ani, sau cateva secole, cu greu va mai putea fi numit astfel. Realitatea este ca, in pofida tuturor acestor dificultati, expresii precum „religie noua” si „miscare religioasa noua” par a fi totusi cele mai adecvate pentru a defini aceste realitati.

In acelasi timp, aceste distinctii nu sunt nici pe departe pure exercitii academice: daca sociologii si teologii se dau de ceasul mortii pentru a opera o diferentiere clara intre toate aceste expresii exista motive valide, cum ar fi ca folosirea unui anumit termen poate avea o importanta cruciala in ceea ce priveste orientarea opiniei publice cu privire la o grupare sau alta.

Pictograma New Age

Lideri si profeti

Daca auziti la televiziune stirea despre o intalnire intre „profetul unei secte obscure” si „liderul unei comunitati religioase pacifiste”, este evident ca primul este prezentat negativ, iar al doilea pozitiv. Dar poate secta este „obscura” pentru ca e mai putin cunoscuta, iar membrii sai (adeptii, un cuvant si mai obscur) n-au facut niciodata rau vreunei muste, in timp ce comunitatea pacifista ar putea fi doar o organizatie care ii jumuleste de bani pe creduli?

In ultima instanta, pentru oamenii obisnuiti, utilizatori de mass-media, un grup perceput drept „diferit” sau „ostil” va fi numit „secta” in timp ce unul perceput drept „bun” sau „legitim” va fi numit „biserica” sau „comunitate”.

Si totusi, sociologii religiei au tot incercat sa defineasca in termeni obiectivi diferenta intre „biserici” si secte”, si de-aici s-au nascut multe clasificari, chiar daca – spun gurile rele -, niciuna cu adevarat convingatoare. De exemplu, una dintre cele mai populare este cea propusa de teologul protestant Ernst Troeltsch, care a distins trei tipuri:

• tipul-biserica, definit ca o grupare religioasa in armonie cu societatea inconjuratoare,
• tipul-secta, care contesta societatea, si
• tipul-mistic, o grupare religioasa care se dezintereseaza in esenta de societate si isi concentreaza atentia asupra autoperfectionarii membrilor sai.

Insa miscarile religioase suporta in timp modificari, sau se prezinta in mod diferit in locuri diferite, si astfel aceste categorii, utilizate si in prezent in multe manuale de sociologie a religiei, apar astazi inadecvate. Noi religii care o vreme erau considerate fara umbra de indoiala „secte” potrivit acestei clasificari (adica grupuri care contestau societatea) s-au integrat treptat in societate, iar astfel ne gasim in fata unor noi miscari care probabil intr-o anumita regiune (oras sau tara) sunt considerate „secte” si in alta „biserici”.

Semnificativ in acest sens este cazul Mormonilor, care la Salt Lake City (foto sus), in Utah, Statele Unite, constituie majoritatea populatiei, dar in restul lumii sunt doar o minoritate foarte redusa si deloc integrata. Prin urmare, specialistii isi pun intrebarea daca este corecta operarea unei clasificari care sa nu tina cont deloc de ansamblul credintelor, de doctrina unui anumit grup, bazandu-se exclusiv pe raportul pe care acest grup il instaureaza cu societatea in care traieste, cu alte cuvinte clasificarea sa nu urmeze decat simple criterii sociologice. Aceste dificultati de incadrare au facut ca cea a lui Ernst Troeltsch sa fie urmata de alte propuneri terminologice, cea mai cunoscuta fiind aceea lansata de doi sociologi, Rodney Stark si William Sims Bainbridge, autorii unui volum faimos, intitulat The Future of Religion, din 1985.

Russell Charles Taze (1852 – 1916), fondatorul Martorii lui Iehova

Stark si Bainbridge au operat o distinctie clara in doua grupari, in care nu sunt incluse bisericile traditionale, ci doar noile religii, pe criteriul de cat de „deviante” sunt acestea in raport cu traditia dominanta. De-aici reiese ca avem „sectele”, grupari religioase deviante in interiorul unei traditii non deviante, precum Martorii lui Iehova (care adopta in linii mari puncte de referinta ale unei traditii crestine, fiind totusi considerati devianti de ceilalti crestini), si „culte”, in categoria carora poate fi inclusa Hare Krishna, pentru ca referinta si simbolurile acestei credinte, provenite din traditia orientala, sunt percepute ca exotice si straine de societatea inconjuratoare. Exemplele sunt valabile evident in Occident, avand in vedere ca in India situatia ar sta exact pe dos.

Pozitia majoritatii

Cat despre preocuparea Bisericilor Crestine majoritare in acest sens, aceasta a fost mai mult aceea de a determina care dintre aceste grupari pot fi incluse intr-o zona crestina comuna (meritandu-si prin urmare apelativul de „biserica”), si care in schimb nu pot fi nicicum definite drept crestine, chiar daca uneori „de origine crestina”, fiind prin urmare clasificate drept secte. Dar si aici criteriile utilizate pentru a da o definitie sunt tot atat de multe precum cei care le-au propus.

In ultimii ani, atat sociologii, cat si expertii Bisericilor majoritare au sugerat abandonarea totala a termenilor de secte si culte, pentru simplul motiv ca sunt percepute ca ofensive si denigratoare, preferand utilizarea expresiilor de genul „religii noi” sau „noi miscari religioase”. In practica, in general in Occident, prin termenul „biserica” se intelege o religie traditionala (ortodoxa, catolica, protestanta, islamul), prin termenul de secta se denumeste de obicei o noua miscare religioasa de origine crestina, iar cu cel de cult se denumeste o noua miscare religioasa de origine non-crestina (cele de derivatie orientala).

Depasind acest impas terminologic, aproape spontan ne trezim pusi in fata a doua mari grupuri de noi miscari religioase: cel format din asa-numitele secte (de origine crestina), si cel format din culte (orientale). Dar ce ne facem ca nu toate realitatile existente in panorama extrem de vasta a noii religiozitati pot fi bagate in aceasta „oala”? Exista miscari care nu sunt nici de derivatie crestina, nici orientala: in unele dintre ele accentul cade pe autoperfectionare si pe „potentialul uman”, avem asadar un al treilea grup. Apoi mai exista si cele care privilegiaza un raport cu sacrul diferit de religie asa cum este ea in mod obisnuit inteleasa: in acest caz trebuie sa inscriem intr-un al patrulea grup elementele de „New Age”, sau formele de magie si spiritism, in cazul carora nu e prea clar daca sunt miscari ce pot fi denumite drept religioase sau intra in universul paralel al „noilor miscari magice”.

In aceasta clasificare in patru categorii, bazata pe criterii de continut doctrinar, se slabeste progresiv conceptul pe care il avem despre religie. Daca in cazul primului grup (miscarile de origine crestina) nimeni nu intampina nicio dificultate in a recunoaste caracterul de religie, in cel de-al doilea (cele de origine orientala) apar unele dubii, daca se ia in calcul ca budismul este considerat de multi mai mult o filosofie decat o religie; in acelasi mod, piatra de temelie a miscarilor de origine orientala – doctrina reincarnarii, e considerata mai mult o idee filosofica decat doctrina religioasa. Si ajungand la categoria a treia, care insista pe potentialul omului punand in plan secund interventia divina, si la a patra, care o ignora in totalitate concentrandu-se pe practici care nu mai au nimic religios in ele, atunci ne-am indepartam complet de ideea comuna de religie.

Clasificarea noilor miscari religioase in patru grupari (la ora actuala si cea mai acreditata) a fost elaborata pe criterii istorice si teologice de Massimo Introvigne, director al CESNUR din Italia, Centrului de Studii asupra Noilor Religii (CESNUR)din Italia, unul dintre cei mai mari experti din lume in domeniul noii religiozitati, magiei si satanismului.

In opinia lui Massimo Introvigne, traditia occidentala si crestina este caracterizata de patru teme centrale:

• simtul religios, ca mod tipic occidental de a adresa chestiunea originilor si destinului omului si a lumii;
• Dumnezeu, considerat ca unic raspuns corect la aceasta intrebare;
• Iisus Christos, mediator intre Dumnezeu si oameni si
• Biserica, ca loc unde Iisus este mereu prezent.

Asadar, primul grup, cel al noilor miscari religioase de origine crestina, refuza elementul Biserica, potrivit celebrei formule „Iisus da, Biserica nu”. Aici se inscriu cele nascute din asa-numita Reforma radicala, care nu se multumesc cu Reforma protestanta, considerand ca Biserica este atat de corupta incat nu mai poate fi reformata, ci doar refondata. Din aceasta „tulpina” s-au nascut toate acele miscari religioase precum cea Mennonita, Hutterita, Amish, Quakers, trecand prin Stiinta Crestina, Mormona, Adventistii de Ziua a 7-a, Martorii lui Iehova si ajungand pana la Biserica Unificarii a reverendului Moon si la asa-numitele Biserici Mici.

Comunitate Amish

Pasul succesiv in acest itinerariu, dupa negarea Bisericii, este negarea lui Iisus Christos, dupa formula „Dumnezeu da, Christos nu”. Refuzul crestinismului, care incepe sa se manifeste odata cu Iluminismul si Revolutia Franceza, duce la redescoperirea cultelor antichitatii pagane, reinventate in mod adeseori fantezist, dar care si mai des duce la intalnirea cu religiile orientale, si acestea aproape intotdeauna adaptate intr-un anumit mod gustului occidental, incat sa devina, astfel transformate, noi religii de origine orientala in adevaratul sens al cuvantului. In acest al doilea grup, si acesta foarte bogat, recunoastem cu usurinta printre altele, Hare Krishna, Aurobindo, Sai Baba, noile religii japoneze de origine budista ca Soka Gakkai, cele non-budiste – Tenrikyo sau Oomoto si Mahikari. De altfel, in Japonia a trebuit sa se recurga la o ulterioara precizare pentru a distinge miscarile religioase recente de cele si mai recente, astfel ca acum se vorbeste despre „noile religii” – shin-shukyo, nascute in secolul XIX -, si de „noi religii noi” aparute in anii ’30 din secolul XX sau dupa cel de-al doilea Razboi Mondial.

Pictograma Hari Krishna

Mai departe, dam de al treilea grup al noilor religii care, dupa refuzul Bisericii si al lui Iisus, refuza si notiunea pe care traditia occidentala o are despre Dumnezeu, accentul fiind pus pe autoperfectionare si potentialul uman: apare formula „Religie da, Dumnezeu nu”. Refuzand ideea de Dumnezeu, evident este pus in discutie insusi statutul de religie, pe care insa adeptii acestora si-l revendica totusi cu tenacitate, poate si pentru a nu pierde facilitatile fiscale de care se bucura denominarile religioase, mai ales in Statele Unite, si de care activitatile comerciale sau culturale nu beneficiaza. In acest al treilea grup se distinge Scientologia, fondata in mod curios tocmai de un faimos autor de carti SF, Ron Hubbard.

Tom Cruise si John Travolta, cei mai cunoscuti scientologi ai planetei

Al patrulea si ultimul grup este cel care, nemultumit de negarea Bisericii, a lui Dumnezeu, a lui Isus Christos, neaga insusi simtul religios. Este evocata o noua formula: „Sacru da, Religie nu”, si cade astfel si ultimul stindard al traditiei crestine si occidentale in sens religios. In acest caz, a mai vorbi despre noi miscari religioase pare chiar hazardat, termenul fiind utilizat pur si simplu ca si conventie. Gasim aici asa-numitul New Age si un intreg univers de idei, tendinte, aspiratii numite „religioase”, dar care in realitate recupereaza un raport cu sacrul diferit de cel al religiei, ca samanismul si magia.

Religia si familia

A existat o epoca istorica, cea a secolului trecut, in care problema „sectelor”, a noilor miscari religioase a fost in mod continuu evocata de ziare, a nascut ingrijorare si polemici din temerea ca acestea ar distruge familia. Multi se preocupau atunci de succesul coloniilor de Shaking Quakers, fondate de englezoaica Ann Lee (1736-1784) care s-a transferat in Statele Unite in 1774. Acestia erau convinsi ca unica cale de salvare a omului consta in refuzul familiei si a oricarui tip de relatie sexuala, traind in cel mai riguros celibat. Aceasta miscare a fost comparata cu modelul monastic catolic, dar spre deosebire de calugari si maicute, Shaking Quakers erau convinsi ca modul lor de viata era unica posibilitate de salvare si ca toata lumea trebuia sa faca la fel.

Daca barbatii Shaking Quakers nu aveau nicio nevasta, Mormonii, in aceeasi epoca, aveau prea multe: fondatorul acestei religii, Joseph Smith (1805-1844), sustinea ca ar fi avut o revelatie care restabilea practica poligamiei. Cercetatorii recenti ai mormonismului avertizeaza insa ca pratica poligamiei – practicata la lumina zilei in vestul Statelor Unite din 1852 pana in 1890 – nu trebuie confundata cu mediul promiscuu al haremurilor orientale; era vorba in realitate de o poligamie puritana cu accente de moralism rigid (prostitutia era interzisa cu severitate si adulterul pedepsit cu moartea).

Joseph Smith, adeptul poligamiei

Tot in Statele Unite, polemici aprinse a mai suscitat o alta secta, comunitatea Oneida fondata in statul New York de John Humphrey Noyes (1811-1886, foto jos), care propunea o „casatorie multipla” in care fiecare barbat era considerat in acelasi timp casatorit cu toate femeile din comunitate, fara insa a avea copii cu toate, intrucat era practicat un control sever al nasterilor.

Prin urmare, deja in urma cu un secol, sectele starneau spiritele gratie ideilor lor insolite cu privire la familie. La ora actuala problemele sunt de alta natura: mormonii au abandonat poligamia in 1890, Shaking Quakers au reusit sa converteasca din ce in ce mai putine persoane dispuse sa le impartaseasca ideile cu privire la abstinenta absoluta. Ultima adepta a acestei secte, Bertha Lindsay, a murit in satul american Canterbury pe 3 octombrie 1990, iar astfel acest grup religios se pare ca s-a stins.

In perioada anilor ’90, unul dintre cei mai cunoscuti guru indieni, „Osho” Rajneesh (1931-1990), proclama amorul liber, atacand cu violenta Biserica catolica pentru ideile sale represive cu privire la familie. Miscarea a intampinat mari probleme din cauza raspandirii SIDA in randurile credinciosilor sai.”Copiii lui Dumnezeu” au admis ca utilizau ca metoda de prozelitism si de finantare un soi de „pescuit amoros”, in care tinerele evlavioase isi puneau trupul „nada” pentru a obtine convertiri si ajutoare economice: desi majoritatea dadeau toate asigurarile ca privesc aceasta activitate drept „un sacrificiu spiritual”, observatorii, din exterior o considerau pur si simplu prostitutie.

Rajneesh, un guru iubaret

Nu toate sectele au predicat insa revolutia sexuala: dimpotriva, Martorii lui Iehova, care admit chiar divortul, pedepsesc adulterul in modul cel mai strict si supravegheaza, mai eficient decat orice politie, comportamentul membrilor familiilor care, atunci cand totusi reusesc sa pacatuiasca, sunt supusi unor umilitoare procese in fata unor comitete de judecata ale sectei.

Initierea

Se poate spune ca Europa a cunoscut o prima mare raspandire a sectelor imediat dupa cel de-al doilea Razboi Mondial. O raspandire care a urmat debarcarii trupelor americane, insotite de misionari ai unor grupari religioase, mai ales Martorii lui Iehova si Mormoni. Martorii lui Iehova, miscare milenarista fondata de prezbiterianul american Charles Russel (1852-1916) predicau o reinnoire a lumii care – spun ei – ar fi dominata de Satana.

Din cel de-al doilea „val”, de dupa 1968, al noilor religii aparute ca reactie la prabusirea societatii occidentale traditionale, fac parte mai ales cele precum Constiinta lui Khrisna, Guru-Maharaj Ji, Neosannyas, Meditatia trascendentala, Copiii lui Dumnezeu, Biserica Scientologica si cea a Unificarii crestinismului mondial a lui Moon. Aceste noi religii au o structura speciala: un maestru divin, asa-numitul „guru” este detinatorul adevarului, seful, calauza spirituala. El cunoaste formula salvarii, adevarul despre om, modul de transmitere a mesajului numit si „principiu divin”. Totul se face prin intermediul initierii, in grupuri „cu priza” la tineri, care le dau acestora un sentiment de siguranta si promisiunea unei lumi mai bune.

Inspiratia este orientala: India, Coreea, China, Japonia, iar doctrinele sunt „importate” din hinduism, budism, taoism, cu ceva elemente preluate din Evanghelie, acestea din urma pentru a inlesni succesul „produsului” in Occident. Fiecare dintre aceste noi religii constituie o micro-societate in care familia este inlocuita de grup, iar parintii sunt inlocuiti de lider. Secta isi dezvolta propaganda pe tema iminentei pericolului intr-o lume in criza, a razboiului si poluarii, a pericolului nuclear, a lumii dominate de Satana. La toate acestea se adauga o metamorfoza a sacrului. Noul sacru, venit sa ocupe golul lasat de laicizarea societatilor contemporane.

CITESTE SI:

• Wicca – misterioasa religie a vrajitoarelor
  
• Cine este adevaratul Dumnezeu al Universului nostru?
  
• Dumnezeu a fost inventat!
• Quo vadis, Domine?
  
• Personajul cu coasa
  
• Stiinta VS Religie