Top 10 masuri catastrofale de infrumusetare masculina

10. Sacoteiul pentru
organele genitale – predecesorul prohabului

Pana in secolul al XIV-lea, barbatii obisnuiau sa isi imbrace
trenul posterior intr-un un soi de colanti dintr-o singura bucata,
trasi pe deasupra unei perechi de izmene lungi, combinatie
inconfortabila, care oferea si un nivel scazut de protectie
organelor genitale. Protuberantele pentru gazduirea
acestora din urma au fost inventate pentru a corecta eroarea de
croiala, incepand sub forma unor basici de material mai dur, de
dimensiuni rezonabile, ce denivelau decent caderea lina a tunicii
de deasupra.

• Test de cultură generală. Cum sunt stabilite cursurile valutare?
• Povestea desprinsă din cărţi a îndrăgitului Petre Ispirescu. Nu a făcut niciun an de şcoală, a…

Dar moda este o dihonie imprevizibila si uneori stupida, asa ca
in scurt timp saculetii pentru organele sexuale au inceput
sa capete proportii care depaseau cu mult volumul necesar,
transformandu-se in accesorii mai degraba ostentative decat
functionale. Probabil ca in acele vremuri chiar reuseau sa
pacaleasca pe cineva cu „promisiunea” pe care o etalau astfel.

9. Pantofii cu
toc

Odata ce odioasele suporturi pentru glandele reproducatoare
masculine si-au facut intr-un final mila sa paraseasca tendintele
stilistice, capul taiat al Hidrei s-a multiplicat, un nou set de
manifestari teribile ale modei renascentiste ridicandu-se spre a le
lua locul. Tocurile au fost una dintre exprimarile
acestui val, barbatii din randul nobilimii si
aristrocratiei ciocanind pavajele – acolo unde ele existau
– cu tocuri lungi uneori si de sapte centimetri,
timp de mai multe secole inainte sa isi revina in simturi.

Spre deosebire de majoritatea exemplelor prezentate in acesta
lista, pantofii barbatesti cu toc nu sunt chiar cu totul
disparuti. Ei mai pot fi intalniti, intr-o forma ceva mai
masculina ce-i drept, in cazul barbatilor de statura mica (dupa
modelul Prince sau, mai nou, Sarkozy), care incearca sa compenseze
ceea ce unii dintre ei considera a fi un handicap.

8.
Perucile

Populare in Anglia si in Franta secolelor XVII si XVIII,
perucile au fost purtate de fetele regale, de nobili si, in
general, de toti barbatii instariti care incercau sa se muleze pe
orice directie dictata de moda sau sa isi ascunda
calvitia.

Perucile erau incredibil de scumpe si de cele mai multe ori
ridicole (aruncati o privire la Ludovic al
XIV-lea). Desi uriase, hilare si costand cam cat
vestimentatia foarte scumpa a purtatorului, perucile mai erau
adesea si pudrate de barbati. Obiceiul nu era totusi foarte grav,
daca este sa ne gandim ca femeile acelorasi vremuri isi
samponau practic parul cu acid sulfuric.

7. Innegrirea
dintilor

In cazul de fata, avem de-a face cu o travestire pentru a carei
existenta ii putem acuza aproape in intregime pe elisabetani
(apartinand domniei reginei Elisabeta I a Angliei). Ideea europeana
de innegrire a danturii s-a plamadit din stereotipul
cultural conform caruia oamenii foarte bogati nu erau constransi sa
consume hrana conventionala, ca toata lumea si isi
permiteau, daca vroiau, sa petreaca toata ziua mancand nimic
altceva decat dulciuri si alimente dulci, distrugatoare de
dinti.

Intelegem, deci, ca a avea dintii foarte negri, aparent
cariati, echivala cu un nivel ridicat de inavutire.
Totusi, probabil ca si apeland la acest tertip, dintii nu rezistau
mai mult decat consumand bomboane, dat fiind faptul ca pudrele
folosite constau dintr-o aglomerare de materiale arse a caror
cenusa era amestecata cu aluminiu sau miere, care in mod evident
atacau dentitia. Totul, din vanitate si pentru imagine.

6. Neglijarea
intentionata a igienei corporale

Consideratia conform careia curatenia este paguboasa si
neatractiva are o istorie lunga in Occident. A inceput
probabili odata cu episodul vechii condamnari crestine a
bailor romane, iar de acolo, notiunea ca este bine sa fii
un monument de mizerie a castigat teren in constiinta populara,
situatie care a durat secole.

De fapt, inainte de Renastere, imbaierea era chiar
blamata ca ar cauza imbolnavire si infectii, iar barbatii
se multumeau numai sa se machieze si sa se dea cu parfum si
colonie, in loc sa fie curati. Descendentul modern al
manifestarilor din acele vremuri este barbatul care considera ca
un spray cu miros puternic substituie cu succes un
dus.

5. Khol-ul sau
fardul

Sa ne imaginam chipul unui locuitor obisnuit al Egiptului antic.
Indiferent cum ne-am inchipui fizionomia acestuia, cel mai
probabil, in majoritatea proiectiilor, acesta poarta
machiaj negru in jurul ochilor. Este vorba despre
khol sau fard, iar motivul pentru care ni l-am
imaginat asa este acela ca, practic, orice om din Egiptul
antic il purta.

Singura problema este confectionarea lui; era obtinut din
galena – sulfura naturala de plumb – care, fireste, il
intoxica in cele din urma pe cel care si-l administra
regulat. Khol-ul se mai foloseste si astazi, mai ales in
Africa, Asia de Sud si in Orientul Mijlociu, unde se presupune ca
nu este otravitor, dar contine inca mari cantitati de plumb,
evident daunatoare.

4. Vopseaua de
par

In Roma, medicina era destul de avansata, cel putin comparativ cu
secolele de bajbaire care au succedat-o in Europa.
Romanii isi cunosteau anatomia si
intelegeau, in general, ce anume era toxic si ce nu le
dauna.

Cu toate acestea, uneori vanitatea castiga in fata instinctului
de conservare si, atunci cand nu isi intunecau parul
folosind un amestec de cenusa si viermi striviti, domnii romani
grizonati mai aveau optiunea folosirii pieptenilor din plumb
inmuiati in otet pentru obtinerea aceluiasi efect. Fara
urma de indoiala, metoda era una eficienta, daca facem abstractie
de faptul ca isi ascundeau varsta imbibandu-si parul cu otrava
letala.

3.
Colorantii

Pieptenii din plumb erau destul de stupizi, dar inainte sa ii
consideram ignoranti pe romani, ar trebui sa devenim constienti ca
ne-am expus chiar pe noi insine in ultimii 40 de ani, la fel de
nepasatori, unor metode teribile de colorare a parului,
chiar mai periculoase decat cele din trecut.

In anii ’70 ai secolului XX, s-a descoperit ca numerosi
coloranti de par comerciali contineau compusi cancerigeni
sau mutageni si, desi companiile au indepartat unele dintre cele
mai periculoase substante, vopsirea parului nu este o operatiune
lipsita de riscuri nici macar in zilele noastre: frizerii cu o
experienta de peste zece ani care lucreaza cu vopsele de par sunt
de cinci ori mai predispusi sa dezvolte cancer biliar decat cei
care nu ating substantele.

2. Lumanarile parfumate
din crestet

Este binecunoscut faptul ca egiptenii antici erau mari
amatori, dar si mari producatori de parfumuri si miresme.
Intelegeau frumusetea in multele ei dimensiuni, dar mirosul, aroma
erau poate cel dintai criteriu dupa care catalogau acest lucru. Ca
urmare a acestui fapt, pentru ca parfumul, oricat ar fi de
concentrat si de uleios, este in cele din urma volatil, egiptenii
s-au gandit sa prelungeasca cumva emanatia de miros placut dinspre
trupurile lor.

Au apelat in acest scop la confectionarea unor lumanari
ovoidale de ceara, de dimensiuni mari, fara fitil,
obtinute dintr-un amestec complex de uleiuri, ierburi si flori cu
mirosuri puternice, pe care si le fixau bine pe crestete,
in par sau in peruci. Uneori, accesoriile ramaneau pe
pozitie chiar si pentru mai multe saptamani, timp in care, desi
parul transpira si se imbacsea, mandrul purtator nu se spala pe
cap. Nu este prea greu sa ne imaginam aspectul si chiar mirosul
mix-ului letal care se forma sub lumanare.

1. Apa lui
Soliman

Alta substanta elisabetana, alta otrava oribila – apa lui
Soliman era un sublimat de mercur (corp
solid obtinut prin condensarea vaporilor), care practic le
topea fata barbatilor care il foloseau. Unii il utilizau
pentru a indeparta anumite imperfectiuni faciale, precum negi,
pistrui sau pete. Soliman le indeparta intr-un mod remarcabil, dar
de multe ori la fel facea si cu pielea fetei, lasand in urma
cicatrici pe care barbatii incercau sa le indeparteze cu si
mai multa solutie „magica”, pana cand ajungeau sa arate ca
niste zombie descarnati.

Iata deci, ca si noi, barbatii, am incercat de-a lungul istoriei
„sa ne facem frumosi pentru ele”, femeile, dar am virat de cele mai
multe ori spre ridicol, fie pentru ca intr-adevar barbatul
nu este menit sa se corecteze fizic prin artificii
marunte, fie pentru ca nu ne-am priceput prea bine sa
adaptam strategiile de infrumusetare la anatomia noastra cea
„dura”. Chiar daca ne-au ramas narcisistii ca amintire a devierilor
din trecut, specia noastra pare sa se fi deprins mai bine cu masura
si cu simtul ridicolului.

CITESTE SI:

• Veste buna pentru barbati: femeile devin
  tot mai atragatoare
• Sexul dicteaza canoanele
  estetice
• Bustul lui Nefertiti, botox in lumea
  antica
• Au oamenii frumosi mai mult succes in
  viata?