Teutoburg – locul in care Roma s-a oprit pentru totdeauna
Aproape ca nu exista in istoria veche a Romei infrangere pe care temutii legionari sa nu o fi transformat, intr-un final, in victorie. Cartaginezul Hannibal, galul Vercingetorix, britanica Boudicca, batavul Julius Civilis, lusitanul Viriathus, dacul Decebal sau Ambiorix, liderul belgilor, sunt doar cateva dintre numele celor care s-au opus cu indarjire masinii de razboi romane. Nici unul, insa, nu a supravietuit inclestarii cu invincibilul colos latin. Si totusi, departe, in nordul intunecat al Europei antice, a existat un barbat a carui cutezanta nu a fost nicicand razbunata de Roma. Curajul sau si luptele sangeroase in care s-a antrenat au trasat o linie pe care niciun imparat roman nu a avut vreodata imprudenta sa o incalce. Nascut in mijlocul neintrecutilor luptatori germanici, calit in scoala de razboi romana, el a fost cel care a schimbat in mod decisiv istoria lumii… neinfrantul Arminius, regele neincoronat al barbarilor nordici.
Roma VS triburile germanice – un razboi cat o istorie
Atunci cand legionarii romani si-au incrucisat pentru intaia oara armele cu nemilosii barbari din nordul Europei, era ultima decada a secolului al II-lea i.Hr. Triburile scandinave ale cimbrilor si teutonilor devastasera Galia si se pregateau de asaltul final asupra Romei. Circa 300.000 de barbari marsaluiau alaturi de familii catre Roma iar in intampinarea lor, Cetatea Eterna isi trimitea una dintre cele mai mari forte mobilizate vreodata, 12 legiuni (aproximativ 80.000 de luptatori) alaturi de care se aflau inca 40.000 de soldati din trupele auxiliare. In Batalia de la Arausio (sudul Frantei), din anul 105 i.Hr., comandantii Quintus Servilius Caepio si Gnaeus Malilus Maximus sufereau, insa, o infrangere umilitoare. Se spune ca aproape toti cei 120.000 de romani au fost ucisi pe campul de lupta, pierderile scandinavilor fiind infime, comparativ cu cele ale latinilor, circa 15.000 de razboinici. A fost doar decizia cimbrilor si a teutonilor de a-si divide fortele si de a se indrepta spre nordul Spaniei in loc sa isi mentina drumul spre Roma, pentru ca istoria sa capete alt curs.
Cu o armata de doar 40.000 de legionari in fata a 120.000 de teutoni, generalul roman Gaius Marius isi surprindea adversarii la Aquae Sextiae (Aix-en-Provence, Franta), in anul 102 i. Hr., si obtinea o victorie majora. 90.000 de victime din randul teutonilor si mai putin de 1000 din randul romanilor. Un an mai tarziu, in 101 i.Hr., grosul armatei barbare, reprezentat de cimbri, il infrunta pe acelasi Gaius Marius, la Vercellae (Galia Cisalpina). Dar victoria romana avea, din nou, sa fie una zdrobitoare. 140.000 de cimbri au fost ucisi, si peste 60.000 luati in sclavie. Din randul romanilor nu cazusera nici macar 1000 de oameni. Nu era, insa, decat inceputul unor infruntari care aveau sa dureze pana la caderea definitiva a Romei.
Timp de doua generatii, triburile germanice nu se mai intalnesc cu legiunile romane, asta pana in anul 58 i.Hr, atunci cand insusi Iulius Cezar este nevoit sa il infrunte pe temutul lider al suebilor, Ariovistus. Victoria a revenit romanilor care, la Colmar, reusesc sa respinga ofensiva barbara si sa porneasca razboiul care va duce, intr-un final, la cucerirea Galiei. Douazeci de ani mai tarziu, in anul 38 i.Hr., Marcus Vipsanius Agrippa, guvernatorul de atunci al Galiei, poarta din nou lupte cu suebii si ii impinge pe acestia pana la limita vestica a Rinului. Pe aici, Roma nu avea sa mai treaca niciodata granita. Atunci cand a incercat sa o faca, a regretat amarnic.
In schimb, ca o ironie a istoriei, mandra Cetate Eterna se pleca pentru prima data, in 409 d.Hr., in fata unui germanic… Alaric, gotul nascut in Dobrogea. Atunci cand Roma nu a mai fost decat un urias muribund, barbarii au fost cei care si-au impartit prada. Galia a fost invadata de franci, Britania de anglo-saxoni, Dacia de catre goti, pentru ca apoi, o ramura a acestora, vizigotii, sa se stabileasca in Spania, in timp ce ostrogotii si-au insusit, chiar si pentru putin timp, Balcanii. Vandalii au ocupat stravechea Cartagina si au ramas faimosi pentru salbaticia cu care au pradat Roma in anul 455. In acelasi timp, gepizii scandinavi stergeau pentru totdeauna din istorie sangerosul neam al hunilor si se stabileau in Panonia. Absolut toate aceste popoare erau de origine germanica. Iar cand, in anul 476, Imperiul Roman de Apus disparea odata cu ultimul sau imparat, Romulus Augustus, in fruntea defunctei puteri se instala Odoacru din neamul sciriilor, primul lider german al Italiei.
Arminius – simbolul germanilor liberi
Roma nu cunoscuse inca gustul amar al unei infrangeri decisive atunci cand Octavian Augustus prelua puterea in urma luptelor intestine ce zguduisera latinitatea dupa moartea lui Iulius Cezar. Prin cuceriri sau prin instalarea de lideri clientelari, Cetatea Eterna domina aproape intreaga lume cunoscuta, iar in fata celor 22 de legiuni, atat cat existau in vremea lui Augustus, nimeni nu putea opune o reala rezistenta. Sau cel putin, asa crezusera invincibilii, pana atunci, romani.
Urmand un obicei instaurat in randul barbarilor aflati sub influenta romana, cei mai multi lideri locali isi trimiteau urmasii la Roma, in speranta ca acestia, urmand o cariera militara, aveau sa obtina mult ravnita cetatenie si, implicit, sa se bucure de stilul de viata roman. Alaturi de ei, zeci de mii de barbari erau inrolati in trupe auxiliare pentru a apara granitele de rebeliuni interne sau de atacuri din exterior. La finalul unei cariere militare indelungate, ei ar fi urmat sa primeasca beneficii asemanatoare celor ale razboinicilor romani de cariera, o promisiune deloc de neglijat intr-o lume macinata de vesnicele lupte intertribale. In astfel de vremuri, in indepartatul trib al cheruscilor, se nastea, in anul 17/18 i.Hr., Arminius, fiul puternicului lord razboinic, Segimerius.
Urmand moda timpului, Arminius (numele real nu s-a pastrat, aceasta fiind forma sa latinizata) ajunge de timpuriu in serviciul Romei, urmand durele antrenamente ale legionarilor si devenind, la nici 20 de ani, ofiter in cadrul trupelor auxiliare. In decurs de doar cativa ani, geniul sau militar, dovedit cu prisosinta in luptele cu triburile germanice rebele, are ecou chiar si in Senat, iar tanarul cherusc primeste cetatenia romana si este investit cu titlul de cavaler. I se acorda chiar si comanda unui puternic corp de armata iar in fata i se asternea o cariera mai mult decat promitoare. Era tot ceea ce putea spera un tanar barbar ce isi parasea tribul pentru a imbratisa o viata in uniforma legiunilor Romei. Arminius visa, insa, la mult mai mult. Intre el si Publius Quinctilius Varus, unul dintre generalii preferati ai lui Octavian Augustus, se leaga o puternica prietenie, iar atunci cand, in anul 9 d.Hr., vestile privind o rebeliune a triburilor germanice, printre care si cel al cheruscilor, ajung la Roma, batranului general i se incredinteaza misiunea de reinstaurare a pacii. Sub comanda sa, imparatul numeste cele mai bune legiuni ale Romei ( a XVII-a, a XVIII-a si a XIX-a), si totul ar fi trebuit sa fie o demonstratie de forta in cel mai pur stil roman. Ironizand situatia, Augustus ii spunea atunci bunului sau prieten: „te-am trimis in Germania sa pescuiesti cu un carlig de aur”, aluzie directa la importanta legiunilor sale preferate. Nimeni nu banuia dezastrul ce avea sa vina. Nici macar incercatul Varus.
Generalul il cheama alaturi de el pe nimeni altul decat Arminius, iar atunci cand Segestes, tatal sotiei germanicului, il avertizeaza cu privire la iminenta tradare a cheruscului, Varus, pur si simplu, refuza sa creada zvonurile. Era ultimul avertisment pe care il primea. Dupa acesta, nu a mai fost timp pentru un altul. Aflat in plina campanie in Panonia, acolo unde lupta impotriva triburilor locale rebele, Arminius primeste vestea cu o nedisimulata bucurie. Mesagerii sai sunt trimisi de urgenta la Roma pentru a-l anunta pe Varus ca bunul sau prieten i-o va lua inainte intru evaluarea situatiei si pentru a analiza efectivele fortelor inamice. Quinctilius vede in acest gest unul de loialitate si, plin de incredere, nici nu vrea sa conceapa ca este atras intr-o capcana.
Ceea ce se intampla atunci in nordul Europei a ramas un mister pana in zilele noastre. Nimeni nu stie ceea ce l-a determinat pe Arminius sa intoarca armele impotriva Romei. Istoricii romani il acuza, la unison, de tradare, desi nu se sfiesc sa ii aprecieze calitatile de lider militar. Pentru cei mai multi dintre ei, cheruscul ar fi fost manat de ambitia nebuneasca de a uni toate triburile germanice sub propria conducere si de a opune romanilor un adversar pe masura. Istoricii germani din secolul al XIX-lea, manati poate de un nationalism exacerbat, considera ca Arminius a fost puternic miscat de suferinta propriului popor si ca, intors printre ai sai, a fost socat de umilintele, taxele covarsitoare si lipsurile la care fusesera supusi de catre latini. Acesta ar fi fost motivul care l-ar fi determinat sa renunte la o cariera de succes in armata celei mai mari puteri a vremii in favoarea unei lupte disperate pentru eliberare. Cert este, insa, ca pana la venirea romanilor, Arminius reusise sa uneasca triburile cheruscilor, marsilor, chattilor, bructerilor, chaucilor si al sicambrilor, vesnici adversari pana in acel moment. Cele 3 legiuni comandate de Varus, alaturi de 3 alae (cohorte auxiliare de cavalerie) si nu mai putin de 6 cohorte auxiliare, o forta numarand circa 25.000 de oameni, urmau sa infrunte, cat de curand, infernul.
Dezastrul Romei din Padurea Teutoburg
Atunci cand trupele auxiliare ale lui Arminius au facut jonctiunea cu grosul armatei lui Publius Quinctilius Varus, vestile aduse de cherusc pareau unele imbucuratoare. Dupa spusele sale, revolta nu era decat una superficiala iar rebelii nu reprezentau, nici pe departe, un pericol. Batranul general era incantat. Ar fi urmat doar un galop de sanatate iar laurii victoriei ar fi fost ai sai. Orbit de increderea in cherusc, el accepta itinerariul propus de acesta, chiar daca asta impunea o strategie atipica pentru legiunile romane. Instruite sa marsaluiasca in zone deschise, acolo unde ar fi putut rapid sa se aseze in pozitie de lupta, trupele romane se vad nevoite sa urmeze un anevoios drum prin intunecata padure Teutoburg. Nu numai ca ruta era una pe care orice comandant ar fi evitat-o, dar mai mult, drumul ingust ii silea pe romani sa mearga aproape in sir indian, efectivele lui Varus intinzandu-se pe o distanta apreciabila. Iar ca dovada ca sortii au fost din start impotriva batranului general, o ploaie torentiala, care a durat zile in sir, transformase ruta intr-o veritabila baie de noroi. Intr-un astfel de moment, Arminius cere permisiunea de a parasi tabara si de a pleca, din nou, in recunoastere. Varus accepta initiativa cheruscului fara sa cracneasca si este atat de increzator incat nu trimite nici macar o iscoada care sa verifice potentialele pericole. Fara sa stie, soarta sa fusese deja pecetluita. Germanul avea sa se intoarca, dar atunci cand a facut-o, a adus cu el prapadul.
Conform istoricilor romani Dio Cassius si Velleius Paterculus, primul atac al germanicilor a avut loc in zorii zilei, atunci cand nimeni nu se astepta. Mii de sageti si sulite s-au abatut din toate partile asupra coloanei romane ce se intindea pe mai bine de 15 kilometri. Desi legionarii cad cu sutele, miile de antrenamente le spun ca trebuie sa se aseze in pozitie de lupta. Le-ar fi trebuit, insa, ore intregi ca ultimii soldati sa ajunga alaturi de camarazii lor iar timpul era de partea barbarilor. Romanii nu reusesc decat sa se calce in picioare , afundandu-se, cal si calaret, in noroiul generat de ploaia ce parea sa nu se mai opreasca. Scuturile lor imbibate de apa sunt tot mai grele iar numarul muribunzilor crestea cu fiecare secunda. Dintr-o data, timpul pare sa incremeneasca in loc. Din intunecimile padurii se aude un strigat groaznic de razboi, urmat de urletele salbatice ale celor 15.000 de razboinici germanici. Era nimeni altul decat Arminius.
Romanii vad cum din intunecimile padurii incep sa apara siluetele impunatoare ale barbarilor inarmati cu sulite si topoare, armele traditionale ale germanicilor. Alergand turbati, ei se reped asupra legionarilor pentru ca, in acelasi timp, alte si alte mii de razboinici sa inconjoare neputincioasa armata a lui Varus. Luptele sunt de o ferocitate rar intalnita. In amalgamul de oameni, arme si noroi, pare ca nimeni nu mai poate face deosebire intre dusman si camarad. Este o batalie in care fiecare se gandeste doar cum sa scape cu viata. Mii de romani isi gasesc sfarsitul pana la caderea serii, iar germanicii par sa bata in retragere. Nu era, insa, decat o alta strategie a lui Arminius.
Varus organizeaza, la repezeala, o tabara de noapte, dar nimeni nu poate dormi. Ploaia cade tot mai puternic si fiecare roman este constient ca barbarii pandesc din spatele uriasilor copaci ai padurii Teutoburg. Sfatuit de centurionii sai, Varus decide sa contraatace la prima raza de lumina si sa isi croiasca drum catre cea mai apropiata zona neimpadurita. Abia atunci afla ca in intreaga padure au fost ridicate fortificatii puternice de lemn si valuri de pamant imposibil de trecut. Abia atunci intelege batranul general ca totul fusese planuit si organizat, pana in cel mai mic de detaliu, de luni intregi, de cel mai apropiat prieten al sau, Arminius.
Tentativa de spargere a blocadei esueaza lamentabil, iar romanii, goniti din urma de barbari, ajung intr-o alta zona extrem de bine protejata de arbori si de fortificatiile germanicilor. Comandantii stiu ca acum nu sunt decat niste simpli pioni in mana tradatorului Arminius. Luptele se dau in continuare cu salbaticie pana la apusul soarelui, iar barbarii parasesc din nou locul luptei in asteptare zorilor. Pentru Varus si oamenii sai nu mai exista decat o singura solutie, sa lupte cu disperare pentru a-si croi drum catre o mlastina din apropiere. Acolo, cel putin, ar fi putut sa isi alinieze putinii oameni ramasi. De data aceasta, latinii incearca un atac nocturn dar, atunci cand ajung la limita padurii, cu pierderi imense, isi dau seama ca au picat in ultima capcana. Intre padure si mlastina, pe o suprafata de aproximativ 100 de metri, Arminius sapase o veritabila transee, dublata de un val de pamant in spatele caruia se aflau mii de barbari inarmati.
Numonius Vala, comandant al unei divizii de cavalerie incearca sa scape prin fuga, dar este prins din urma si macelarit impreuna cu toti oamenii sai. Ceionus, un al comandant roman, se preda sperand ca va primi mila din partea germanicilor. Si el este ucis pe loc. Constient ca nu exista scapare, Varus alege sa moara intr-un mod onorabil, asemenea tatalui si bunicului sau. Batranul general, inconjurat de ultimii centurioni, se arunca cu pieptul dezgolit in propria sabie, gest urmat intocmai de ce mai multi dintre ofiteri. Lipsiti de aportul liderilor, legionarii nu mai sunt decat o prada usoara pentru barbari. Iar ceea ce a urmat intrece orice imaginatie. Aproape 20.000 de romani zaceau morti in urma celor trei zile de lupte. Putinii comandanti capturati au fost sacrificati zeitatilor locale si au fost arsi de vii pe ruguri improvizate sau au fost fierti in cazane imense. Zeii germanici nu cunoasteau mila. Soldatii cu rangul cel mai jos au fost, pur si simplu, luati in sclavie. Doar cativa norocosi, de ordinul zecilor, au reusit sa scape furiei barbare si sa se mai intoarca vreodata la Roma. Povestile lor aveau sa ingrozeasca Cetatea Eterna si sa il arunce pe imparatul Octavian Augustus intr-o nebunie temporara.
In Padurea Teutoburg, germanicii se lasasera cuprinsi de frenezia sangelui. Sute de cadavre romane au fost batute in cuie de copaci, iar Varus, nerecunoscut initial, este aruncat intr-un foc imens in care ardeau zeci de trupuri. Cativa dintre razboinicii care il urmasera pe Arminius ii deosebesc, insa, chipul dintre muntele de lesuri si il decapiteaza. Capul sau avea sa fie trimis regelui Maroboduus al marcomanilor, cea mai puternica si numeroasa factiune germana, pentru a-l convinge pe acesta sa se alature in razboiul contra Romei.
Neputinta romana si moartea lui Arminius
Socul resimtit la Roma a fost imens. Augustus instituie o zi de doliu care urma sa fie respectata, an de an, pentru totdeauna, in memoria mult iubitelor sale legiuni. Tot el decreteaza: niciuna dintre cele trei legiuni nu va mai fi refacuta vreodata, un fapt ramas unic in intreaga istorie romana. Cinci ani mai tarziu, Octavian isi da obstescul sfarsit iar fiul sau adoptiv, noul imparat, Tiberius, este decis sa stearga umilinta suferita in fata barbarilor germani. Cu o mobilizare exemplara, el ii incredinteaza generalului Germanicus, tatal viitorului imparat Caligula, conducerea a nu mai putin de 70.000 de oameni, sustinuti de o impresionanta forta navala. Triburile germanice rebele trebuiau sa dispara.
In cealalta tabara, Arminius era convins ca Roma nu va lasa nepedepsita cutezanta sa. In fond, cunoastea la perfectie tacticile si modul de gandire al dusmanilor sai. Tentativa de a-i atrage pe marcomani alaturi de el in razboi esueaza. Maroboduus refuza oferta cheruscului si trimite la Roma, in semn de pace, capul lui Varus. Acesta este si motivul pentru care intre cheruscii lui Arminius si marcomanii din Boemia incepe un razboi sangeros. Constient ca intr-un asemenea conflict nu poate exista neutralitate si ca nimeni nu poate fi considerat demn de incredere, rebelul incearca sa isi anihilize orice posibil adversar inainte de iminenta ciocnire cu o noua armata romana.
Cheruscii ies invingatori in fata mult mai numerosilor marcomani, asta gratie geniului militar al liderului lor si, in anul 15 d. Hr., anul imediat urmator mortii lui Augustus, ei se pregatesc de luptele cu legionarii lui Germanicus. La vederea impresionantei forte romane, ei aleg, insa, sa se retraga lasand loc atacatorilor. Rezistenta este marunta, bazata in special pe tactici de guerilla, iar generalul roman, in ciuda succeselor, stie ca razboiul nici macar nu a inceput. El reuseste, totusi, sa o captureze pe Thusnelda, sotia lui Arminius, insarcinata in acel moment cu unicul fiu al cheruscului, si sa elibereze o parte dintre romanii luati ca sclavi. La intoarcere, Germanicus ajunge pe locul bataliei din padurea Teutoburg, iar scena macabra il determina sa jure ca va razbuna moartea tuturor romanilor cazuti in acele fatidice zile. Scheletele inca atarnate de copaci, osemintele imprastiate pe kilometri intregi, unele mancate partial de salbaticiuni, sunt inmormantate cu onorurile cuvenite iar in cinstea eroilor latini este ridicat un monument de vesnica aducere aminte.
Anul urmator, 16 d.Hr., Germanicus pornea din nou campania impotriva germanilor. De data aceasta, Arminius nu avea sa mai fuga. Romanii sufera pierderi grele inca de la traversarea Rinului iar in Batalia de la Idistaviso (loc inca neidentificat), inclestarea se incheie nedecis. Numarul victimelor de ambele parti a fost, conform lui Cassius Dio, imens. O alta inclestare are loc in acelasi an, iar Germanicus reuseste sa puna pe fuga trupele barbare si sa recupereze doua dintre cele trei stindarde legionare pierdute de Varus. Ar fi fost nevoie de inca o lovitura si poate ca totul s-ar fi sfarsit. Alarmat probabil de pierderile uriase de vieti omenesti din randul romanilor, imparatul Tiberius ii cerea atunci generalului sau sa renunte si il chema de urgenta la Roma acolo unde sa ii atribuie o alta misiune, mai putin costisitoare. Si astfel, desi fusese nevoit sa se retraga pentru prima data, Arminius iesea, din nou, invingator. Ultimii prizonieri si ultimul vultur legionar nu au fost recuperati decat in anul 41 d.Hr., la peste 30 de ani de la Batalia din padurea Teutoburg, de catre Publius Gabinius, fratele lui Germanicus.
Si cum s-a intamplat de atat de multe ori in istorie, Arminius a fost doborat de catre adversarul la care se astepta cel mai putin, proprii sai oameni. Intr-o continua incercare de a uni triburile germanice, el starneste invidia tuturor fostilor sai aliati. Pana si barbarii se saturasera de atata varsare de sange. Arminius este considerat prea ambitios si prea puternic, astfel ca este ucis in anul 21 d.Hr., chiar in mijlocul tribului sau. Visul de uni neamurile nordice intr-un singur stat nu s-a mai indeplinit niciodata. In urma lui ramanea, insa, o Germanie care nu a mai fost cucerita nicicand de catre romani.
FACTS:
- Thusnelda, sotia lui Arminius, a fost purtata prin Roma, in chip de prada, alaturi de alaiul triumfal al lui Germanicus. Ea nu am mai vazut niciodata Germania, iar fiul ei si al lui Arminius a fost trimis in arena gladiatorilor la doar 16 ani. Acolo si-a si gasit sfarsitul.
- Batalia din padurea Teutoburg este considerata si astazi de catre istorici drept una dintre cele mai importante inclestari armate din Antichitate. Daca romanii ar fi patruns la vest de Rin si ar fi dominat, intr-un fel sau altul regiunea, istoria de astazi ar fi aratat cu totul si cu totul altfel.
- Arminius a devenit un simbol al pan-germanismului inca din secolul al XV-lea, atunci cand Martin Luther ii readucea imaginea glorioasa in atentia contemporanilor. Tot el sustinea ca Arminius nu ar fi fost decat denumirea latina a germanului Hermman.
- Inca de la inceputul secolului al XIX-lea, odata cu autoproclamarea lui Napoleon Bonaparte ca imparat roman al Frantei, Arminius a fost folosit ca o veritabila arma de propaganda de catre germani. Ei nu au uitat niciodata sa le reaminteasca francezilor latini de esecul suferit de catre romani in fata cheruscilor.
- Locatia Bataliei de la Teutoburg a ramas necunoscuta pana in anul 1987, atunci cand un arheolog amator, britanicul Tony Clunn a descoperit cu ajutorul unui detector de metale mai multe monede romane din perioada imparatului Augustus precum si ramasite ale unor arme de origine latina. Se pare, astfel, ca lupta a avut loc la nord de actualul oras Osnabruck. Controversele cu privire la aceasta locatie continua, insa, intre istorici.
- Clubul de fotbal, Arminia Bielefeld, a fost numit astfel in memoria celui care a fost Arminius.
CITESTE SI: