Tuaregii – poporul care refuza sa piara

Astazi exista extrem de putine texte antice care sa vorbeasca despre originile tuaregilor si despre prima parte a istoriei lor. E ca si cum ei ar fi fost dintotdeauna in inima Saharei. Primul istoric care ii mentioneaza este Herodot. El ii numeste garamantes, termen de originea greaca, si ii descrie drept locuitori ai unei natiune marete, o natiune ale carei granite se intindeau de la limita vestica a Egiptului pana aproape de Oceanul Atlantic. Tot Herodot ne spune ca acesti garamantes isi construisera complicate sisteme subterane de irigatii, ca vanau trogloditii din pesteri folosindu-se de care de lupta trase de cate patru cai, ca avea turme imense de cai si de vite si ca organizau caravane, facilitand comertul dintre marile orase ale Africii de Nord. Religia lor se asemana cu cea a egiptenilor iar defunctii erau inmormantati in mici piramide.

• Test de cultură generală. Cum sunt stabilite cursurile valutare?
• Povestea desprinsă din cărţi a îndrăgitului Petre Ispirescu. Nu a făcut niciun an de şcoală, a…

Romanii, la randul lor, au intretinut stranse relatii comerciale cu garamantii, cumparand de la acestia sclavii obtinuti in urma luptelor cu triburile vecine, sare si grau. Roma oferea, in schimb, vin, ulei si, nu in ultimul rand, influenta ei civilizatoare. Astfel se face ca vechii tuaregi foloseau baile dupa model roman in fosta lor capitala, Garama. Si totusi, romanii nu i-au considerat niciodata civilizati, si au adaugat denumirii lor termenul „barbarus” – cel devenit cu timpul, berber. Razboinici caliti in luptele din desertul arzator al Saharei, garamantii nu s-au sfiit insa sa atace in secolul I d.Hr. forturile romane, si sa intre in conflict cu cea mai puternica armata a lumii antice. In fruntea cetelor de nomazi se afla un luptator pe care Roma nu avea sa il uite multa vreme, Tacfarinas.

Tiqfarin – spiritul darz al tuaregilor

Primele revolte au izbucnit in anul 5 d.Hr, in randul tribului Musulamii (nomazi originari din Algeria si Mauretania de azi), si s-au intins pe durata a aproape doi ani. Roma insa era prea puternica pentru rebelii dezorganizati, si distrugea rapid incercarile acestora de autonomie . Nu avea de unde sa stie ca in randurile propriei armate se afla un tanar soldat al carui scop era tocmai acela de a deprinde tacticile de lupta ale legionarilor si de a le impartasi apoi celor de un sange cu el.

Nu se stiu exact motivele care au dus la revolta ulterioara a musulamiilor. Cel mai probabil, ocuparea de catre romani a locurilor de pasunat pentru vite precum si intentia acestora de a-i transforma pe nomazi intr-o populatie sedentara prin interzicerea accesului pe vechile rute ale caravanelor, eu fost motive suficiente pentru declansarea razboiului. Iar acesta izbucneste in anul 15 d.Hr, odata cu dezertarea lui Ticfarinas (numele latinizat al lui Tiqfarin) si cu preluarea de catre acesta a puterii militare in randul tribului Musulamii. Sub ordinele sale, bandele dezorganizate de rebeli erau de acum o armata in toata puterea cuvantului. Organizati in batalioane si detasamente, dupa un model apropiat de cel latin, musulamii lovesc repetat armata romana si izbutesc o serie de victorii minore. Era momentul in care flacara revoltei incepea sa se aprinda si in randul altor triburi de garamanti. Maurii condusi de rebelul Mazippa, si Cinithii din sudul Tunisiei de azi, au fost primii care au raspuns chemarii razboinice a lui Tacfarinas.

Patru consuli l-au infruntat pe liderul nomad timp de 10 ani, fara ca vreuna dintre parti sa poata pretinde o victorie decisiva. La Roma, in schimb, pretul graului crescuse ametitor din cauza conflictelor iar imparatul Tiberius se vedea pus in fata unor revolte fara precedent din partea populatiei. Mai mult, rebelii ii trimit soli prin care cer recunoasterea libertatii si retragerea armatei romane, facandu-l pe imparat sa exclame in culmea indignarii: „Nici macar salbaticul de Spartacus nu a indraznit sa isi trimita solii la imparat!”. De cealalta parte, Tiqfarin reusise sa distruga aproape in toatalitate legiunea a III-a Augusta si sa sadeasca in randul semenilor sai ideea unui razboi de eliberare nationala. Astfel, in ciuda pierderilor mari de vieti omenesti, armata rebelului continua sa creasca si asta impotriva faptului ca musulamii aveau in fruntea lor, mai nou, un rege pro-roman. Parea ca viteza net superioara a barbarilor, capacitatea acestora de a se face nevazuti in desert si de a lovi pe neasteptate acolo unde nimeni nu se astepta, nu va putea fi contracarata niciodata de lentele legiuni ale Romei. Dar poate ca tocmai aceasta incredere a vechilor tuaregi a fost si cea care le-a adus infrangerea.

In fruntea armatelor romane din provincia Mauretania Caesariensis era numit Publius Cornelius Dolabella, un barbat pentru care retragerea nu era niciodata o optiune. In anul 24 d.Hr, dupa respingerea unui asediu al garamantilor, proconsulul roman decide sa faca ceea ce nimeni nu incercase inaintea sa, urmarirea rebelilor in inima desertului. Era practic o sabie cu doua taisuri, Dolabella fiind constient ca o mobilizare a musulamiilor ar fi echivalat cu un dezastru pentru Roma. Intregul succes al operatiunii ar fi trebuit sa fie dat de elementul surpriza. Iar tactica romanului a functionat.

Impartindu-si armata in patru corpuri expeditionare, pentru a putea acoperi o suprafata cat mai mare, Publius Cornelius Dolabella s-a indreptat spre ascunzatoarea rebelilor, Auzea (Sour el-Ghozlane, in Algerul de azi), ascunzatoare a carei locatie o aflase in urma tradarii unui prizonier. A fost poate mana destinului ca mandrul Tacfarinas sa nu trimita santinele si garzi in acea noapte fatidica. Fara a fi constienti de pericol, increzatori in siguranta refugiului lor, rebelii s-au trezit inconjurati de legionarii al caror singur gand era acela de a razbuna 10 ani de umilinte. Iar ceea ce s-a intamplat atunci avea sa intre in istorie. Realizand ca nu exista cale de scapare, razboinicii lui Tiqfarin s-au aruncat intr-o lupta sangeroasa ce a degenerat, la final, intr-un veritabil macel. Garzile de corp ale liderului rebel au ramas langa acesta pana cand au fost ucise pana la ultima, iar nisipul desertului incepuse sa musteasca de sangele miilor de morti. Constient ca nu mai existau sorti de izbanda, Ticfarinas aleagea atunci sa isi ia singur viata, aruncandu-se asupra unui rastel de sulite. Rezistenta sa fusese infranta… nu insa si cea a nomazilor desertului. Dupa doar doua decenii,in anul 45 d.Hr, musulamii se ridicau din nou la lupta.

Incercarile imparatilor romani de a-i sedentariza au esuat lamentabil si nici macar tentativa imparatului Traian de a le oferi un teritoriu chiar mai mare decat cel pe care il avusesera in prealabil nu a convins prea multi rebeli sa renunte la stilul lor de viata. Imensitatea desertului, libertatea si traiul nomad se aflau de prea multe milenii in sangele vechilor tuaregi.

Rebelii desertului

Sub influenta romana, tuaregii adopta religia crestina, religie pe care o vor pastra insa doar cateva secole. Este perioada in care ei isi formeaza adevarata identitate nationala, sub conducerea lui Tin Hinan, eroina legendara venita, se spune, din Muntii Atlas. Respectul pentru ea este prezent si astazi, nomazii numind-o inca „Mama a tuturor”. Tin Hinan s-a remarcat prin rezistenta indarjita in fata valului arabo-islamic din Africa de Nord, reusind o serie de victorii rasunatoare impotriva cuceritorilor arabi. Uniti initial in jurul primei lor Tamenokalt (regina), tuaregii au refuzat insa planurile acesteia de distrugere a resurselor de hrana si a oraselor, ca tactica de descurajare a arabilor. Tin Hinan a fost ucisa in timpul unui asediu (cel mai probabil in secolul al VIII-lea) iar tuaregii s-au convertit cu timpul la religia islamica.

Chiar si asa, rebelii desertului si-au pastrat vechile obiceiuri si, o recunosc chiar ei, nu sunt cei mai ferventi practicanti ai islamismului. In fapt, spun tuaregii, ceea ce au adoptat de la arabi a fost respectul fata de semeni, refuzul de a consuma carne de porc si rugaciunea, desi aceasta din urma nu are loc in moschei ci in corturi metamorfozate in lacasuri de cult la purtator. Mai mult, tuaregii continua si azi sa se inchine zeilor desertului: piatra, apa, focul, muntii, oazele si copacii. Ritualul spalarii mainilor a fost inlocuit cu spalatul simbolic al mainilor cu nisip, o deviatie usor de inteles daca ne gandim cat de pretioasa este apa in imensitatea desertului. Tuaregii sunt si azi convinsi ca in spatele fiecarui om exista un spirit – numit de ei djenun – ce poate influenta viata acetuia in rau sau in bine.

Drama nomazilor desertului incepe odata cu secolul al XIX-lea si cu tendintele coloniale ale Frantei. Au avut loc numeroase lupte intre cele doua tabere si, nu de putine ori, masacrele au inrosit nisipul Saharei cu sangele a mii de oameni nevinovati. Poate cel mai cunoscut lider tuareg din timpul razboaielor cu Franta a fost Moussa ag Amastan, un indarjit luptator pentru libertatea neamului sau, silit insa, dupa decenii de razboi, sa semneze pacea de la Paris. Incepand cu 1917, Franta ocupa in totalitate fostele teritorii ale tuaregilor iar confederatia de triburi a acestora a fost desfiintata si reorganizata.

Nici dupa obtinerea independentei fostelor colonii franceze, soarta tuaregilor nu a fost insa mai fericita. De fapt, teritoriul pe care il stapanisera pana nu demult a fost impartit intre nu mai putin de cinci state: Mali, Niger, Algeria, Libia si Burkina Faso. Deportati din Algeria in zone extrem de sarace si lipsite de apa, arestati abuziv doar pentru a fi siliti sa paraseasca tarile in care traiesc, obligati de noile guverne, in special cel din Mali, sa renunte la vechile obiceiuri si sa se indrepte catre agricultura sau munca in marile orase, tuaregii s-au ridicat la lupta in anul 1960, revolta fiind stinsa cu greu, trei ani mai tarziu, de armata. Dar nu a fost decat inceputul. In 1990, rebelii s-au strans din nou si au intrat in conflict cu autoritatile din Mali si din Niger, declarand independenta fostelor lor teritorii. A fost nevoie de interventia Frantei si a Algeriei ca negociatori, pentru ca partile beligerante sa ajunga la un compromis. Dupa alte lupte sporadice care au avut loc dupa anul 2000, violentele intre fortele guvernamentale si insurgentii tuaregi ce militeaza pentru un teritoriu al lor au reinceput in anul 2007.

Oamenii albastri

Istoricii spun ca tuaregii ar putea fi cei mai vechi locuitori ai Africii de Nord, poate chiar mai vechi decat stramosii egiptenilor, si ca existenta lor se poate intinde pe mai mult de 10.000 de ani. Este posibil ca ei sa fi fost autorii celebrelor picturi rupestre din Tassili n’Ajjer (Algeria), vechi de circa 8000 de ani, care infatiseaza o Sahara ce abunda de viata si care se aseamana cu o savana infloritoare.

Tuaregii, grup al berberilor, au propria limba (tamashek) si propriul alfabet compus din semne geometrice (tifinagh), descendent direct al stravechilor scrieri pre-romane din antica Numidie. Mandri, individualisti, razboinici de temut, ei au refuzat cu obstinatie sa fie asimilati in viata marilor centre urbane. Au preferat sa ramana pana in ziua de azi stapanii rutelor din desert, si nimeni nu poate spune ca va cunoaste tainele Saharei mai bine decat o fac tuaregii. Nimeni si nimic nu i-a putut supune in totalitate, iar faptul ca existenta lor continua neintrerupt si nechimbat de atatea milenii este cea mai buna dovada in acest sens.

Li se mai spune si oamenii albastri, aluzie la turbanul celebru (tagelmust) pe care orice adult il poarta si la hainele traditionale din par de camila vopsite, evident, in albastru. De fapt, tagelmust este unul dintre simbolurile barbatiei, care se ofera tinerilor la 16 ani, alaturi de o sabie cu doua taisuri, ca semn al intrarii acestora in randul celor maturi. Dupa casatorie, barbatul este obligat sa poarte turbanul permanent, chiar si atunci cand doarme. Se crede ca acesta il va apara de spiritele rele. Este cert insa ca in desert el este un lucru indispensabil. Doar cine nu a fost in Sahara nu poate cunoaste utilitatea unui tagelmust in timpul unei furtuni de nisip.

Chiar daca sunt musulmani, tuaregii au adaptat religia islamica mai vechilor lor credinte. Astfel, femeile se bucura de o mare libertate, fiindu-le permise chiar si relatiile cu barbati inainte de casatorie, un fapt de neacceptat intr-un stat islamic. Ele nu sunt obligate sa isi acopere fata, iar daca o fac, se intampla numai pentru a se proteja de nisipul care vine de peste tot. Mai mult, societatea tuarega este una matriliniara, a nu se confunda cu una matriarhala (puterea se afla totusi in mainile barbatilor). Ca si nomazi, tuaregii refuza sa cultive plante. Ei prefera sa obtina grau sau alte cereale in urma comertului, oferind la schimb produse animale: piei, carne, lapte sau branzeturi. Negocierea reprezinta o alta traditie, orice targ fiind precedat de discutii contradictorii care pot dura chiar si cateva ore.

Viata tuaregilor se schimba insa. Locul vechilor caravane este luat de automobilele de teren ale companiilor straine din tarile nord-africane, mult mai rapide si mai rezistente decat camilele. Incalzirea globala a dus la desertificarea multor zone de pasunat, iar secetele majore din perioada anilor 1968-1973 si 1981-1985 au facut ca peste 80% dintre animalele comunitatilor de tuaregi sa piara de sete. Mii de oameni si-au pierdut viata, multi dintre ei fiind copii. Iar daca tuaregii au acceptat ajutoare internationale pentru a-si putea hrani copiii, adultii mandri au refuzat, ca intotdeauna, orice mana intinsa. Este povestea unui neam mandru ce refuza cu obstinatie sa piara sau sa renunte la modul sau de viata.

CITESTE SI:

• Cecenii, ultimii rebeli
• Mali, tara Hipopotamului
• La inceput a fost Nigerul