Viriathus – lusitanul care a ingenuncheat Roma

Era anul 197 i.Hr. atunci cand Roma isi trimitea temutele legiuni catre tinuturile barbarilor lusitani si celtiberi din centrul, sudul si vestul Iberiei. Cartagina fusese infranta cu doar 5 ani in urma in batalia de la Zama si cea mai mare temere a latinilor, generalul Hannibal, era de acum doar o umbra a ceea ce fusese odinioara. Lumea se schimba. Lipsit de cel mai mare adversar al sau de pana atunci, Imperiul Roman isi putea incepe cinica si metodica lupta de cucerire a lumii. Cine si-ar fi imaginat ca un simplu barbar avea sa supuna din nou Roma chinurilor iadului?

In doar 15 ani, intreaga peninsula Iberica fusese pacificata. Cel putin asa considerau senatorii romani, siguri pe izbanda temutelor lor armate. In realitate, barbarii iberici nu isi spusesera, nici pe departe, ultimul cuvant. Prima revolta a izbucnit in anul 155 i.Hr. atunci cand Punicus, salbaticul razboinic lusitan, administra legiunilor romane o serie de infrangeri usturatoare. Dintre cei 15.000 de luptatori romani campati in ceea ce este Spania de astazi, 6000 isi pierdeau viata in mai putin de un an. Printre ei se numara insusi comandantul armatei romane, Terencius Varro. Dar pentru Punicus nu exista decat o solutie… anihilarea completa a fortelor de ocupatie. Intr-o lupta in care doar una din tabere putea supravietui, liderul lusitan strabatea intreaga peninsula Iberica, de la vest la est, distrugand zeci de orase si ucigand atat populatia de origine latina cat si pe cea care se supusese Romei.

• „A fi regină este supraestimat”. Regina Iordaniei: „Suntem mai puternici atunci când ascultăm”
• Test de cultură generală. Cine a fost partenerul lui Mozart?

Campania sa a fost insa una scurta, Punicus pierzandu-si viata in timpul unui asediu, dupa ce o piatra aruncata de pe ziduri ii zdrobea craniul. Si totusi, moartea razboinicului nu era decat inceputul cosmarului roman. In Iberia revoltele izbucneau atunci simultan determinand Roma sa raspunda in forta. Era o greseala pe care latinii aveau sa o regrete amarnic.

Dreptatea romana si nasterea unui erou

Lipsiti de aportul unui lider puternic, lusitanii nu puteau face fata unui atac pe scara larga din partea romanilor astfel ca, in anul 151 i.Hr., consulul Servius Sulpicius Galba, trimisul Senatului, reusea in ciuda unor lupte de o ferocitate rar intalnita si a pierderii a peste 7000 de legionari sa respinga atacurile barbarilor. Era momentul in care Galba avea sa aplice una dintre cele mai atroce si mai infame dovezi de justitie romana din istorie.

Cererii de incetare a ostilitatilor venite din partea rebelilor, consulul roman ii raspundea cu o marinimie neobisnuita pentru un razboinic latin. Pretextand ca saracia lusitanilor si a pamanturilor acestora ii va determina pe localnici sa se ridice din nou la lupta, el propunea atunci o redistribuire a teritoriilor cucerite astfel incat toti cei care doreau sa duca o viata pasnica sa poata primi o palma de pamant roditor in Iberia. Planul ascuns prevedea ca lusitanii – barbati, femei si copii – sa se imparta in trei mari grupuri care sa se prezinte pe rand in fata consulului pentru a-si primi drepturile. In acelasi timp, el ordona legionarilor sa sape santuri adanci in jurul taberei romane astfel incat nimeni sa nu poata trece de ele. Servius Sulpicius Galba isi propusese, nici mai mult nici mai putin, decat sa decimeze intreaga natie a lusitanilor. In schimbul pamantului promis, localnicii aveau parte de un masacru cum rar poate fi descris. Inconjurati de santuri si de legionari, lusitanii erau ucisi pe capete fara a se tine cont de varsta sau de vina fiecaruia. Aceasta era dreptatea romana pentru cei care avusesera curajul sa ridice arma impotriva celui mai mare Imperiu al Antichitatii. Putini aveau sa scape masacrului din acea zi fatidica, dar printre supravituitori se afla si tanarul razboinic-vanator, Viriathus.

Putine lucruri se stiu despre prima parte a vietii lui Viriathus. Singurele mentiuni istorice vin din partea istoricului grec Diodorus Siculus, care afirma ca acesta s-ar fi nascut intr-unul dintre triburile lusitane aflate pe malul Atlanticului, si Titus Livius, istoric ce sustine ca Viriathus era un simplu pastor, devenit vanator si ulterior razboinic, urmand clasicul traseu initiatic al luptatorilor lusitani. Originile familiei sale raman necunoscute, un argument in plus pentru conditia sa simpla, stiut fiind ca romanii incercau intotdeauna sa stabileasca legaturi cu clanurile influente pentru un control mai eficient al populatiei. Cu toate acestea, nu exista cronica antica in care lusitanul sa nu fie prezentat asemenea unui erou, a unui print si chiar ca o intrupare a virturilor pretuite in lumea romana.

Istoria ii mentioneaza pentru prima data numele in anul 149 i.Hr., la doar un an de la masacrul comis de Galba, atunci cand se numara printre cei 10.000 de rebeli ce pornesc spre Turdetania, subul Iberiei (actuala Andaluzie), cu scopul de a razbuna moartea miilor de lusitani ucisi miseleste. Atacului rebel Roma ii raspunde, ca de obicei, in forta, trimitand 10.000 de luptatori sub comanda pretorului Caius Vetilius. Lupta este una scurta si, dupa uciderea mai multor barbari, romanii reusesc sa ii incercuiasca intr-o mica fortificatie. Aici lua nastere mitul eroului care avea sa invinga timpul prin geniul sau militar.

Vetilius propune rebelilor un plan de pace si le promite, in mare, aceleasi lucruri pe care le promisese si Galba cu un an inainte. Lusitanii stiau insa pana unde merge onoarea romanilor asa ca decid sa reziste pana la ultimul, in ciuda infrangerii inevitabile. Nimeni nu se astepta ca rebelii sa scape din incercuire, cu atat mai mult sa puna probleme mult incercatilor legionari. Si totusi, Viriathus, razboinicul al carui nume nu spunea multe la acel moment, propune un plan considerat de toti istoricii drept unul de geniu. Constient ca nu putea invinge armata romana in camp deschis, el le cerea totusi lusitanilor sa iasa din fortificatie si sa se alinieze in formatie de lupta. In vacarmul ingrozitor iscat de strigatele razboinice ale barbarilor, Vetilius isi vedea visul cu ochii… infrangerea ultimei rezistente lusitane. Aproape imediat, pretorul roman isi alinia soldatii si masinile de lupta pentru infruntarea care sa ii aduca gloria eterna. Spre stupoarea latinilor insa, in momentul in care batalia trebuia sa inceapa, rebelii faceau cale intoarsa si o rupeau la fuga in toate directiile catre intunecimile padurilor andaluze. In fata celor 10.000 de romani gata de lupta nu ramasese decat Viriathus alaturi de circa 1000 de lusitani loiali. Acesta era si scopul noului lider rebel, sa tina cat mai mult in sah armata Romei, oferind timp suficient rebelilor sa dispara. In scurta inclestare care a urmat, Viriathus se facea la randul lui nevazut, alaturi de cea mai mare parte a razboinicilor sai. Lui Vetilius pur si simplu nu ii venea sa creada. Printre degete ii scapase o victorie mai mult decat facila. Si nu era decat inceputul.

Cosmarul Romei

Plecat in urmarirea rebelilor lusitani, Vetilius nu avea de unde sa stie si continuarea planului urzit de Viriathus. Barbarii, desi in aparenta dadusera bir cu fugitii, nu facusera altceva decat sa se regrupeze intr-un loc mult mai accesibil unei infruntari cu temutele legiuni. Si acest loc era Tribola, o antica locatie andaluza, acolo unde, la adapostul padurilor, rebelii isi asteptau tacuti urmaritorii. Ambuscada lusitanilor a fost atunci una perfecta, ei reusind sa ucida in numai cateva ore peste 4000 de romani, printre care si Vetilius, si sa ii puna pe ceilalti pe fuga. Victoria fusese una totala.

Surprinsi de noul erou al lusitanilor precum si de pierderea unui numar atat de mare de oameni, romanii ii trimiteau atunci in lupta chiar pe fostii aliati ai rebelilor, celtiberii, in incercarea de a-si proteja putinele trupe ramase si de a pune capat revoltei. In zadar insa. Viriathus obtinea si de data aceasta o victorie rasunatoare, decimand practic grosul armatei adverse. Mai mult, el ii atragea alaturi de el si pe galii din nordul Iberiei, precum si pe celtii Numantini (din Numancia de azi), pe Arevaci, Belli si Titthi, triburi cu o indelungata traditie razboinica impotriva romanilor. Inca o data Roma era pe punctul de a pierde controlul asupra peninsulei la care ravnise atat de mult.

Riposta Senatului nu intarzie sa apara. In fond, victoriile rebelului inca puteau fi considerate doar niste jocuri ale hazardului. Astfel, in anul 146 i.Hr, generalul Gaius Plautius patrundea in Iberia in fruntea a peste 10.000 de legionari, decis sa puna capat odata pentru totdeauna obraznicilor lusitani. Plautius nu apuca nici macar sa isi desfasoare armatele. Stapanind perfect arta ambuscadelor si a razboiului de guerilla, Viriathus cadea in mijlocul romanilor exact in momentul in care acestia isi ridicau tabara. Aproape toti aveau sa isi piarda viata.

Un an mai tarziu, in 145 i.Hr., o alta armata, condusa de generalul Quintus Fabius Aemilianus, armata formata din 15.000 de legionari si 2000 de cavaleri, pornea in cautarea rebelilor. Pentru a fi siguri de victorie, romanii mobilizau si o a doua forta militara, sub comanda lui Claudius Unimanus, pentru a face jonctiunea si a-si uni fortele impotriva dusmanului comun. Zadarnic. Planul este anticipat de Viriathus care il atrage intr-o capcana pe Unimanus si ii decimeaza armata. Afland de infrangerea compatriotului sau, Aemilianus refuza lupta cu lusitanii si alege sa se retraga strategic. Pentru Roma, o rusine mai mare nici ca se putea. Atunci cand Aemilianus decide totusi sa riste o confruntare era deja prea tarziu. In lupta, alaturi de lusitani venisera si celtiberii. Romanii erau din nou infranti iar numarul victimelor latine devenise de-a dreptul infricosator. Dupa numai un an, aceeasi soarta o are si generalul Gaius Negidius, invins categoric de rebeli, iar Viriathus ocupa sudul si o mare parte din estul si centrul Iberiei. Pe strazile Romei, lumea vorbea ingrozita de al doilea Hannibal.

Asa cum era de asteptat, furia romanilor atinge paroxismul si, pe urma lui Viriathus este trimis cel mai bun general aflat in slujba Senatului acelor vremuri, Fabius Servilianus. Nu numai ca sub comanda acestuia se aflau doua legiuni complete, peste 16.000 de oameni, si alti circa 2000 de cavaleri, dar romanii apelasera chiar la regele Numidiei pentru a primi de la acesta un intreg contingent de elefanti de lupta. De data aceasta, teoretic, victoria nu avea cum sa le mai scape romanilor. Si totusi, in anul 142 i.Hr., Servilianus scria senatorilor vestea rusinoasa a infrangerii. Viriathus ii umilise complet armata dupa ce o inconjurase si o silise sa se predea doar dupa o lupta sporadica. Mai mult, liderul lusitan refuzase sa ii ucida pe romani si ii lasase sa plece in voie inapoi la Roma. In schimb, fusese declarat de invinsul sau „amici populi romani” (prieten al poporului roman) si obtinuse in mod oficial independenta Lusitaniei. Un intreg imperiu se afla la picioarelui unui fost pastor. Asa ceva era inimaginabil pentru mandrii romani.

Servilianus era demis pe loc iar in locul sau era trimis chiar fratele sau, abilul Quintus Servilius Caepio cu scopul de a-l provoca pe Viriathus la un nou razboi, totul urmand insa sa aiba loc in secret. Roma nu isi mai permitea o alta umilinta fatisa.

Roma nu plateste tradatorii

Declarat oficial aliat al Romei, Viriathus era constient ca un atac al legiunilor asupra sa ar fi echivalat cu un dezastru diplomatic pentru un Imperiu aflat totusi in pragul dezvoltarii sale. Cine ar mai fi avut incredere intr-un stat care isi ataca proprii aliati? Astfel, el rezista cu stoicism oricaror provocari venite din partea cu Caepio, si asta spre disperarea Senatului roman, dornic sa sa reduca la tacere un adversar atat de redutabil.

Dezastrul vine insa in 140 i.Hr., atunci cand, impotriva ordinelor liderului lusitan, mai multe capetenii cedeaza sicanelor romane si declara oficial razboiul. Intr-o incercare disperata de a repara raul facut, Viriathus trimite trei soli, pe Audax, Ditalcus si Minurus, sa deschida negocierile cu Quintus Servilius Caepio si sa faca uitate pornirile razboinice ale apropiatilor sai.

Coplesindu-i cu daruri de lux pe cei trei ambasadori, Caepio le promitea acestora in secret o suma fabuloasa daca reuseau sa se descotoroseasca de Viriathus. Roma isi arata din nou adevarata fata. In fond, consulul roman era constient ca intreaga forta a lusitanilor sta numai in geniul liderului lor. Si, asa cum istoria a dovedit-o de atatea ori, tradarea a fost cea care sa puna capat vietii celui care nu fusese niciodata infrant. Incapabili sa il infrunte fatis, solii isi ucideau regele in somn, injughiindu-l de mai multe ori in gat. Ca o ironie a sortii sau ca o noua dovada a justitiei romane, Audax, Ditalcus si Minurus erau ucisi pe loc in momentul in care se intorsesera sa isi primeasca recompensa pentru infama lor fapta. „Roma nu plateste tradatorii”, a fost raspunsul consulului Quintus Servilius Caepio. Era anul 139 i.Hr.

Impulsionati de spiritul lui Viriathus, lusitanii avea sa mai reziste inca 6 ani, pana in 133 i.Hr., atunci cand aparea pe harta lumii noua provincie romana, Portucale (viitoarea Portugalia), nume derivat din stravechea asezare lusitana Portus Cale.

CITESTE SI:

•  Boudicca – regina razboinica a celtilor
•  Flavius Aetius – un dac in slujba Romei
•  Belizarie – Ultimul mare general al Imperiului
•  Hannibal – destinul unui razboinic