Cei mai prolifici 10 mari scriitori romani

Eugen LOVINESCU (1881-1943)

critic lirerar si
prozator

• Quincy Jones, omul care știut să facă totul mai bine decât oricine altcineva din divertisment. Producătorul…
• Test de cultură generală. Care este diferența dintre arta modernă și arta contemporană?

Al patrulea fiu al prof. Vasile T. Lovinescu (pe numele lui
adevarat Vasile Teodorescu) si al Profirei (n. Manoliu),
Lovinescu urmeaza gimnaziul la Falticeni, apoi
„Liceul internat” din Iasi (1896-99), avandu-i profesori pe A.
Densusianu, J.B. Hetrat, S. Mehedinti si M. Pompiliu. Inscris la
Universitatea din Iasi, o paraseste dupa cateva saptamani,
mutandu-se la sectia de limbi clasice a
Universitatii din Bucuresti. Audiaza cursurile lui T.
Maiorescu si N. Iorga. Isi sustine
licenta cu o lucrare despre sintaxa latina (1903).
Profesor la liceul din Ploiesti (1904-06), debuteaza in suplimentul
literar al ziarului Adevarul (1904) si se
face cunoscut prin foiletoanele publicate in
Epoca (1904-06), stranse in volumul
Pasi pe nisip. Obtine titlul de doctor
(in Franta, 1909) cu o lucrare despre Jean Jaques Weiss
et son oeuvre litteraire (tiparita in acelasi an, cu
o prefata de Emile Faguet); lucrare suplimentara: Les
voyageurs francasis en Grece au XIX-e siecle (1909,
cu o prefata de Gustave Fourgeres). Colaboreaza la
Convorbiri literare, Viata
romaneasca si, mai ales, la Convorbiri
critice. Monografiile sale despre Gr. Alexandrescu,
C. Negruzzi, G. Asachi indica interesul pentru zona
clasicitatii. Incercarile de a intra in ierarhia
universitara, la Bucuresti, apoi la Iasi (unde e profesor
suplinitor intre 1911-12), din nou la Bucuresti (dupa primul razboi
mondial), se soldeaza cu esecuri amare.

Publica foiletoane in Viata literara,
Falanga,
Flacara, Noua revista
romana, Rampa, adunate in
seria Critice (I-IX, 1915-23). Editeaza
magazinul ilustrat Lectura pentru toti
(1918-20) si revista Sburatorul (1919-22;
serie noua, 1926-27), patronand, pana la sfarsitul vietii, si
cenaclul cu acelasi nume. Elaboreaza, pe bazele teoretice ale
„modernismului”, sintezele Istoria civilizatiei romane
moderne (I-III, 1924-25) si Istoria
literaturii romane contemporane (I-VI, 1926-29), in
care preocuparea autorului e de a pune de acord evolutia
sociala cu cea cultural-artistica, punctul sau de vedere
fiind ca aceste doua realitati se supun, deopotriva, legii
sincronului. Dupa ce da o editie definitiva a
Critice-lor, incepe seria de
Memorii (I-III, 1932) si, in paralel,
ciclul romanesc Bizu
(Bizu; Firu-n
patru; Diana;
Mili; Acord
final), cu accente autobiografice. Totodata, publica,
sub forma de roman, doua episoade romantate din viata sentimentala
a lui Eminescu: Balauca
si Mite (ambele in 1935), negate cordial
de G. Calinescu (care nu agrea speta
usuratica a biografiei romantate).

In ultimii ani de viata, se dedica – nu fara legatura cu
temperatura morala a momentului – studiului mostenirii
maioresciene: T. Maiorescu (I-II, 1940),
T. Maiorescu si contemporanii lui (I-II,
1943-44), T. Maiorescu si posteritatea lui
critica (1943). Prin magistratura pe care o exercita
in epoca, Lovinescu este, probabil, cel mai important
critic roman, dupa Maiorescu: el repune analiza pe terenul
autonomiei esteticului, fara a eluda totusi factorii istorici si
rolul unui „spirit al veacului” in formarea curentelor si
personalitatilor creatoare. A introdus noi criterii si un limbaj
modern in critica. „Impresionismul” judecatilor din foiletoane este
compensat prin marile sale lucrari de sinteza, unde analiza
sociologica, istorica si estetica se completeaza in mod
organic.

Liviu REBREANU (1885-1944)

prozator si
dramaturg

Este primul nascut intre cei 13 copii ai invatatorului Vasile
Rebreanu, originar din Chiuza, si ai Ludovicai (n. Diuganu) din
Beclean, ambii provenind din familii de tarani liberi – „graniceri”
– de pe Valea Somesului. Scoala primara in comuna Maieru (1891-94);
„Gimnaziul graniceresc” din Nasaud (1895-96), intrerupt si
continuat la „Scoala civila de baieti” din Bistrita (1897-99, cu
limba de predare maghiara). Scoala reala superioara de honvezi din
Sopron (1900-03); Academia militara „Ludoviceum” din
Budapesta (1903-06), sublocotenent in Regimentul 2
honvezi regali din Gyula. La 12 febr.1908, in urma unor
incurcaturi banesti, e silit sa demisioneze. Lucreaza ca ajutor de
notar si functionar de primarie sateasca. Debut in
Luceafarul (revista studentilor romani
din Budapesta), numarul din 1 nov.1908. La 15 oct.1909, trece
muntii si se stabileste in Bucuresti, intrand in cercul revistei
Convorbiri critice si fiind sprijinit,
ani de-a randul, de mentorul acesteia, criticul Mihail
Dragomirescu. Reporter la Ordinea,
secretar de redactie la Falanga literara si
artistica, apoi la Convorbiri
critice. Arestat la cererea guvernului ungar (15
febr.1910), e incarcerat la Vacaresti si, apoi,
extradat (mai 1910); intemnitat la Gyula pentru
(presupuse) delicte savarsite in timpul carierei militare.

Eliberat (aug. 1911), revine la Bucuresti, unde publica,
impreuna cu Mihail Sorbul, revista Scena
(de scurta aparitie). Secretar literar al Teatrului National din
Craiova (1911-12, sub directoratul lui Emil Garleanu); aici o
cunoaste pe actrita Fanny Radulescu (n. 1888) cu care se
casatoreste (ian. 1912). In acelasi an, debut editorial cu volumul
de nuvele Framantari (tiparit la
Orastie). Cronicar teatral la Rampa
(1912-13), activitate sustinuta, mai tarziu, si la
Ziua, Scena,
Universul literar, Viata
romaneasca s.a. Reporter la
Adevarul, in timpul razboiului balcanic.
Schitele si nuvelele publicate in periodice sunt adunate in
volumele Golanii (1916),
Marturisire (idem),
Rafuiala (1919). In 1917, ramas in
Capitala ocupata de trupele germane, este arestat ca „nesupus la
mobilizare”; evadeaza si fuge la Iasi, unde e privit cu suspiciune.
Conditia sa din acesti an sta in centrul romanului-jurnal
Calvarul (1919). Dupa razboi, asiduu
colaborator al revistei si cenaclului
Sburatorul, conduse de Eugen Lovinescu.
Aparitia romanului Ion (1920) ii aduce
consacrarea definitiva (inclusiv premiul „Nasturel-Herescu” al
Academiei Romane). Operele care urmeaza: Padurea
spanzuratilor (1922), Adam si
Eva (1925), Ciuleandra
(1927), Craisorul (1929),
Rascoala (1932),
Jar (1934),
Gorila (1938),
Amandoi (1940) demonstreaza marea
forta epica si imensa capacitate de innoire prin care Rebreanu
deschide noi partii in cadrul romanului romanesc modern.
Dramaturgia (Cadrilul, 1919;
Plicul, 1923,
Apostolii, 1926) ramane, cu toata
indemanarea constructiei scenice, umbrita de modelele
caragialiene.

Sustinuta activitate de animator cultural: initiaza revistele
Miscarea literara (1924-25),
Romania literara (1932-34) s.a.; director
al Teatrului National din Bucuresti (1928-30; 1940-44); secretar
(din 1914), vicepresedinte (din 1923), presedinte (din 1925) al
Societatii Scriitorilor Romani. Este distins cu „Premiul National
pentru proza” (1929) si devine membru al Academiei
Romane (din 1939). Marturisindu-si crezul artistic,
Rebreanu scrie – in cuvintele care-l caracterizeaza poate cel mai
bine -: „Pentru mine arta – zic arta si ma gandesc la
literatura – inseamna creatie de oameni si viata. Astfel,
arta, intocmai ca si creatia divina, devine cea mai
minunata taina. Creand oameni vii, cu viata proprie,
scriitorul se apropie de misterul eternitatii. Nu frumosul, o
nascocire omeneasca, intereseaza in arta, ci pulsatia vietii. Cand
ai reusit sa inchizi in cuvinte cateva clipe de viata adevarata, ai
realizat o opera mai pretioasa decat toate frazele frumoase din
lume” (Cred, 1924).

Camil PETRESCU (1894-1957)

prozator, dramaturg,
poet
eseist, filosof

Fiul lui Camil Petrescu (mort, se pare, inainte de nasterea
scriitorului) si al Anei (n. Cheler), a fost crescut de familia
subcomisarului de politie Tudor Popescu, din mahalaua Obor. Cele
patru clase primare, la o scoala din Gura Oborului Vechi (1905);
continua studiile la colegiul „Sf. Sava” si la liceul „Gh. Lazar”
(sectia reala) din Bucuresti. Urmeaza, din 1913, Facultatea
de filosofie si litere din Bucuresti, unde-l are ca
profesor, printre altii, pe P.P. Negulescu.
Debuteaza la Facla (1914), sub
pseudonimul Raul D., cu articolul Femeile si fetele de
azi. In timpul primului razboi mondial, isi intrerupe
studiile si ia parte la cateva campanii importante (1916-18),
experienta traita acum furnizandu-i materia romanului
Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de
razboi (1930). Tot acum concepe si redacteaza dramele
Jocul ielelor (1916-19) si
Act venetian (1919). Dupa razboi
(luandu-si licenta in filosofie – 1919), se muta pentru o vreme
(1919-21) la Timisoara, unde lucreaza ca profesor si gazetar. Aici
isi definitiveaza volumul de Versuri
(care va aparea in 1923) si drama Sufete tari
(premiera in 1925). Inca din 1920, colaboreaza la
Sburatorul, iar la reintoarcerea in
Capitala, se alatura pentru scurta vreme grupului de scriitori din
jurul acestei reviste. Publica la majoritatea revistelor literare
ale epocii; intemeiaza si conduce Saptamana muncii
intelectuale si artistice (11 numere, in 1924) si
Cetatea literara (1925-26), pe care le-a
folosit pentru a sustine teoria „noocratiei necesare”.

In 1926, piesa Mioara cunoaste o
cadere rasunatoare, fapt ce-l indeparteaza, pentru o vreme, de
teatru. O larga reputatie ii vor aduce, insa, cele doua romane:
Ultima noapte… (1930) si
Patul lui Procust (1933). Anul 1933
marcheaza si disocierea publica a scriitorului de
Sburatorul si de conducatorul acesteia,
prin pamfletul critic Eugen Lovinescu sub zodia
seninatatii imperturbabile. Vreme de 10 ani
(1933-43), Camil Petrescu abandoneaza preocuparile literare,
dedicandu-se unor studii filosofice (nutrea chiar ambitia
unui sistem personal: „substantialismul” – sistem pe care
l-a si configurat intr-o substantiala lucrare, publicata, insa,
postum, abia in 1988: Doctrina
substantei). Dupa razboi, scrie (fara sa-l termine)
romanul Un om intre oameni (I-III) si
piesele Balcescu si Caragiale
si vremea lui (1957). In 1948, este ales
membru al Academiei Romane.

In Modalitatea estetica a teatrului
(teza de doctorat, sustinuta pe 9 aprilie 1937, magna
cum laude), Camil Petrescu foloseste direct metoda de
cercetare substantialista, care porneste de la postulatul
„spatialitatii timpului in regiunea psiho-sociala”, postulat din
care decurge ideea conform careia „cea mai mare parte si cea
esentiala dintre motivele structurale ale trecutului se regasesc in
structurile actuale”. Pe plan literar, a luptat cu tenacitate
impotriva a ceea ce el numea „spiritul calofil”; modelul suprem al
literaturii devenea, in felul acesta, „jurnalul”, confesiunea.
Prin campania impotriva „stilului” a intemeiat, de fapt, un
nou stil narativ, pe care romanul romanesc modern avea sa-l adopte
deindata, si de care nu avea sa se separe curand. Dupa
„momentul Liviu Rebreanu”, ne aflam deci in prezenta unui alt
„moment”, pe care suntem datori sa-l numim „momentul Camil
Petrescu”.

Lucian BLAGA (1895-1961)

poet, dramaturg,
filosof

Fiul preotului Isidor Blaga si al Anei (n. Moga) este crescut
intr-o familie cu traditii intelectuale; isi face studiile
elementare la gimnaziul german din Sebes si pe cele medii la liceul
romanesc din Brasov (1906-14). Pentru a nu fi incorporat in armata
austro-ungara, se inscrie la Institutul teologic din Sibiu, pe
care-l absolva in 1917. Frecventeaz cursurile Facultatii de
filosofie din Viena, obtinand titlul de „doctor” (1920).
Intre 1920 si 1926, este redactor a revistele
Cultura din Cluj si
Banatul din Lugoj. Colaboreaza la
numeroase publicatii, cu eseuri si cu poezii. In 1926 intra
in diplomatie, fiind, succesiv, atasat de presa si
consilier la legatiile Romaniei din Varsovia, Praga, Berna si
Viena, apoi ministru plenipotentiar la Lisabona. In 1935 i se
confera „Marele premiu” al Academiei Romane, al
carei membru va fi ales in anul urmator. Patru ani mai tarziu,
paraseste activitatea diplomatica; ocupa catedra de
„filosofia culturii” ce i se creaza la Universitatea din
Cluj. Este demis de autoritatile comuniste in 1948,
lucrand, pana la moarte, ca bibliotecar la filiala clujeana a
Institutului de istorie a Academiei.

Primul volum de versuri, Poemele
luminii (distins cu Premiul Academiei) apare in 1919,
iar prima drama, Zamolxe, in 1921. Intre
1921 si 1943, publica volumele de poeme Pasii
profetului, In marea
trecere, Lauda somnului,
La cumpana apelor, La curtile
dorului, Nebanuitele trepte
si mai multe piese de teatru: Tulburarea
apelor, Mesterul Manole,
Avram Iancu s.a. Poeziile scrise dupa
1943, si grupate in patru cicluri (Varsta de fier
1940-1944, Cantecul
focului, Corabii cu cenusa,
Ce aude unicornul) vor fi editate postum.
Opera filosofica, alcatuind un sistem, cuprinde patru
trilogii (a cunoasterii, a culturii, a valorilor,
cosmologica), la care se adauga mai multe volume de eseuri. Blaga a
fost unul dintre intemeietorii revistei
Gandirea (1921); spiritul operei sale,
mentinut cu consecventa, a ramas insa strain de orientarea
ortodoxista, ceea ce a dus dealtfel la polemica (inca din 1925) si
apoi la parasirea definitiva a revistei (1941).

Asimilat adesea expresionismului – pe care l-a sustinut
teoretic, dandu-i o acceptie larga, de „stil al nazuintei spre
absolut”, conforma cu propria sa filosofie a culturii, si
cu care opera lui prezinta anumite similitudini -, Blaga este in
realitate un poet cu vocatia clasica a transparentei si a masurii.
Hronicul si cantecul varstelor,
autobiografie in stil goethean, are in primul rand o mare valoare
documentara: formatia scriitorului e infatisata aici ca revelatie
succesiva a naturii, culturii si istoriei; acestea sunt si temele
mari ale operei sale, dominand cate una dintre zonele ei: poezia,
filosofia, teatrul. Prin Blaga, mai mult decat prin oricare dintre
poetii de dupa primul razboi mondial, poezia noastra regaseste
amploarea extraordinara a viziunii asupra naturii, deschiderea spre
„totul” cosmic si spre sensul metafizic pe care le cucerise prin
Eminescu.

G. CALINESCU (1899-1965)

critic, istoric
literar
poet si prozator

Fiul Mariei Visan din Zavideni-Olt; este infiat, la 7 ani, de
familia C-tin Calinescu din Iasi. Scoala primara la Iasi si
Bucuresti, gimnaziul „Gh. Sincai” si liceul „Gh. Lazar” la
Bucuresti, urmate de Facultatea de litere (1919-23) si studii la
Scoala Romana din Roma (1923-28). Este profesor la Timisoara si
Bucuresti (1928-35), colaboreaza la revistele
Roma (1924), Universul
literar, Viata literara,
Sburatorul,
Gandirea; scoate revistele
Sinteza (1927) si
Capricorn (1930). Din 1930, codirector,
cu Mihai Ralea, la Viata romaneasca.
Ajunge doctor in litere al Universitatii din Iasi (1936), cu o teza
despre manuscrisul eminescian Avatarii faraonului
Tla; conferentiar (1937) de estetica si critica
literara la Facultatea de litere din Iasi. Aici, in 1939, scoate
Jurnalul literar, foaie de critica si
istorie literara. Din 1945, ajunge profesor de istoria literaturii
romane moderne la Facultatea de litere din Bucuresti, iar in 1949
este ales membru al Academiei Romane. A dirijat
ziarele Tribuna poporului (1944) si
Natiunea (1946), revistele
Lumea (1945) si Studii si
cercetari de istorie literara si folclor (1952). Scos
de la catedra in 1948, de catre regimul comunist, va fi rechemat
abia in 1961, ca „profesor onorific”, la Facultatea de litere din
Bucuresti.

A publicat monografii, o monumentala istorie a
literaturii romane, studii, conferinte si eseuri, romane
(Cartea nuntii, Enigma
Otiliei, Bietul Ioanide,
Scrinul negru), volume de versuri
(Poesii, 1937 si Lauda
lucrurilor, 1963), teatru, efemeride
(Cronicile optimistului, 1964).
Monografia Viata lui Eminescu (1932) a
atras de la inceput atentia si pretuirea; biografie literara
neromantata, in cadente de poem epic si portret intelectual al
geniului, e o scriere inimitabila, intemeiata pe documentul
esential al operei poetului careia i se consacra si un amplu studiu
privind filosofia teoretica si practica, cadrul psihic, cadrul
fizic, tehnica, locul in literatura romana si universala. Initial
in cinci volume, studiul despre opera – intitulat chiar
Opera lui Mihai Eminescu (1934-36) – a
fost refacut ulterior in doua volume, cu precizari sintetice
referitoare la temele romantice, tehnica interioara si exterioara,
si cu intregiri in privinta culturii poetului si descrierii operei.
Contributia esentiala consta in revelarea operei postume,
ca si necunoscute, a ineditelor eminesciene, multe scoase
la iveala intaia oara.

Calinescu si-a definit criteriile sistemului sau estetic si
metoda sa istoric-literara in Principii de
estetica (1939) si intr-un eseu din 1947,
Istoria literara ca stiinta inefabila si sinteza
epica. Contrar scientismului pozitivist, Calinescu
concepe istoria literaturii ca pe un scenariu dramatic cu intrari
si iesiri, ca pe o epopee cu eroi si forme, din succesiunea
necauzala a carora putem determina capacitatea de creatie a
poporului roman si trasaturie caracterului national. Tot un portret
de tip saite-beuvian este monografia Ion
Creanga (1938), unde biografia este mai intinsa decat
studiul operei, farmecul acesteia fiind (dupa Calinescu)
inanalizabil. Lui Creanga i se descopera specificul in
jovialitate de tip rabelaisian, in gnosticismul de sorginte
folclorica, in eruditia paremiologica si in fabulosul
realist. Aceste monografii si studii preced
Istoria literaturii romane de la origini pana in
prezent (1941). Surprinzatoare, la Calinescu, este in
primul rand puterea sa de miscare in toate perioadele literaturii
romane, unde cu unicul criteriu al valorii estetice intreprinde
cea mai indrazneata reconsiderare a fenomenului artistic
din cate s-au facut.

_______________

Pentru alcatuirea acestui „documentar” s-a apelat, in principal,
la Scriitori romani. Mic dictionar
(Editura stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1978);
fragmentar, si la alte surse.

SPUNE-TI PAREREA! Care dintre scriitorii din
acest articol este preferatul tau? Care consideri ca este cel mai
bun? Crezi ca se poate face o astfel de departajare intre cei 10?
Despre ce alti scriitori, alte subiecte de literatura ti-ar face
placere sa citesti pe Descopera.ro? Ce parere ai despre acest
articol?

CITESTE SI:

• Top 10 – Carti care au schimbat
  lumea
• Carti si scriitori
  romani la Paris
• Viitorul cartilor
• Literatura
  americana, izolata si ignoranta
• 
  Orhan Pamuk a fost numit Doctor Honoris Causa al
  Universitatii Bucuresti