Ilustrii nebuni de pe tronul Romei II
Vitellius – demnul urmas al lui Nero
Citeste aici prima parte a articolului
8 iunie 68 d. Hr. Roma. Printre sutele de mii de oameni care asaltasera strazile si palatele imperiale un zvon se raspandea cu repeziciune. “Nero a murit. Tiranul s-a sinucis”. Furia maselor se transforma de acum intr-o veselie fara margini. Batranul general Galba, la cei 68 de ani ai sai, reusise sa puna capat unei terori care durase timp de 14 ani si, in uralele multimii adunate in fata Senatului, primea onorurile imperiale din partea senatorilor. Roma avea din nou un imparat. Pe strazi, veselia generala amintea de zilele de glorie. In realitate, linistea imperiului era departe de a se fi instalat. In lunile care au urmat, Galba se dovedeste prea batran si prea nepriceput in a conduce imperiul. Multimea incepea sa se gandeasca din nou la Nero, iar zvonurile ca legiunile din Germania isi alesesera un nou imparat, pe Vitellius, incepeau sa prinda contur.
Nu el avea sa fie insa noul lider al Romei. Mituind membrii garzii pretoriene, un alt general, Otho, reusea sa il ucida pe Galba dupa mai putin de 8 luni de la numirea acestuia in fruntea imperiului. La 15 ianuarie 69 d.Hr., Marcus Salvius Otho devenea Marcus Otho Caesar Augustus, noul imparat. Cu toate acestea, legiunile din Germania, Galia si Britania jurasera credinta lui Vitellius si, in momentul inscaunarii lui Otho, ele marsaluiau deja catre Roma acolo unde credeau ca il vor infrunta pe Galba. In fapt, nu adversarul era atat de important, iar in batalia de la Bedriacum – nordul Italiei – armata lui Otho era infranta intr-una dintre cele mai sangeroase batalii ale vremii. Conform lui Dio Cassius, peste 40.000 de soldati isi pierdeau viata in acea zi funesta. Desi o noua armata urma sa i se alatura curand, Otho alegea sa se sinucida decat sa asiste la un alt masacru inutil, gest care ii aduce un val de simpatie fara egal. Trecusera mai putin de trei luni de cand isi incepuse domnia. La 16 aprilie 69 d.Hr., Vitellius era numit imparatul Romei. Al treilea imparat in mai putin de un an pentru cel mai mare imperiu al lumii antice. Cine era insa Aulus Vitellius?
„Aulus Vitelius, fiul lui Lucius, s-a nascut in a opta zi de calendele lui octombrie sau, dupa altii, in a saptea zi inainte de calendele lui septembrie… Parintii s-au inspaimantat atat de mult de horoscopul facut de astrologi incat tatal sau s-a straduit cu mare indarjire cat a trait sa nu i se acorde nici o provincie, iar mama lui, cand a fost trimis la legiuni si numit imparat, l-a plans ca si cum l-ar fi pierdut”- Suetonius.
Roma il cunostea bine pe noul imparat. Inca din copilarie, acesta facuse parte dintre copiii prostituati ai lui Tiberius, pestisorii, experienta care ii atrasese lui insusi renumele de „desfranat”. Mai mult, atat in timpul lui Caligula cat si al lui Nero, Vitellius fusese unul dintre putinii nobili apreciati de cei doi infami imparati. Versatil, slugarnic, el fusese unul dintre primii care au cerut divinizarea lui Caligula, in timp ce in timpul domniei lui Nero, era nelipsit de la spectacolele acestuia, aplaudand si extaziindu-se zgomotos pentru a atrage atentia asupra sa. Mai mult, ca si cum ar fi fost delegatul tuturor, Vitellius il implora pe Nero sa continue spectacolele indelungi, spre groaza celor prezenti si spre incantarea imparatului care il coplesea cu cele mai inalte functii.
Acelasi Suetonius il descrie drept „ un mancau de o obezitate fara pereche, cu fata de obicei inrosita de bautura, cu o burta proeminenta si cu o coapsa mai slaba de cand fusese lovit de o cvadriga”. In fapt, istoricul pune numirea acestuia in fruntea legiunilor din Germania tocmai pe seama viciului sau, mancarea, citandu-l pe Galba:”Sunt mai putin periculosi oamenii care se gandesc numai la mancare iar Vitellius va putea poate, prin bogatiile provinciei, sa isi umple stomacul fara fund”.
Cert este ca pasiunea sa pentru mese imbelsugate il aruncase intr-o saracie lucie inainte de plecarea catre Germania, sursele istorice mentionand ca isi mutase familia intr-o locuinta saracacioasa cu chirie, in timp ce el fusese nevoit sa-i smulga mamei sale o perla din ureche pentru a-si putea plati calatoria. Dar in spatele infamului personaj se ascundea un viciu si mai mare. Cu mult inainte de a fi numit imparat, Vitellius isi otravise unul dintre fii, pretextand ca acesta ar fi planuit un paricid. Mai mult, odata cu accederea la tron, el isi infometa mama pana la moarte convis fiind de o vrajitoare care ii prezisese ca va domni multi ani doar daca ii va supravietui acesteia. Crima se afla in sangele sau.
„Fiind inclinat sa condamne la moarte si la supliciu din indiferent ce motiv, a ucis in chip perfid barbati nobili, colegi si persoane de varsta lui… unuia i-a oferit cu mana lui otrava in apa rece pe care acesta o ceruse in timpul unui acces de febra. Cand cei doi fii ai unui condamnat il rugau sa il crute pe tatal lor, i-a pus sa ii impartaseasca supliciul”-Suetonius. Mai mult, imparatul ucide la intamplare chiar si oameni simpli, din banalul motiv ca isi manifestasera simpatia pentru alta echipa de curse hipice decat cea cu care tinea el insusi. Pe cei care fac glume la adresa sa sau a astrologilor ii ucide fara a le da dreptul de a se apara. In acelasi timp, dorind sa arate cine ii este model, Vitellius organizeaza un amplu spectacol in care sunt recitate o noapte intreaga creatiile lui Nero. Roma era ingrozita.
In scurta sa domnie, imparatul afiseaza un lux exorbitant. El strabate orasele alaturi de convoaie triumfale, in timp ce pe rauri se deplaseaza in ambarcatiuni luxoase impodobite pana la refuz cu ghirlande de flori, iar in fiecare oras au loc lupte de gladiatori fara egal. De patru ori pe zi el organizeaza banchete fastuoase, banchete la care mancarea este adusa in cantitati impresionante. Se spune ca nici una dintre mesele organizate de el sau in favoare lui nu putea costa mai putin de 400.000 de sesterti, o suma imensa la vremea respectiva. Numai la o cina, lui Vitellius i-au fost aduse la masa 7000 de pasari si 2000 de pesti rari. Lacomia lui era atat de mare incat, chiar si in timpul slujbelor, smulgea aproape din foc maruntaiele si painile aduse ca ofrande, iar stomacul sau putea rezista acestor mese pantagruelice datorita obiceiului, detestat de altfel la Roma, de a vomita.
Supliciul romanilor avea sa fie, de aceasta data, unul scurt. Din Iudea, un alt general venea sa ceara tronul Romei. Vespasian. Ingrozit de uriasa armata a rivalului sau, Vitellius decida sa fuga din Roma insotit de bucatarul si brutarul personal. Se razgandeste insa si se intoarce la palat. Abia atunci isi da seama de greseala. Toti cei care ii lasasera impresia ca ii sunt aproape il parasisera. Prin palatul gol, Vitellius alearga ingrozit si incearca sa adune cat de mult poate lua cu el. Cu o centura plina cu bani de aur el vrea sa fuga din nou. Isi da seama insa ca este inconjurat si se ascunde in cabina portarului, baricadand usa cu un pat. In van. Prins de legionarii lui Vespasian, cei care, ca o ironie a sortii, iesisera invingatori in fata armatei loiale lui Vitellius chiar la Bedriacum, este tarat aproape gol in vazul multimii si ucis rapid pe treptele Gemonii. Alaturi de el erau masacrati fratele si fiul sau. Roma vroia sa stearga cu orice pret amintirea lui Nero si a apologetilor sai. Odata cu Vitellius se sfarsea si agonia Cetatii Eterne. Era timpul pentru dinastia luminata a Flaviilor.
Commodus – gladiatorul
De mult nu mai cunoscuse Roma gustul amar al rusinii unui conducator infam. Trecuse peste un secol de la moartea lui Nero si de la „anul celor patru imparati” iar dinastia Flaviilor si ulterior cea a Antoninilor dusesera gloria Cetatii Eterne acolo unde nimeni nu sperase. Traian extinsese imperiul asa cum nu a mai facut-o nimeni altcineva, iar aurul dacilor schimba pentru totdeauna fata Romei. Alaturi de Traian, alti patru conducatori, Nerva, Hadrian, Antoninus Pius si Marc Aurelius formau impreuna ceea ce istoricii aveau sa numeasca grupul celor „cinci buni imparati”. Intregul imperiu il astepta de acum pe cel de al saselea lider luminat.
Coregent alaturi de tatal sau, Marc Aurelius, inca din anul 176, Commodus se anunta un imparat demn de numele glorios al Romei. Placut la infatisare, cu un fizic impozant, calit in lungile campanii razboinice care caracterizasera domnia parintelui sau, el parea singurul sortit sa preia puterea. Iar acest lucru se implinea la 17 martie 180 d.Hr. odata cu moarte lui Marc Aurelius in Germania, moarte survenita in urma unei epidemii de ciuma. La scurt timp insa, imparatul se dovedeste prea putin atras de treburile administrative si de legislatia necesara conducerii unui imperiu atat de intins si de puternic. „Dintr-un imperiu de aur, el il transforma intr-unul de fier si de rugina”- mentiona istoricul Dio Cassius, fapt ce ii determina pe istoricii medievali si contemporani sa il considere pe Commodus cel cu care incepea practic declinului Romei. Atras in special de jocurile de gladiatori, el isi petrece mult timp asistand la acestea, lasand conducerea in voia sortii. Iar lucrurile aveau sa se agraveze la numai doi ani de la incaunarea sa.
Geloasa pe succesul fratelui ei si al sotiei acestuia, Lucilla, sora lui Commodus, isi vazuse deja distruse planurile de a ajunge imparateasa a Romei. Alaturi de un grup de conspiratori din Senat, grup din care facea parte chiar nepotul imparatului, ea hotaraste sa il asasineze pe acesta pentru a-i lua locul. Planul esueaza lamentabil dupa ce ucigasul strigase teatral catre Commodus: „Iata pumnalul pe care Senatul ti-l trimite”. Este arestat imediat si ucis la scurt timp dupa aceea. Lucilla este exilata alaturi de fiica sa si de o a treia membra a conspiratiei. Toate trei aveau sa fie executate un an mai tarziu. Dar raul fusese deja facut. Senatul devenise deja inamicul public numarul unu pentru Commodus. In mintea sa chinuita de temeri, imparatul incepe sa se creada zeu. Mai mult, el cere poporului roman sa il deifice si sa il trateze asemenea monarhilor orientali. Dar nu era vorba de un simplu zeu. Commodus era mai mult decat atat. El este convins ca Hercule insusi s-a reincarnat in persoana sa iar pentru a dovedi acest lucru incepe sa coboare in arena alaturi de gladiatori. Evident, nici unul dintre ei nu castiga. Cine s-ar fi putut opune imparatului?
Fiecare infatisare a lui Commodus in arena circului costa pe putin 1 milion de sesterti, iar imparatul apare in fiecare dimineata si in fiecare dupa amiaza. Daca diminetile erau destinate luptelor cu animale, cele de la amiaza erau dedicate infruntarilor cu gladiatori. Se spune ca intr-o singura zi, Commodus a ucis 100 de lei cu propriile maini.Intr-un alt spectacol, imparatul ucide de unul singur trei elefanti, in timp ce cu alta ocazie omoara o girafa lipsita de aparare. Masacrele starnesc insa indignarea populatiei. In plus, la nemultumirea maselor se adauga obiceiul imparatului de a lupta gol impotriva gladiatorilor. Desi nu ii ucide in arena, in spectacolele private pe care le da la palat, Commodus nu lasa nici un supravietuitor. Rusinea era prea mare chiar si pentru plebea insetata de sange.
Pentru ca numarul gladiatorilor scadea simtitor, imparatul cere sa fie adusi in arena soldati ale caror membre fusesera amputate. Jalnici luptatori, ei sunt ucisi rand pe rand de imparatul nebun. Cand si numarul acestora ajunge la final, Commodus cere sa ii fie adusi infirmii de pe strazile Romei. Intr-un spectacol grotesc el pretinde ca toti acestia sunt uriasi. Cu o ghioaga identica cu a miticului Hercule, el le zdrobeste craniile. Era salvatorul lumii. Iar ca sa dovedeasca Romei cine este singurul conducator, el isi agita armele catre senatorii prezenti la spectacol. Ei erau urmatorii. Ba chiar intentioneaza sa isi aduca acoliti si isi declara public intentia de a crea functia de consul-gladiator.
Nu apuca insa sa isi duca planul la indeplinire. In anul 192, un grup de senatori condus de comandantul garzii pretoriene, Quintus Aemilius Laetus, si de concubina imparatului, Marcia, pune la cale complotul care sa il inlature pe imparat. Otravit initial chiar de Marcia, Commodus vomita otrava si pare sa scape cu viata. Pe loc este trimis insusi antrenorul sau personal, luptatorul Narcissus, ca sa il sugrume. In timp ce se imbaia ca sa scape de ultimele efecte ale otravii, imparatul isi pierdea viata in mainile celui care ii fusese alaturi timp de aproape 12 ani. Odata cu el se sfarsea si mareata dinastie a Antoninilor. Dar raul cel mai mare de abia urma sa vina.
Elagabal – jalnicul Zeu Soare
Cei care crezusera ca nimic nu poate fi mai rau decat conducerea unui Caligula sau a unui Nero se inselasera amarnic. In fata celui numit El a Gabal – Zeul Soare in siriana veche, toti nebunii de pe tronul Romei nu ar parea decat niste simpli nevinovati. Cine insa si-ar fi imaginat ca asa ceva este posibil?
Varius Avitus Bassianus, pe numele sau adevarat, era doar un copil de origine siriana, ce servise ca preot in cultul oriental al zeului Baal, atunci cand, la 14 ani, ajungea pe tronul Romei in locul infamului imparat Macrinus, cel care il ucisese pe Caracalla. Era anul 218 d.Hr. Bine sfatuit de mama si de bunica sa, ele insele adoratoare ale lui Baal, Elagabal isi asasineaza rapid rivalii la tron. In fond, Roma devenise de mult un fief al crimelor la nivel inalt, putini fiind imparatii care ajungeau sa moara in alt mod decat sub mana ucigasilor.
Primele sale edicte, puternic marcate de cele doua femei care ii calauzeau destinul, sunt luate in conformitate cu religia sa. Influentat de ascendenta credintelor in zeul soare, Elagabal il declara pe Baal drept zeul suprem in panteonul roman, sub numele de Deus Sol Invictus – Zeul Soare cel Invincibil si, spre stupoarea maselor, zeitele venerate de sute de ani devin sotiile zeului oriental. Pentru a-si intari edictul, imparatul aduce din Siria o uriasa piatra neagra si le cere tuturor romanilor sa o venereze. In plus, mama si bunica sa devin senatori cu drepturi depline, primele femei din istoria Romei care ocupau aceasta pozitie. Iar acesta nu era decat inceputul.
Orientarile sale sexuale devin evidente odata cu trecerea timpului, cei mai multi istorici considerand ca avem de a face cu primul imparat transsexual din istoria Romei. Complet epilat, machiat ca un bufon, Elagabal organizeaza impunatoare procesiuni religioase in care el, imparatul, umbla gol pe strazile Cetatii Eterne, in fata convoiului care purta piatra neagra baalica. Insotit de un alai de travestiti si de luptatori gata sa moara la primul semn al sau, imparatul decide ca Zeul Soare nu poate fi imbunat decat daca i se aduc sacrificii. Si ce sacrificiu mai important putea fi acela decat nou-nascutii? Zeci de copii sunt ucisi in fata pietrei siriene spre stupoarea multimii lipsita de aparare. Elagabal este insa multumit. In transa indusa de droguri si alcool el poate comunica din nou cu zeul sau.
Incercarile sale de eliberare de sub influenta mamei si bunicii sale capata aspecte grotesti. Cele doua femei sunt obligate sa umble goale, in patru labe, alaturi de alte metrese, in chip de car alegoric. Pe acest car statea nimeni altul decat imparatul. Palatul si strazile Romei devin martorii celui mai sinistru spectacol vazut vreodata.
Elagabal ajunge chiar sa se considere intruparea Zeului Soare si, in mintea sa chinuita, el crede ca menirea sa este sa fecundeze muritoarele. Desi pe lista preferintelor sale intime primau barbatii, imparatul nu ezita sa violeze o vestala, fapta considerata mai mult decat o crima in Roma antica. Mai mult, pentru a-si spori virilitatea, conducatorul face bai indelungi in sange de taur. Banchetele sale sunt, de departe, cele mai ingrozitoare date vreodata. Mesenii sunt obligati sa ia masa in timp ce in spatele lor sunt aliniate custi cu lei. La intamplare, unii dintre ei sunt alesi si aruncati prada animalelor infometate. Cei ramasi sunt siliti sa rada si sa aplaude. Paroxismul este atins in timpul unei orgii in care imparatul ii intreaba pe cei prezenti daca le-ar placea sa ia masa printre petale de trandafir. Cum raspunsul fusese afirmativ, Elagabal da ordinul sinistru. Tone de petale se prabusesc deasupra nobililor din instalatiile pregatite in prealabil. Cei mai multi dintre ei sunt sufocati iar cei care scapa sunt aruncati la lei. Nimeni nu refuza un imparat.
Patru ani avea sa dureze calvarul romanilor. Nicicand nu se vazuse o mai mare rusine la Roma. Indignati, legionarii se revolta si il ucid pe imparat intr-o latrina. Cum mama sa incercase sa il apere, este ucisa si ea. Furia soldatilor intrece orice masura, iar trupurile celor doi sunt manjite cu excremente si purtate pe strazile orasului pana la malul Tibrului. Acolo, cadavrele sunt taiate in bucati si aruncate in apele raului. Doar organele genitale ale imparatului sunt pastrate in varful unei sulite si expuse ca trofeu in fata unei baraci militare. Astfel sfarsea cel mai nebun dintre imparatii Romei.
CITESTE SI: