Ne nastem buni si devenim rai?

La inceput a fost Binele si Raul, mielul si lupul, ratiunea si injustitia. Iluzia ca lumea este croita dupa un tipar bine delimitat, in alb si negru. A venit insa si ziua in care un profesor de psihologie a inchis intr-o aula universitara studenti la intamplare si le-a cerut sa simuleze realitatea unei inchisori. Oamenii s-au divizat in mod spontan: pe de-o parte victimele, pe de alta calaii. Totul a fost o “inscenare”, numai violenta a fost reala: declansata in mod spontan intre persoane cat se poate de “normale”. 

• Ana Blandiana, la podcastul „Altceva cu Adrian Artene”: „Am învățat să citesc și am început să…
• Scriitoarea Ana Blandiana, invitată la podcastul „Altceva cu Adrian Artene”, a povestit despre „cea mai grea”…

Efectul Lucifer

“Tot raul uman vine din incapacitatea omului de a sta nemiscat intr-o camera”.
Blaise PASCAL

In 1971, Philip Zimbardo profesor emerit de psihologie la Stanford University, hotara sa puna-n practica un experiment destinat sa devina o piatra de temelie in istoria psihologiei.  Experimentul, ai caror protagonisti au fost studentii din cadrul Departamentului de Psihologie al Universitatii Stanford, se baza pe ideea de “inchisoare simulata”: 24 de voluntari alesi dintre studentii cei mai stabili din punct de vedere psihologic, cu alte cuvinte cat se poate de normali, au fost impartiti in prizonieri si gardieni, fara sa li se atribuie acestora din urma sarcini precise, in afara mentinerii disciplinei. Voluntarii si cercetatorii prevazusera ca experimentul sa dureze doua saptamani, dar déjà de a doua zi lucrurile s-au complicat. “Gardienii” si-au luat imediat rolul mult prea in serios, punandu-si in aplicare propriile reguli cu din ce in ce mai mult entuziasm. Experimentul a inceput pe 15 august, cand “prizonierii” au fost condusi in “celule”, dar doar 5 zile mai tarziu Zimbardo si colegii sai decideau sa-l intrerupa si sa elibereze victimele: agresiunile atat fizice, cat si psihice devenisera teribile, comparabile cu cele naziste. 

In 2007, in cartea intitulata “Lucifer Effect. How good people turn evil”, Zimbardo va descrie cum lux de amanunte felul in care anumite dinamici de grup pot transforma in monstri femei si barbati deopotriva (vezi cazul torturilor la care soldatii americani i-au supus pe detinutii irakieni in inchisoarea din Abu Ghraib). Asadar cum se poate ca un individ sanatos sa devina un calau? Ce rol joaca educatia si contextul socio-cultural? Ce influenta are grupul asupra individului si cum se dezlantuie dinamicile violentei?

Pe tema naturii umane si a tendintei de a comite atrocitati si acte irationale exista marturii ale unei discutii intre Sigmund Freud si Albert Einstein, de la finele anilor ’30 ai secolului trecut. Freud sustinea atunci ceea ce spusese cu timp in urma iluministul Voltaire:  ca omul este singura rasa care, in barbara practica a razboiului, ia in mod spontan – si mai ales in mod colectiv (fapt ce reprezenta in opinia lui suma tuturor relelor) decizia de a se autodistruge, catalogand prin urmare razboiul drept un act impotriva ratiunii. “Her Albert, conditia umana este tocmai aceea de a a actiona impotriva ratiunii”, ii spunea Freud lui Einstein.

La randul lui, Einstein face in conversatia cu Freud apel la Schopenhauer, amintind ca acesta identifica in vointa de a trai fundamentul pe care se sustine lumea si actiunile umane. “Cauza smintelilor umane este posibil sa nu se afle in interiorul omului, ci mai degraba in afara lui; sau s-ar putea ca omul sa nu fie in totalitate responsabil de propriile actiuni in anumite momente ale existentei sale”, comenta fizicianul. Raul uman, sursa tuturor bestialitatilor, “metastaza” cum o numea Einstein, ce il ce-l impinge pe om sa comita acte impotriva ratiunii si autodistructive, este imposibil de eliminat, in opinia lui Freud. “Mintea umana, aflata intr-un echilibru fragil, are nevoie de aceasta componenta tocmai pentru a si-l mentine: a incerca sa fortezi psihicul, anihilandu-i partea cea mai irationala, ar echivala cu a lua greutati dintr-o parte a unei balante aflate in echilibru precar; consecintele ar putea fi de necontrolat si probabil si mai negative decat actuala situatie a sistemului – specia umana.”

Banalitatea raului

“Lumea este productia confuza a unei divinitati senile, care a si murit.”
David HUME

De ce raul trebuie sa provina neaparat “din alta parte”, sa fie reminiscenta a unei caderi, a pacatului originar? In epoca in care Kant incerca sa formuleze o etica descatusata eliberata de preceptele morale, nimanui nu-i trecea prin cap ca toate trasaturile omului, inclusiv cele intelectuale ar putea fi fructul unui proces de evolutie exclusiv fizico-material; nimeni nu se hazarda sa afirme ca natura umana ar putea face obiectul formarii, evolutiei si eventual al extinctiei prin intermediul unor transformari de natura pur fizica pe parcursul erelor geologice. Asadar, notiunea de "natura umana", asa cum a fost inteleasa in traditia mitologica si filosofica umana, a fost pusa radical sub semnul intrebarii de descoperirea mecanismului evolutiei.

Teoria lui Darwin spune ca organismele vii sunt un produs al evolutiei prin intermediul mecanismelor fizice materiale; sugereaza ca oamenii s-au format in timp, ca toate celelalte fiinte biologice, prin intermediul unor variatii progresive, din stramosi comuni si organisme din alte specii. Avantajul? Acest mecanism nu presupune interventia altor forte, pe langa cele fizice, pentru explicarea diferentelor pe care le constatam intre fiintele vii.

“In aroganta lui, omul atribuie propria origine unui plan divin; mi se pare mai umil si mai verosimil sa fi fost creat de animale. ”
Charles DARWIN

Omul, o maimuta psihopata

“Homo sapiens este bun si rau in egala masura, ca o maimuta bipolara”.
Frans DE WAAL

Omul este un primat, chiar daca unul dotat cu o cultura deosebit de dezvoltata. Si din acest punct de vedere trebuie studiat, in acelasi mod in care observam si celelalte specii animale, considera Frans de Waal, unul dintre cei mai cunoscuti specialisti in domeniu din lume. Totusi, nu multa lume accepta ideea de a fi “un animal printre animale”, si prefera sa se gandeasca la specia umana, si la sine insusi, ca la o fiinta aflata in afara dinamicii evolutive a vietii. Desi nu este de accord cu faptul ca fiintele umane sunt rele in mod fundamental, el nu spune nici ca oamenii sunt buni in mod fundamental. Prin natura lui, omul inchide in sine violenta cimpanzeilor si bunatatea bonobo-ului, cele doua specii luate in consideratie in cartea lui de Waal despre natura umana, denumita “Our inner ape”. “Poti sa scoti maimuta din jungla, dar nu si jungla din maimuta”, scrie el.

In opinia primatologului, impartasim cu maimutele antropomorfe agresivitatea si bunatatea, bucuria si tristetea, solidarietatea si empatia; chiar daca preferam de departe sa asociem emotiile “bune” cu natura umana si emotiile asa-zis “bestiale” cu lumea animala, ca si cum in realitate nu ne-ar apartine. Si totusi, compasiunea si cruzimea pe care le simtim deriva din aceeasi capacitate de a ne pune in locul altuia, de a fi empatici. Un efect al istoriei sociale si al evolutiei unui encefal complex, nu chiar atat de diferit de cel al maimutelor antropomorfe precum ne place sa credem.

Faptul ca in ultimul timp tema naturii umane s-a reintors in actualitate in filosofie si politica, este un lucru care sare in ochi. De la chestiuni de bioetica la dezbaterea asupra relativismului, de la progresele stiintelor cognitive la schimbarile climatice si pana la biopolitica, nu exista vreo chestiune care sa nu cheme omul “in instanta”. Insa nu sub profilul lui cultural sau istoric, existential sau spiritual, ci tocmai din perspectiva realitatii lui biologice “nude”. Pe vremuri acest fapt ar fi parut din punct de vedere filosofic destul de ingenuu si din punct de vedere politic destul de discutabil; in prezent insa, polemicile pe tema naturii umane alimenteaza luari de pozitie politice si programe de cercetare specifice, apeluri morale si provocari tehnologice.

Chomsky vs Foucault

In 1971, in Olanda, la Eindhoven, in cadrul unui talk-show epocal, s-au infruntat pe tema naturii umane pentru prima si ultima oara americanul Noam Chomsky si francezul Michel Foucault; primul parintele celui mai influent model teoretic de explicare a functionarii limbajului, celalalt genial critic al stiintelor umane. Unul convins aparator al validitatii stiintifice a conceptului de natura umana, altul printre cei mai inversunati detractori ai aceluiasi concept, dispus cel mult sa-i recunoasca valoarea de “indicator epistemiologic”, dar hotarat sa-i nege orice relevanta ontologica reala. Dar, tocmai din perspectiva pozitiei lor ireconciliabile, la distanta de 38 de ani, confruntarea dintre ei (numita de unii comentatori “un dialog al surzilor”) ar putea fi relevanta.

Exista o natura umana? Este postulabila o invariabila biologica care, lasand la o parte conditionarile sociale si culturale determinate istoric, sa stea la baza animalului uman? Aceasta este in sinteza extrema tema teorico-filosofica a reprezentatiei puse in scena de cei doi mari ganditori. Punctul fierbinte al discutiei? Legatura dintre dimensiunea naturala a omului si dimensiunea lui politica, ce dateaza de pe timpul lui Aristotel (“omul este un animal politic”). In mijloc, limbajul.

“Natura umana este biologic determinata”.
Noam CHOMSKY

Lingvistul idealisto-anarhico-libertarian Chomsky postuleaza existenta in mintea umana a unor “scheme innascute”, prin urmare naturale, din punct de vedere ontogenetic anterioare oricarei experiente la toti indivizii din specia umana; ele ar face posibila transformarea minimelor stimulari lingvistice pe care fiecare dintre noi le primeste de copil intr-o bogata si creativa articulare individuala a limbajului.

“Omul este o inventie recenta”.
Michel FOUCAULT

Potrivit lui Michel Foucault, “istoricul in stare pura” cum il alintau prietenii, orice tentativa de investigare a naturii umane este obligatoriu viciata intrucat este intreprinsa de fiinte umane care traiesc intr-o societate determinata din punct de vedere cultural. O astfel de investigatie face sa consideri invariabil ceva ce in realitate este social, istoric, specific din punct de vedere cultural si ca atare relativ, spune el. Riscul inevitabil este acela de a defini natura umana in baza culturii noastre specifice, de a lua drept invariabil ceea ce de fapt este variabilul istoric.

In ultima instanta, interesul analitic al lui Chomsky pentru structurile profunde ale limbajului si cel “arheologic” al lui Foucault pentru formarea faptelor lingvistice de la suprafata nu se intersecteaza nicaieri in discutie. Primul ramane legat de un concept de natura umana lipsit de semnificatie istorico-sociala, iar cel de-al doilea traseaza o perspectiva “culturalista” in totalitate, care condamna la irelevanta invariabila biologica a speciei.

O buna parte din discutia morala si antropologica contemporana a fost emanata de progresele frenetice ale neurobiologiei; de-acum insa, a intervenit genetica si asistam la o alta revolutie; revolutia genomului uman si a ADN-ului, in masura sa repuna in discutie notiunea de identitate umana, sa ne bage intreaga specie intr-o criza de identitate. Dar cu cat stiintele incearca sa stranga cercul in ceea ce priveste cunoasterea omului, cu atat mai mult aceasta scapa din mana teoriilor stiintifico-analitice, lasand in urma noi intrebari si tensiuni.

CITESTE SI:

• Va rezista omul mai mult decat Pamantul?
  
• O chestiune de timp
• Crede si nu cerceta!